Public authority budgetary allocation obligations under enforcement against state assets; ECHR Article 6 and inability to invoke lack of funds to delay execution of final judgments

Şedinţa publică din data de 31 mai 2022

Asupra cererilor de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 mai 2018, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. - Oradea au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Public, obligarea pârâţilor în solidar, la asigurarea fondurilor necesare achitării de către pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a obligaţiilor stabilite prin sentinţa nr. 12725/2010 a Judecătoriei Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2010, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancţiunea unor penalităţi zilnice de 100/RON/zi; identificarea persoanelor vinovate pentru nerespectarea obligaţiilor menţionate în art. 2 din O.G. nr. 22/2002, de asigurare a fondurilor necesare achitării obligaţiilor de plată stabilite prin titlul executoriu sus menţionat, precum şi obligarea acestuia în solidar cu pârâţii la plata penalităţilor stabilite.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 30 din 17 martie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat în solidar pârâţii la asigurarea fondurilor necesare achitării de către pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 12725/2010 a Judecătoriei Oradea, pronunţată în dosar nr. x/2010, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei, sub sancţiunea unor penalităţi de întârziere de 100 RON/zi; a respins ca nefondate restul pretenţiilor; fără cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 30/CA/2020-PI din 17 martie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ. şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în motivarea recursului arată că sentinţa pronunţată este netemeinică şi nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

1. Pe cale de excepţie, recurentul invocă admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Curţii de Apel Oradea, faţă de obiectul acţiunii - obligaţia de a face - raportat la dispoziţiile art. 94 C. proc. civ. şi solicită trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Oradea. Susţine recurentul că instanţa de contencios a judecat în mod eronat şi nelegal cauza, raportat şi la obiectul dosarului de fond, aceasta nefiind una de contencios, ci una civilă.

2. Recurentul invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând faptul că, în acord cu dispoziţiile art. 223 C. civ. statul participă în raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop, caz în care aceste "alte organe" au calitate procesuală pasivă în reprezentarea statului român, în speţă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Susţine recurentul că, dat fiind şi petitul acţiunii, o eventuală soluţie de obligare a instituţiei la plata despăgubirilor ar fi fără efect şi nu ar putea fi aplicabilă Ministerului Finanţelor Publice, întrucât despăgubirile sunt acordate de către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi nu de către Ministerul Finanţelor Publice, acesta nedeţinând instrumentele legale şi conturi băneşti în acest sens.

Curtea de Apel Oradea nu reţine în hotărârea atacată faptul că în dosarul de fond în care s-au pronunţat hotărârile nr. 227/08.05.2007 a Curţii de Apel Bucureşti, nr. 3684/15.11.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nr. 915/13.03.2006 a Tribunalului Bucureşti, Statul Roman prin M.F.P. nu a fost parte, motiv pentru care nu poate avea calitate nici în prezentul dosar, calitate pe care o poate avea doar AVAS.

3. Recurentul invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la faptul că nu a fost parte în procesele de fond purtate între reclamanţi, precum şi faptul că sumele de bani se achită de către AVAS printr-o procedură specială care trebuie urmată obligatoriu. În caz contrar, aşa cum s-a arătat mai sus, M.F.P. nu poate achita, neavând nici conturi în acest sens. Astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală prin neluarea în calcul a acestor aspecte.

Recurentul susţine că adresele de corespondenţă ale M.F.P. nu pot fi reţinute împotriva sa, întrucât acestea vin în clarificarea procedurii de punere în plată de urmat pentru reclamanţi, iar instanţa de fond le-a interpretat în mod eronat, întrucât din acestea rezultă faptul că alocarea de fonduri nu este de competenţa M.F.P. potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 116/2011, ci AVAS nu a prezentat spre avizare bugetul şi că AVAS plăteşte şi nu MFP. Dificultăţile sunt în procesul de elaborare a bugetului AVAS, acest aspect neavând legătură cu MFP. Ministerul Finanţelor Publice nu poate plăti în locul AVAS întrucât rolul esenţial în procesul bugetar şi în execuţia bugetară revine Guvernului respectiv Parlamentului potrivit art. 17 alin. (1) şi 18 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Parlamentul fiind acela care adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare elaborate de Guvern.

În asemenea condiţii, admiterea acţiunii împotriva Ministerului Finanţelor Publice ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor sume, încălcându-se astfel prevederile art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Obligarea Ministerului Finanţelor Publice la alocarea sumelor solicitate de reclamanţi este lipsită de suport legal şi imposibilă câtă vreme în bugetul de stat nu au fost prevăzute sume pentru acordarea acestor sume, sume ce trebuie propuse de către ordonatorii principali de credite conform art. 34 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, iar Ministerul Finanţelor Publice să fie autorizat în acest sens de către legiuitor.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate împotriva Statului Roman prin MFP şi admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Curţii de Apel Oradea în favoarea Judecătoriei Oradea, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

3.2. Recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului solicită, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi anularea/casarea în parte a sentinţei civile recurate, în sensul admiterii excepţiilor invocate cu efectele juridice specifice, iar pe fondul cauzei solicită respingerea cererii de chemare în judecată a intimaţilor - reclamanţi ca inadmisibilă, netemeinică ş nelegală faţă de AAAS şi Ministerul Finanţelor Publice.

Prin motivele de recurs formulate, arată următoarele:

3.2.1. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., hotărârea dată de instanţa de apel este dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv Tribunalul Bihor, secţia civilă care era competent material faţă de obiectul acţiunii să judece cauza în fond în condiţiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ.

Arată recurenta că cele două capete de cerere din acţiune, respectiv "obligarea pârâţilor în solidar..." şi "identificarea persoanelor vinovate..." nu sunt acte administrative în condiţiile art. 18 (1) din Legea nr. 554/02.12.2004, raportate la dispoziţiile art. 8 din lege, care prevăd în mod expres o ipoteză legală, limitativă privind actele care au natura juridică a actelor administrative, operaţiunilor administrative în condiţiile legii.

Recurenta invocă puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 132/CA/11.09.2018 care stabileşte că, răspunsurile comunicate de către pârâţi (AAAS şi MFP) nu sunt acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât acestea nu sunt emise în regim de putere publică şi nu dau naştere, modifică sau sting un raport juridic, ci comunică intimaţilor rezultatul unui demers efectuat sau aspecte legate de conţinutul normelor ce reglementează activitatea AAAS. Răspunsurile comunicate nu se pot circumscrie noţiunii de act administrativ, iar soluţia Curţii a intrat în puterea de lucru judecat şi legal a apreciat că instanţa civilă are competenţa de a soluţiona cererea intimaţilor reclamanţi în condiţiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ.

Susţine recurenta că sunt aplicabile dispoziţiile art. 489 (3) C. proc. civ., competenţa materială fiind motiv de ordine publică şi poate fi ridicată de instanţă din oficiu.

3.2.2. În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, încadrat în dispoziţiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, deoarece au fost încălcate dispoziţiile din Legea nr. 554/2004, greşit şi nelegal instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de AAAS şi a stabilit în sarcina AAAS o obligaţie nelegală.

Susţine recurenta că au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/02.12.2004, raportate la dispoziţiile art. 8 din lege, deoarece cele două capete de cerere din acţiunea intimaţilor reclamanţi nu intră în sfera de competenţă a instanţelor de contencios administrativ în condiţiile art. 2 lit. c) din lege. Obiectul cererii nu îl constituie stabilirea unor obligaţii de plată suplimentare, cererea reprezentând o contestaţie a răspunsului dat la cererea intimaţilor reclamanţi prin care s-a solicitat executarea acestei obligaţii în condiţiile art. 2 din O.G.. 22/2002. Invocă din nou în acest sens puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 132/CA/11.09.2018 care stabileşte că răspunsurile comunicate de către pârâţi (AAAS şi MFP) nu sunt acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004,.

În susţinerea acestui motiv de recurs AAAS solicită instanţei de recurs să constate că, în ceea ce priveşte primul capăt din cererea intimaţilor reclamanţi, aceştia deţin un titlu executoriu - sentinţa civilă nr. 12725/08.11.2010 a Judecătoriei Oradea, rămasă definitivă la data de 08.02.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2010, prin care s-a dispus validarea popririi înfiinţate în dosarele execuţionale nr. x/2009 şi y/2009 ale C.. Dreptul urmărit de intimaţi a fi realizat este născut ca urmare a validării de poprire realizată prin sentinţa civilă nr. 12725/08.11.2010 a Judecătoriei Oradea în dosarul nr. x/2010. Intimaţii au procedat la executarea silită a creanţei, executare silită care se află în derulare în condiţiile legii şi aceştia îşi vor recupera integral creanţa în condiţiile O.G. nr. 22/2002.

Solicită instanţei de recurs să constate că, noţiunea de "autoritate publică", astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu este similară cu cea de "instituţie de specialitate", astfel cum este prevăzută de art. 8 din O.U.G. nr. 23/2004/R cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează funcţionarea şi organizarea AAAS.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a penalităţilor stabilită în sarcina AAAS şi Ministerului Finanţelor Publice, recurenta susţine că aceasta este netemeinică şi nelegală, raţionamentul instanţei în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 544/2004 şi intimaţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la acordarea de penalităţi de întârziere fiind greşit. Dispoziţiile art. 18 alin. (5) şi nu pot fi acordate penalităţi de întârziere deoarece nu este incidentă ipoteza legală prevăzută de lege, respectiv într-un raport juridic administrativ, iar actele emise de AAAS ca instituţie de specialitate, şi nu autoritate publică, astfel cum este prevăzut de art. 8 din O.U.G. nr. 23/2004/R, nu sunt acte administrative sau operaţiuni administrative.

3.2.3. În soluţionarea prezentei cauze, recurenta solicită instanţei să constate că, nu s-a dovedit că există refuzul nejustificat al Autorităţii de a îndeplini obligaţiile stabilite în sarcina sa în condiţiile O.G. nr. 22/2002, mai mult decât atât, intimaţii-reclamanţi se află în procedura de executare silită şi numai executorul judecătoresc la cererea creditorilor poate dispune asupra executării silite începute şi recuperarea sumelor intimaţilor creditori.

Executarea obligaţiei de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu sentinţa civilă nr. 12725/08.11.2010 a Judecătoriei Oradea, se poate face numai în condiţiile O.G. nr. 22/2002 şi cu respectarea prevederilor OMFP nr. 2336 şi a Legii nr. 116/2011, dispoziţii speciale imperative de ordine publică, deoarece, potrivit O.U.G. nr. 23/2004, art. 1 (2) Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, denumită în continuare A.A.A.S., este instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului economiei. Invocă recurenta art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 23/2004, art. 2 din O.G. nr. 22/2002 şi Ordinul nr. 2.336 din 19 iulie 2011, cu privire la care arată că acestea reglementează executarea silite şi procedura privind obligaţiile stabilite în sarcina AAAS prin titluri executorii, respectiv se stabileşte sursa din care urmează a fi plătite sumele de bani la care AAAS a fost obligată, numai din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă, care se aprobă prin Hotărârea Guvernului.

Recurenta solicită instanţei de recurs să constate că, există executări silite anterioare care au blocat conturile instituţiei şi instituţia a iniţiat demersuri în condiţiile O.G. nr. 22/2002 încă din 2009, în 2016 sau 2019. AAAS a încercat încă din anul 2009 să identifice surse financiare pentru plata acestora.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că reclamanţii au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva pârâtului de rangul 1, creanţa constituind obiectul unor dosare execuţionale, în cadrul cărora în cursul anului 2010 a fost înfiinţate popriri pe contul acestuia. Deşi, în conformitate cu prevederile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, pârâtul de rangul 1 avea obligaţia de a asigura fondurile necesare achitării creanţei stabilite prin titluri executorii recunoscute de lege, timp de 9 ani pârâtul (o instituţie publică) nu a efectuat niciun demers pentru achitarea acestor datorii, timp în care îşi continuă activitatea, încasându-şi veniturile prin alte conturi bancare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Recursul formulat de Ministerul Finanţelor Publice este nefondat pentru următoarele considerente:

II.1.1. Este nefondat primul motiv de recurs prin care se invocă în esenţă necompetenţa materială a Curţii de Apel Oradea de soluţionare a cauzei în primă instanţă, motiv pe care instanţa din oficiu îl încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, sub acest aspect, faptul că învestirea Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal-Complet de contencios administrativ şi fiscal cu prezenta acţiune s-a făcut prin decizia nr. 369/14.11.2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a admis apelul, s-a anulat sentinţă pronunţată de Tribunalul Bihor şi a fost trimisă cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă acesteia, decizie care nu a fost recurată rămânând astfel definitivă.

Prin urmare, soluţia prin care a fost stabilită competenţa materială a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal-Complet de contencios administrativ şi fiscal este una definitivă, chestiunea competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a prezentei cauze nemaiputând fi pusă în discuţie pe calea prezentului recurs.

II.1.2. Nefondat este şi cel de al doilea motiv de recurs prin care se invocă lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Împrejurarea că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în dosarul de fond în care s-au pronunţat hotărârile pentru a căror executare s-a formulat prezenta cerere de obligare la asigurarea fondurilor necesare achitării obligaţiilor stabilite prin acest titluri executorii este fără relevanţă de vreme ce prezenta acţiune este una distinctă iar în raport de obiectul acesteia este evident că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune, potrivit art. 36 C. proc. civ., identitatea între pârât şi debitorul obligaţiei a cărei executare se solicită, în speţă aceea de asigurare a fondurilor necesare punerii în executare a titlurilor executorii emise în favoarea reclamantului.

Or, Ministerul Finanţelor Publice, în calitatea sa de ordonator principal de credite şi de autoritate principal responsabilă cu executarea bugetului are evident atribuţii şi corelativ obligaţia de a pune la dispoziţia autorităţii debitoare, în speţă AAAS, fondurile necesare aducerii la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin titluri executorii în sarcina acesteia, acesteia din urmă revenindu-i obligaţia de a solicita aceste fonduri conform dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002.

În conformitate cu art. 223 C. civ.: "Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".

Prezenta cauză se încadrează în cea de a doua teză a acestui alineat, respectiv participarea Ministerului Finanţelor Publice în numele statului este impusă de propriile sale atribuţii în asigurarea fondurilor bugetare, iar nu de faptul că el al fi debitorul principal al obligaţiei pecuniare conţinute în titlul executoriu.

Recurentul a susţinut că, potrivit art. 17 alin. (1) şi 18 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Parlamentul este acela care adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare elaborate de Guvern, iar Guvernul asigură elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, precum şi supunerea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare bugetară şi a contului general anual de execuţie. Cu toate acestea, contrar celor susţinute de recurent, admiterea acţiunii împotriva Ministerului Finanţelor Publice nu ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor sume şi încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ci, din contră îndreptarea acţiunii şi împotriva acestui pârât pentru a fi obligat la asigurarea fondurilor băneşti constituie chiar garanţia că aceste prevederi pot fi respectate, de vreme ce, în lipsa asigurării fondurilor necesare plăţii, obligaţia de plată a debitorului principal nu poate fi executată în condiţiile acestui text, potrivit căruia:

"(1) Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale.

(2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.

(3) Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare."

În sfârşit, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, "Rolul Ministerului Finanţelor Publice", în domeniul finanţelor publice Ministerul Finanţelor Publice are, printre altele, următoarele atribuţii: a) coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, şi anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie; g) analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor.

În conformitate cu prevederile art. 3 1 din O.U.G. nr. 23/2004, veniturile realizate din activitatea de valorificare a creanţelor preluate vor asigura executarea obligaţiilor de plată a sumelor prevăzute prin titluri executorii având ca obiect creanţe deţinute împotriva A.A.A.S. - altele decât cele privind drepturi salariale, stabilite prin titluri executorii, inclusiv sumele datorate păgubiţilor FNI, în limita sumelor aprobate prin bugetul de venituri şi cheltuieli.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002, "Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinaţie prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă", iar art. 2 al aceluiaşi act normativ prevede că "dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată."

Cât priveşte neîndeplinirea obligaţiei de plată, art. 3 din O.G. nr. 22/2002 prevede că în cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit C. proc. civ. şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie.

Intimaţii-reclamanţi au făcut repetate demersuri în vederea încasării creanţei, formulând mai multe cereri în vederea recuperării sumelor de bani cuprinse în titlurile executorii reprezentate de hotărârile judecătoreşti, în perioada scursă de la înfiinţarea popririi, însă prin răspunsurile primite, pârâţii i-au informat că nu dispun de fondurile necesare achitării datoriilor curente ale pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, motiv pentru care au solicitat instanţei să constate refuzul nejustificat al acestora de a le soluţiona cererile, obligarea acestora la alocarea fondurilor necesare plăţii creanţei stabilite prin titlul executoriu şi identificarea persoanelor culpabile pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite în cuprinsul O.G. nr. 22/2002.

Prin urmare, chemarea acestui pârât în judecată a fost făcută în virtutea rolului său în derularea procesului de aprobare a bugetului, iar nu în calitate de debitor principal sau de chemat în garanţie, potrivit ar. 72 C. proc. civ. pentru neexecutarea de către debitorului principal. De altfel, o astfel de chemare în garanţie nu ar fi fost admisibilă, prin raportare la concluziile, obligatorii potrivit art. 517 alin. (5) C. proc. civ., ale deciziei nr. 10/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii, potrivit cărora:

"În consecinţă, dispoziţiile analizate ale art. 19 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 1-4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenţei unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire ce revine Ministerului Finanţelor Publice în cazul obligaţiilor de plată stabilite în sarcina instituţiilor publice".

II.1.3. Nefondat este şi motivul de recurs prin care se invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Sub un prim aspect, recurentul reiterează argumentul prezentat în faţa instanţei de fond cu privire la faptul că nu a fost parte în procesele de fond, critică deja analizată de către Înalta Curte în analiza motivului de recurs precedent.

Mai susţine recurentul că acţiunea ar fi inadmisibilă dată fiind existenţa unei proceduri speciale ce trebuia urmată obligatoriu.

Sub acest aspect, Înalta Curte confirmă raţionamentul instanţei de fond cu privire la reţinerea ca fiind dovedite demersurile autorităţii debitoare AVAS (AAAS) prin adresele depuse la dosarul de fond, din care rezultă pe de o parte faptul că nu au fost alocate fonduri pentru achitarea obligaţiilor de către Ministerul Finanţelor Publice, iar pe de altă parte faptul că acesta a refuzat alocarea acestor fonduri, arătând că nu există temei legal de finanţare de la bugetul de stat a sumelor necesare plăţii obligaţiilor stabilite prin titlurile obligatorii în sarcina autorităţii.

Înalta Curte reţine faptul că acţiunea reclamantului este admisibilă şi prin prisma considerentelor deciziei pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Şandor împotriva României.

"Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V].

24. În cauza de faţă, cu toate că reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă prin care autorităţile administrative au fost obligate la o acţiune specifică, aceasta nu este nici acum executată din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre. Or, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 510-511, paragraful 41).

25. În plus, Curtea nu subscrie la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a Sentinţei din 3 martie 1999. Ea aminteşte că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cererea nr. 8.415/02, paragraful 19, 27 mai 2004)."

În lumina considerentelor acestei decizii, este nerezonabil să i se impute reclamantului, titular al unei obligaţii stabilite prin titluri executorii împotriva unei autorităţi a statului, eventualele carenţe imputabile, în măsura în care s-ar dovedi existenţa acestora, exclusiv autorităţii debitoare în derularea procedurii de solicitare a fondurilor, esenţial fiind în prezenta cauză faptul că demersurile de solicitare a fondurilor de către autoritatea debitoare au rămas fără rezultat, termenul impus reclamantului de dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 pentru a se adresa instanţei fiind depăşit.

Înalta Curte confirmă, sub acest aspect, interpretarea dată de instanţa de fond, care este în concordanţă cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţia României (tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern) şi art. 20 alin. (2) (dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile), dispoziţii care atrag prioritatea în soluţionarea cauzei de faţă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii în această materie, în ceea ce priveşte respectarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

Noţiunea de proces echitabil nu implică numai procedura judiciară în faţa instanţei, ci include şi faza executării silite, finalitatea oricărui proces fiind nu numai obţinerea unei hotărâri favorabile prin recunoaşterea teoretică a drepturilor reclamantului, ci realizarea efectiv a acestora care constituie finalitatea practică a procedurii judiciare, recunoscut fiind că CEDO garantează drepturi reale şi efective iar nu teoretice şi iluzorii.

În acest sens, Curtea Europeană a statuat în Cauza Şandor împotriva României sau Hornsby împotriva Greciei că faza executării silite trebuie considerată ca făcând parte integrantă din noţiunea de "proces" în sensul art. 6 din Convenţie, întrucât dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi.

În acord cu principiile dezvoltate în jurisprudenţa CEDO, recurenţilor-pârâţi le revine, tocmai în considerarea calităţii lor de instituţii publice, îndatorirea, ca reprezentant al autorităţii statului, de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi de a executa de bunăvoie o hotărâre judecătorească ce le este opozabilă. Or, în cauză, deşi sentinţa civilă nr. 12725/08.11.2010 a Judecătoriei Oradea a devenit executorie, autorităţile recurente au rămas în pasivitate cu privire la demersurile legale necesare pentru obţinerea fondurilor, nerezultând din nicio probă administrată intenţia acestora de executare benevolă a obligaţiei dintr-o dată şi în întregime şi nici demersurile făcute pentru obţinerea fondurilor necesare, lipsa de lichidităţi putând fi cel mult presupusă, fără a fi însă dovedită.

Mai mult, în cauza Bourdov împotriva Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. O întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanţe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă o atingere adusă substanţei dreptului protejat de art. 6 (Immobiliare Saffi împotriva Italiei), iar reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri judiciare din cauza dificultăţilor financiare ale statului.

Cu privire la eventuale alte demersuri ce ar fi putut fi iniţiate de către intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că, în cauza Sabin Popescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că întreprinderea altor demersuri de către reclamant nu ar avea decât un rezultat repetitiv şi anume ca o instanţă să dispună încă o dată autorităţii publice să execute o hotărâre judecătorească, fapt ce ar încălca art. 35 alin. (1) din Convenţie, considerente reiterate şi în cauza Costin împotriva României.

În sfârşit, susţinerile recurentului prin care, invocând dispoziţiile art. 17 şi 18 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, acesta arată că nu poate fi ţinut să plătească în locul AVAS subt nefondate, obiectul prezentei cauze nefiind o acţiune în pretenţii, de obligare a Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei datorate în temeiul titlului executori de către AVAS (AAS), ci o obligaţie de a face, având ca obiect asigurarea fondurilor necesare în acest sens, obligaţie care îşi regăseşte fundamentul chiar în dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 şi în cele ale art. 14 din Legea nr. 500/2002.

În consecinţă, întrucât niciuna dintre criticile formulate de acest recurent nu se confirmă, recursul urmează a fi respins.

II.2. Recursul formulat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului este, de asemenea, nefondat.

II.2.1. Primul motiv de recurs, prin care se repune în discuţie competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă este nefondat, pentru motivele deja arătate de către Înalta Curte în analiza primului motiv de recurs, identic, formulat de recurentul Ministerul Finanţelor Publice.

Împrejurarea invocată de recurentă cu privire la lipsa caracterului de act administrativ a răspunsurilor comunicate de pârâţii AAAS şi MFP, precum şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 132/CA/11.09.2018 prin care s-ar fi stabilit acest aspect, sunt lipsite de relevanţă în prezenta cauză, în care competenţa de soluţionare a cauzei s-a stabilit în mod definitiv prin decizia nr. 369/14.11.2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se că " răspunsurile formulate de către cele două pârâte la cererile repetate adresate acestora de către reclamanţi pe parcursul a 8 ani nu pot fi calificate ca fiind simple comunicări a unor demersuri efectuate câtă vreme din cuprinsul acestora rezultă implicit refuzul de a da curs cererilor formulate de către reclamanţi, prin care urmăresc încasarea creanţelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti."

II.2.2. Nefondat este şi cel de al doilea motiv de recurs, prin care se invocă, cu argumente distincte de cele ale primului recurent, excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Sub un prim aspect recurenta reiterează aspectele mai sus învederate cu privire la lipsa caracterului de act administrativ a răspunsurilor comunicate de pârâţii AAAS şi MFP, aspecte lipsite de relevanţă în raport de obiectul prezentei cauze, care vizează obligarea autorităţii pârâte la asigurarea fondurilor necesare executorii obligaţiilor stabilite prin titluri executorii.

Împrejurarea că reclamanţii au solicitat deja executarea silită este lipsită de relevanţă, de vreme ce această executare silită a rămas lipsită de eficienţă tocmai din cauza lipsei punerii la dispoziţie a fondurilor băneşti necesare, ceea ce a făcut ca poprirea înfiinţată să fie lipsită de obiect.

Lipsite de pertinenţă sunt şi criticile prin care se susţine faptul că recurenţii îşi vor recupera creanţa în condiţiile O.G. nr. 22/2002.

Astfel, pe de o parte, chiar acest act normativ lasă deschisă posibilitatea de a se adresa instanţelor în măsura în care demersurile pe care le prevede rămân lipsite de eficienţă, iar pe de altă parte, acest act normativ menit să instituie o procedură de executare a titlurilor împotriva autorităţilor publice nu se poate constitui într-o limitare a accesului la justiţie al particularilor care rămân îndrituiţi la valorificarea drepturilor lor prin promovarea acţiunilor în justiţie pentru care este deschisă calea potrivit legilor generale sau speciale, cu respectarea termenelor şi condiţiilor prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, fără ca existenţa procedurii stipulate la art. 1, 2 şi 3 din acest act normativ să constituie un fine de neprimire pentru orice altă acţiune promovată în justiţie în scopul recuperării sumelor stabilite prin titlurile executorii.

Nici dispoziţiile art. 31 din O.U.G. nr. 23/2004, de asemenea invocate de către recurentă, nu pot fi folosite ca argument în favoarea inadmisibilităţii prezentei acţiuni, textul nefăcând vreo referire în acest sens, ci doar cu privire la conturile instituţiei din care se pot face plăţile privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, respectiv: " Conturile bancare ale A.A.A.S. sunt supuse dispoziţiilor legale privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, cu excepţia conturilor din care se plătesc obligaţiile care constau în drepturi de natură salarială stabilite prin titluri executorii, în limita sumelor necesare pentru plata acestor obligaţii, care se plătesc conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2013. Executările silite vor viza toate sumele disponibile existente în conturile instituţiei, cu excepţia conturilor deschise pentru finanţarea cheltuielilor prevăzute la alin. (1)."

Potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) teza a II a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, acesta fiind textul general care consacră admisibilitatea cauzei de faţă, având în vedere faptul că recurenţii-pârâţi au calitatea de "instituţie publică", potrivit art. 9 din O.G. nr. 51/1998 cu modificările ulterioare raportat la art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cărora, în categoria instituţiilor publice sunt incluse Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora.

Etapele procedurii prevăzute O.G. nr. 22/2002 sunt: obţinerea unui titlu executoriu, intenţia instituţiei publice de a executa de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligaţiei, somaţia de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obţinerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de C. proc. civ., mobiliară, imobiliară sau poprire.

Or, în cauză, nu s-a făcut nici dovada neexecutării benevole a obligaţiei din cauza lipsei de fonduri şi nici cea a demersurilor făcute pentru obţinerea fondurilor necesare achitării obligaţiilor, ceea ce deschide reclamanţilor- intimaţi calea prezentei acţiuni.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la imposibilitatea acordării penalităţilor de întârziere.

Sub acest aspect, Înalta Curtea reţine că, în conformitate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată: "(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

(2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

(3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

(4) Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate:

a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;

b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;

c) impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;

d) suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;

e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.

(5) Soluţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere.

(6) În toate situaţiile, instanţa poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părţii interesate, un termen de executare, precum şi amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)."

Recurenta reiterează sub acest aspect criticile ale referitoare la lipsa existenţei unui raport juridic administrativ, ceea ce ar atrage, în opinia sa, inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Or, existenţa raportului juridic administrativ a fost reţinută cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 369/14.11.2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a reţinut temeiul acţiunii ca fiind dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, stabilit că " natura juridică a acţiunii formulate de către reclamanţi este una de drept administrativ şi nu una civilă, în condiţiile în care aceştia invocă nerespectarea unor obligaţii legale ale pârâţilor, care le-a provocat o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime, printr-un refuz nejustificat de soluţionarea cererilor prin are urmăresc încasarea creanţelor deţinute împotriva statului, iar în raport de această natură juridică a cauzei prima instanţă a fost necompetentă material să soluţioneze cauza."

Prin urmare, criticile recurentei prin care se reiterează aceleaşi aspecte tranşate cu autoritate de lucru judecat nu pot fi primite.

Înalta Curtea reţine că în urma pronunţării sentinţei civile nr. 12725/08.11.2010 a Judecătoriei Oradea, prin care s-a dispus validarea popririi înfiinţate în dos. execuţionale nr. 91/E/2009 şi nr. 92/E/2009 ale C., intimaţii-pârâţi nu au întreprins niciun demers în vederea achitării debitului.

Întrucât obligaţia de punere în executare a hotărârii judecătoreşti nu a fost respectată de către recurenţii-pârâţi, instanţa de fond a obligat autoritatea publică să efectueze o anumită operaţiune administrativă, respectiv alocarea fondurilor băneşti necesare achitării obligaţiilor stabilite prin sentinţa judecătorească, ceea ce atrage şi incidenţa art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, soluţia de obligare la efectuarea unei operaţiuni administrative putând fi stabilită sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere.

II.2.3. Şi cel de al treilea motiv de recurs este nefondat.

Critica recurentei în sensul că nu s-ar fi dovedit refuzul nejustificat al autorităţii de a îndeplini obligaţiile stabilite în sarcina sa în condiţiile Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 este contrazisă de însuşi faptul că recurenta nu a probat că şi-ar fi îndeplinit aceste obligaţii şi nici nu a invocat vreun motiv temeinic al refuzului său.

Or, nu se poate cere reclamanţilor particulari să facă o altă dovadă a refuzului nejustificat, decât cea intrinsecă rezultând din neexecutarea obligaţiei, dublată de lipsa oferirii vreunui răspunse pertinent cu privire la refuzul autorităţii întrucât ar însemna ca în sarcina acestor particulari să de pună o sarcină excesivă, contrar standardului impus de CEDO, în cauza Şandor împotriva României în care s-a arătat că:

"În consecinţă, refuzul autorităţilor de a plăti despăgubirile constituie o atingere adusă drepturilor reclamantei ce decurg din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Guvernul nu a oferit nici o justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată prin neexecutarea Sentinţei din 3 martie 1999. Această ingerinţă a fost, deci, arbitrară şi constituie o încălcare a principiului legalităţii. O astfel de concluzie face inutilă verificarea de către Curte a aspectului dacă a fost menţinut un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale (Cauza Metaxas împotriva Greciei, precitată, paragraful 31)."

Prin adresele emise de pârâţi către reclamanţi, se tinde la lipsirea de efecte juridice a sentinţei civile nr. 12725/08.11.2010 a Judecătoriei Oradea, iar motivul invocat de autorităţi, bazat pe împrejurarea că nu sunt disponibile fonduri băneşti, nu poate fi opus reclamanţilor creditori, întrucât aceasta ţine de obligaţiile factorilor răspunzători pentru plata creanţelor, debitorul neputându-şi invoca propria culpă împotriva îndeplinirii obligaţiilor ce îi revin. O întârziere în executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi justificată de circumstanţe particulare care erau cunoscute încă din anul 2010, iar întârzierea nu poate avea drept consecinţă atingerea substanţei dreptului protejat de CEDO şi de hotărârile judecătoreşti, ţinând seama şi de perioada lungă de timp în care reclamanţilor nu li s-a respectat dreptul stabilit printr-o hotărâre judecătorească.

Recurenta reiterează dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23/2004, art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 şi Ordinul nr. 2336 din 19 iulie 2011 prin care se stabilesc etapele de urmat pentru executarea titlurilor executorii de natura celor aflate în posesia recurenţilor şi arată faptul că a iniţiat demersuri în condiţiile Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002.

Or, aşa cum s-a arătat deja mai sus, nici existenţa unor proceduri alternative şi nici iniţierea unor demersuri administrative de procurare a disponibilităţilor băneşti nu pot lipsi recurenţii de posibilitatea de a se adresa instanţei atâta vreme cât dreptul pretins vătămat nu a fost încă realizat, demersurile invocate de recurentă rămânând lipsite de eficienţă.

Pentru aceste motive şi acest recurs urmează a fi respins.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei nr. 30/CA/2020-PI din 17 martie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 mai 2022.