Restitution of communist-era communal property: admissibility of annulment for alleged omission to review a distinct statutory presumption of abusive seizure

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, în principal anularea Deciziei nr. 6332/27.10.2016 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi, pe cale de consecinţă să se şi dispună constatarea calităţii reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate comuniară evreiască, formată din imobilul teren în suprafaţă de 149 stj. (536 mp.) aferent fostului imobil situat în localitatea Şomcuta Mare, jud. Maramureş, identificat prin CF nr. x, nr. top. xa, în prezent ocupat de sediul ANAF Şomcuta Mare edificat de către statul român ulterior preluării abuzive.

În subsidiar, a solicitat, anularea deciziei sus-menţionate şi obligarea pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate comuniară evreiască, formată din imobilul teren în suprafaţă de 149 stj. (536 mp.) aferent fostului imobil situat în localitatea Şomcuta Mare, jud. Maramureş, identificat prin CF nr. x, nr. top. xa, în prezent ocupat de sediul ANAF Şomcuta Mare edificat de către statul român ulterior preluării abuzive.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 152/2017 pronunţată în data de 18 aprilie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase Din România.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 152/2017 din 18 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar, admiterea acţiunii astfel cum a fost motivată şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunţată de instanţa de recurs

Prin Decizia nr. 2533 din data de 16 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 152 din 18 aprilie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Contestaţia în anulare formulată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 2533 din data de 16 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal contestatoarea A. a formulat contestaţie în anulare întemeiată, în principal pe prevederile art. 503 alin. (2) punctul 3 din C. proc. civ. şi în subsidiar pe prevederile art. 503 alin. (2) punctul 2 din C. proc. civ.

În motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea a susţinut următoarele: la momentul pronunţării soluţiei de respingere a recursului promovat de Fundaţie, instanţa de control a omis să analizeze umd dintre motivele invocate, respectiv motivul referitor la incidenţa în speţă a prezumţiei de preluare abuzivă, reglementat de art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000; deşi instanţa de recurs a reţinut chiar în partea introductivă a hotărârii împrejurarea că, unul dintre motivele de casare invocate de contestatoare se referă la incidenţa în speţă a prevederilor art. 4 alin. (6) din O. U. G. nr. 94/2000, în considerente a omis cu totul sa analizeze şi acest motiv, fundamentându-şi soluţia exclusiv în raport de împrejurarea că, în speţă nu este aplicabilă prezumţia de preluare abuzivă reglementată de Legea nr. 10/2000; această omisiune se subsumează motivului de contestaţie în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) punctul 3 din C. proc. civ. instanţa de recurs nu a observant faptul că recurenta a invocat prezumţia instituită de prevederile art. 4 alin. (6) din O. U. G. nr. 94/2000 şi astfel, nu a analizat această împrejurare de natură să conducă la o soluţie de admitere a recursului.

Soluţia Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi decizia atacată prin contestaţia în anulare, în raport de motivele invocate şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că cererea formulată de contestatoare este nefondată, pentru următoarele considerente:

În virtutea temeiului contestaţiei în anulare invocat de contestatoarea A. (art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.): Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...) 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Pe cale de consecinţă, pentru reţinerea incidenţei unui astfel de motiv de contestaţie în anulare, este necesară întrunurea cumulativă a următoarelor condiţii: respingerea recursului părţii care formulează contestaţia în anularea sau admiterea, în parte, a acestuia; omisiunea de a cerceta unul dintre motivele de casare invocate de recurent; motivul de casare să fi fost invocat în termen.

De asemenea, în doctrină şi jurisprudenţa instanţelor de judecată s-a reţinut că, prin omisiunea cercetării motivelor de casare se înţelege omisiunea de analiză a motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanţei de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat, pe calea contestaţiei în anulare neputând fi criticată modalitatea în care instanţa a răspuns motivului de casare invocat.

Contestaţia în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părţii care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenţionat ca, pe calea contestaţiei în anulare, să deschidă părţilor posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie şi/sau legalitate ale hotărârii judecătoreşti, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cauză prevederile art. 503 alin. (2) punctul 3, pe care contestatoarea îşi fundamentează prezenta contestaţie în anulare, statuează în mod expres condiţia ca partea (în speţă, A.), să fi invocat motivul de casare cu privire la care se pretinde că instanţa de recurs a omis să se pronunţe.

Or, în recursul formulat de către A. împotriva sentinţei civile nr. 152/18.04.2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, nu este invocat motivul de recurs pe care contestatoarea apreciază că instanţa de fond nu s-a pronunţat.

Invocarea din partea recurentei-reclamante a prezumţiei relative a preluării abuzive reglementată de alin. (6) al art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 nu a fost invocate prin recurs.

Mai mult decât atât, motivul de casare folosit de contestatoare - prezumţia legală relativă a preluării abuzive este de fapt şi de drept un argument în sprijinirea acestui motiv, iar legiuitorul, are în vedere numai omisiunea instanţei de judecată de a examina unul dintre motivele de casare invocate de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) punctul 2, pe care îşi fundamentează A. în subsidiar contestaţia în anulare, îl constituie situaţia în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Or, acest motiv de contestaţie în anulare ar fi admisibil doar în situaţia în care există erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale recursului, care au avut drept consecinţă soluţionarea greşită a acestei căi de atac.

Altfel spus, este vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determina soluţia pronunţată.

În jurisprudenţa naţională, admisibilitatea contestaţiei în anulare pe motivul anterior-menţionat vizează doar greşeli materiale, de fapt, involuntare, nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Este imperios a se ţine cont de faptul că a da posibilitatea unei părţi de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi, ar însemna să se deschidă acestora dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce ar echivala cu transformarea contestaţiei în anulare într-o veritabilă cale ordinară de atac, diferită decât recursul la recurs care, s-ar adresa unei instanţe superioare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 2533 din data de 16 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2022.