Insurance late payment penalties: appeal declared null for lack of legal grounds, lower judgment maintained

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 25008 din 09.11.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 4922.24 RON reprezentând penalităţi de întârziere, conform cererii înregistrate la FGA, inclusiv obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 785 din 19 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva sentinţei de fond reclamanta A. S.A. a promovat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei depuse împotriva deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor nr. 25008 din 09.11.2020, anulării acestei decizii şi obligării pârâtului la plata sumei de 4922.24 RON reprezentând penalităţi de întârziere, astfel cum au fost solicitate prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/26.04.2017, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul expunerii succinte a considerentelor reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, că instanţa a aplicat greşit normele de drept material aplicabile speţei, motivarea acesteia fiind nelegală şi netemeinică întrucât nu a ţinut cont de normele aplicabile cauzei de faţă.

Astfel, cu privire la penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări a arătat că acestea reprezintă creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi Legii nr. 213/2015, citând în acest sens prevederile art. 1 alin. (3) din Norma sus-menţionată şi opinând că dispoziţiile acestei norme, în special cele cuprinse în Titlul I, Capitolul III - Contractul de asigurare, reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare RCA.

Ca urmare, a considerat că în condiţiile în care despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanţe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliţei RCA emisă de asigurător, atunci şi penalităţile de întârziere, reglementate prin art. 38 din acelaşi Titlu I, Capitolul III - Contractul de asigurare, al aceleiaşi Norme, izvorăsc şi ele tot din contractul de asigurare RCA, neexistând niciun argument care să justifice o soluţie sau o interpretare contrară.

În continuare, a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentul de la pct. 124 al Deciziei nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi considerentul de la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi a afirmat că penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii şi urmează soarta creanţei principale, şi anume despăgubirea din asigurarea RCA, care face obiectul garantării de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În consecinţă, ţinând cont că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat conţinutului contractului de asigurare, a considerat recurenta că ele au acoperire şi că sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a susţinut că Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate recupera penalităţile de întârziere în cadrul procedurii falimentului, făcând trimitere sub acest aspect la dispoziţiile Legii nr. 213/2015 potrivit cărora, "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale". Totodată, art. 18 din Legea nr. 213/2015 prevede că "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale".

Concluzionând pe aspectul evidenţiat, a susţinut că posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 şi Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie confirmând acest raţionament.

Pentru considerentele arătate a solicitat admiterea recursului, anularea în tot a sentinţei de fond şi a deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea acestuia la plata sumei de 4922.24 RON reprezentând penalităţi de întârziere solicitate prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/26.04.2017.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la recursul reclamantei în cuprinsul căreia a susţinut, în esenţă, că Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aplicabilă în speţă, precum şi faptul că instanţa de fond a apreciat în mod corect că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări pentru ca pârâtul să aibă obligaţia să le plătească din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, acestea rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului, iar pentru recuperare reclamanta are la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

La termenul din 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi a reţinut cauza în pronunţare pe excepţia invocată.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să constate nulitatea recursului reclamantei în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

De asemenea, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii recursului.

Astfel, condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept şi arătarea probelor pe care se bazează.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Prin urmare, instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului şi nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

În speţă este de observat faptul că, deşi a precizat că recursul se întemeiază pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate de prima instanţă, subsumate motivelor de casare invocate, prin care să arate în ce constă nelegalitatea sentinţei atacate prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii.

Analizând cererea de recurs şi susţinerile recurentei-reclamante, în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte reţine că aceasta nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinţei atacate. Astfel, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta a fost invocat doar formal, recurenta nefăcând nicio referire cu privire la motivarea sentinţei de fond, iar în privinţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de observat că partea, în esenţă, a reluat apărările formulate şi în faţa primei instanţe referitoare la definiţia creanţei de asigurare, la sediul materiei penalităţilor de întârziere şi în ceea ce priveşte aplicabilitatea considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fără a arăta însă, în concret, care sunt normele de drept material greşit interpretate şi aplicate de instanţă în pronunţarea soluţiei adoptate, precum şi modalitatea în care a considerat că aceste norme au fost încălcate.

Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică indicarea în concret a greşelilor imputate instanţei de fond şi încadrarea lor în motivul de casare invocat, astfel cum este acesta prevăzut în textul de lege corespunzător, simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă prin sentinţa de fond atacată nefiind suficientă pentru a conduce la casarea hotărârii recurate. Dimpotrivă, este necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege şi invocate, de altfel în mod formal de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs formulată, având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având deja la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

Din această perspectivă este important a se mai reţine că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată de instanţa de fond, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală. În egală măsură, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a motivelor de casare incidente în cauză şi la reiterarea situaţiei de fapt reţinute, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.

Întrucât recurenta-reclamantă nu a arătat, în concret, de ce consideră că sentinţa de fond este nemotivată, care sunt normele de drept material greşit interpretate sau aplicate şi modul în care normele de drept incidente în cauză au fost încălcate ori greşit aplicate de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei contestate, simpla indicare formală a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestora, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs.

În aceste condiţii, reţinând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurenta-reclamantă a invocat doar formal motivul de casare privitor la nemotivarea hotărârii de fond şi a procedat la reluarea apărărilor invocate şi în faţa instanţei de fond, respectiv la expunerea unor considerente generice referitoare la noţiunea creanţei de asigurări şi la sediul materiei penalităţilor de întârziere, neinvocând veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigenţelor impuse de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va constata nulitatea recursului exercitat de reclamantă împotriva sentinţei de fond pe care, în consecinţă, o va menţine ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 785 din 19 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.