Taxpayer's interim suspension appeal rejected for lack of well-justified case; denial upheld.

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea formulată la data de 12.10.202 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat suspendarea executării actelor administrativ fiscale reprezentate de decizia de impunere nr. x_258 din data 02.09.2021 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscala nr. x_228 din data 02.09.2021; decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 258/27.09.2021; decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 258/27.09.2021, până la soluţionarea pe fond a acţiunii de desfiinţare a deciziilor anterior menţionate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 112/2021 din 25 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi rejudecând, admiterea cererii de suspendare.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la art. 2 din acelaşi act normativ şi art. 278 din Codul de procedură fiscală.

A mai susţinut recurenta că, de fapt, prin raţionamentul instanţei de fond se refuză aplicarea dispoziţiilor legale incidente, motivarea instanţei de fond reprezentând un veritabil refuz de analiză, în esenţă, a cererii formulate.

A apreciat recurenta că interpretarea şi raţionamentul instanţei de fond sunt atât de restrictive încât se poate vorbi chiar despre o imposibilitate obiectivă de a dovedi condiţiile suspendării. Astfel, văzând modalitatea de abordare şi redactare a hotărârii atacate, recurenta apreciază că este pusă într-o situaţie imposibilă.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, a menţionat recurenta că actele contestate sunt lipsite de fundament legal, pe de o parte, iar pe de altă parte sunt invocate texte legale inaplicabile. A susţinut că legislaţia contabilă şi fiscală în vigoare nu interzice societăţilor comerciale să pună la dispoziţia asociaţilor/administratorilor săi sume de bani spre decontare, în scopul desfăşurării activităţii sale curente. Totodată, art. 14 alin. (3) din Codul de procedură fiscală a fost încălcat, organul fiscal nu a stabilit tratamentul fiscal al operaţiunii având în vedere doar prevederile legislaţiei fiscale, tratamentul fiscal nefiind influenţat de faptul că operaţiunea respectivă îndeplineşte sau nu cerinţele altor prevederi legale. Un aspect legal evident este faptul că legislaţia pe care s-a bazat argumentaţia deciziilor, respectiv Decretul nr. 209/1976, este incidentă instituţiilor publice, iar nu societăţilor comerciale de drept privat. A mai susţinut recurenta că afirmaţia echipei de inspecţie fiscală referitor la sumele de bani ridicate şi înregistrate în contul nr. 542 reprezintă o interpretare incorectă, excesivă, lipsită de temei legal, contrară prevederilor art. 13 din Codul de procedură fiscală.

Totodată, a criticat recurenta şi neanalizarea de către instanţa de fond a condiţiei pagubei iminente.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă DGRFP Braşov a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat suspendarea executării actelor administrativ fiscale reprezentate de decizia de impunere nr. x_258 din data 02.09.2021 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscala nr. x_228 din data 02.09.2021; decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 258/27.09.2021; decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 258/27.09.2021, până la soluţionarea pe fond a acţiunii de desfiinţare a deciziilor anterior menţionate.

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurenta a formulat o serie de critici în ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond, respectiv faptul că prin raţionamentul instanţei de fond se refuză aplicarea dispoziţiilor legale incidente, motivarea instanţei de fond reprezentând un veritabil refuz de analiză, în esenţă, a cererii formulate.

Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond a procedat la o analiză concretă a cererii de suspendare, aplicată la situaţia de fapt şi a arătat temeiurile în drept pentru care a considerat neîntemeiate criticile recurentei-reclamante, argumentele sale raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii. Faptul că analiza este sumară ţine de specificul litigiului, nefiind un motiv pentru a susţine faptul că prin raţionamentul instanţei de fond se refuză aplicarea dispoziţiilor legale incidente şi că acest raţionament este atât de restrictiv încât se poate vorbi chiar despre o imposibilitate obiectivă de a dovedi condiţiile suspendării, astfel cum apreciază recurenta.

În cauză, contrar celor susţinute de recurentă, instanţa a avut în motivele invocate de parte, arătând că acestea nu pot fi analizate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Cum s-a arătat anterior, o astfel de motivare este adecvată obiectului cu care a fost investită instanţa, având în vedere că este recunoscut de doctrina şi jurisprudenţa în domeniu faptul că suspendarea executării actului administrativ constituie o măsură excepţională prin care instanţa de judecată înlătură caracterul executoriu din oficiu al actului administrativ, astfel că luarea acestei măsuri presupune dovedirea existenţei acestor împrejurări care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Determinarea existenţei cazului bine justificat nu presupune, deci, analiza în fond a legalităţii actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, fiind posibilă doar o analiză sumară a actului, în aparenţă, fără prejudecarea fondului, în baza unui probatoriu minimal.

Reţinând că nu există caz justificat întrucât analiza motivelor de nelegalitate invocate de recurentă ar viza fondul, instanţa de fond a expus practic motivul pentru care găseşte neîntemeiată cererea, nefiind necesare lămuriri suplimentare pe acest aspect.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea executării, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate.

Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantei (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

În cauză, în acord cu opinia primei instanţe, Înalta Curte apreciază că nu au fost relevate elemente care să contureze îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, în ceea ce priveşte deciziile a căror suspendare s-a solicitat.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamantă, care, la prima vedere, să constituie indicii suficiente de nelegalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

Împrejurările de fapt şi de drept care ar putea contura existenţa unui caz bine justificat nu pot coincide cu motivele de nelegalitate a deciziei contestate, ce reclamă o cercetare amănunţită, pe baza unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conţinutul actului administrativ a cărui executare s-a solicitat a fi suspendată.

În cauză, recurenta-reclamantă a invocat, drept caz bine justificat pentru temporizarea efectelor deciziei, argumente ce constituite veritabile motive de nelegalitate ale actului contestat, respectiv: încălcarea dreptului la apărare, precum şi a dreptului de a fi ascultat al reclamantei, încălcarea dispoziţiilor art. 72, 73, 13, 14 din Codul de procedură fiscală, încălcarea dreptului de apreciere exercitat de organul fiscal potrivit art. 6 alin. (1), a regulilor de conduită obligatorii potrivit art. 7 alin. (2) şi (3), respectiv art. 12 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, stabilirea separată a bazelor de impozitare când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane, obligaţia organului fiscal de a emite o dispoziţie de măsuri şi a unei decizii de regularizare a obligaţiilor fiscale.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că examinarea elementelor de nelegalitate invocate de aceasta necesită administrarea unor probatorii extinse şi complexe, precum şi verificarea unor împrejurări de fapt ce exced analizei sumare realizate în cadrul cererii de suspendare.

Astfel cum în mod corect a observat instanţa de fond, motivele invocate de reclamantă reprezintă critici de nelegalitate pe care se întemeiază o cerere de anulare a actului administrativ şi nu constituie în opinia instanţei împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt reliefate, de către recurenta-reclamantă, împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepţiunea dată de legiuitor acestei cerinţe, conform definiţiei din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, instanţa de control judiciar reţine că îndeplinirea doar a uneia dintre cerinţele cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu poate conduce la admiterea cererii de suspendare. Prin urmare, în lipsa dovedirii cazului bine justificat, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu se mai impune analizarea elementelor doveditoare ale pagubei iminente, această condiţie, prin ea însăşi, în lipsa cazului bine justificat, neavând aptitudinea de a schimba soluţia dată cererii de suspendare.

În concluzie, Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 112/2021 din 25 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 112/2021 din 25 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 26 mai 2022.