Equalization of public sector salaries to maximum reference values: application of equal pay principles and judicially recognized increases in setting the sectoral reference value

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.07.2020, sub nr. x/2020. reclamantele A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora la revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 5283C din 20.12.2019 şi a Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019 emise de Ministrul Justiţie sau emiterea unor noi ordine prin care să se dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016; la plata diferenţelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 şi până la recunoaşterea drepturilor de către Ministerul Justiţiei sau apariţia unei modificări legislative, dacă salariile ar fi fost stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON şi drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Pârâtul Tribunalul Bucureşti a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripţie general de 3 ani de la data introducerii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea pretenţiilor formulate de reclamante ca fiind neîntemeiate.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la plata diferenţelor, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele pretinse în cererea de judecată anterioare perioadei de 3 ani înaintea datei introducerii acţiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 16.07.2017, a admis în parte cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, a obligat pârâtul Ministerul justiţiei la modificarea parţială a celor două ordine, în sensul prevederii unei valori de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti să plătească reclamantelor diferenţa dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite prin raportare la un VRS de 484,18 RON majorat cu 25%, începând cu data de 16.07.2017, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă acestor diferenţe, calculată lunar în funcţie de data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la plata efectivă.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva hotărârii menţionate, pârâţii Tribunalul Bucureşti şi de Ministerul Justiţiei au formulat recurs, ambele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat de Tribunalul Bucureşti

Consideră recurentul că, sentinţa civilă nr. 113/21.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este netemeînică, având în vedere următoarele aspecte:

Chiar dacă nu au fost reţinute aspectele legate de domeniul de aplicare a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, pe larg expuse în apărările depuse pe fondul cauzei, instanţa de fond avea obligaţia de a lua în considerare dispoziţiile legale privind finanţele publice.

Astfel, apreciază că sentinţa recurată constituie o adăugare nepermisă la lege peste voinţa legiuitorului conţinută de prevederile Legii nr. 500/2002 a finanţelor publice, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează procedura de aprobare a bugetului de stat, respectiv de execuţie bugetară.

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 113/21.10.2020, a instituit în sarcina Tribunalului Bucureşti o obligaţie de plată în afară cadrului legal în vigoare privind execuţie bugetară, fiind pus astfel situaţia de a nu respecta prevederile legale enunţate, respectiv angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor de angajament şi creditelor bugetare repartizate şi aprobate, cu atât mai mult cu cât reclamanţii pot recurge la o procedură de executare silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa apelată, având drept consecinţă producerea unor dificultăţi în gestionarea operaţiunilor financiar-contabîle ale acestei instituţii.

În aceste condiţii, apreciază că instanţa de fond, prin sentinţa recurată şi-a arogat atribuţii ce revin autorităţii legislative, dar şi competenţe legate de execuţia bugetară care revin ordonatorilor de credite.

Recursul declarat de Ministerul Justiţiei

Cu privire la pretenţiile referitoare la recalculare, ca operaţiune accesorie plăţii, instanţa de fond a reţinut calitatea de emitent al actului administrativ, respingând în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţie.

În opinia recurentului-pârât, recursul declarat de Ministerul Justiţiei este fondat sub aspectul calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere privind obligarea Ministerului Justiţiei să achite diferenţele salariale restante, întrucât calitatea sa de ordonator principal de credite nu cuprinde şi obligaţia de plată a acestor diferenţe restante.

Susţine recurentul-pârât că Ministerul Justiţiei nu s-a aflat în niciun raport juridic cu intimaţii-reclamanţi, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata drepturilor băneşti acordate.

Pe fondul recursului, recurentul precizează că, modalitatea de aplicare a creşterii de 25% propusă de intimaţi, prin care se obţine o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, este eronată şi pierde din vedere faptul că această creştere a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probaţiune, iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţionali "Justiţie".

Astfel, subliniază recurentul că, pe de o parte, aceste dispoziţii legale nu se aplică categoriei profesionale a judecătorilor, iar pe de altă parte, nici nu există la acest moment în cadrul familiei ocupaţionale din justiţie, personal care să beneficieze de indemnizaţia de încadrare calculată şi plătită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de în cuantum de 605,225 RON.

În ceea ce priveşte discriminarea constatată de instanţa de judecată, pe raţionamentul că s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal, susţine recurentul că, se pleacă de la premisa eronată că personalului din familia ocupaţională "Justiţie" i se aplică valori sectoriale de referinţă diferite.

Cu privire la acordarea pretenţiilor solicitate în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, precizează recurentul că, întrucât este afirmat un drept viitor, care nu s-a născut încă, intimaţii-reclamanţi nu justifică un interes actual, iar pe de altă parte, salarizarea acestuia nu ar putea depăşi limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte plata pe viitor a diferenţelor salariale, una dintre condiţiile de fond ale exerciţiului acţiunii civile o constituie acordarea unui drept, iar una dintre condiţiile pe care dreptul afirmat trebuie să le îndeplinească este ca el să fie actual sau viitor, dar cert.

Având în vedere faptul că salariul presupune prestaţii periodice succesive, că dreptul la fiecare prestaţie succesivă se naşte distinct şi numai în măsura prestării activităţii, prin urmare pentru fiecare prestaţie lunară în parte trebuie verificat în ce măsură dreptul este născut, actual.

În concluzie, solicitarea privind plata şi pentru viitor a drepturilor solicitate nu poate fi primită, fiind prematură, dreptul putând fi invocat pentru fiecare prestaţie în parte numai după prestarea activităţii şi ajungerea la scadenţă, instanţa neputându-se pronunţa asupra unor drepturi eventuale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate la instanţa de fond şi parţial reiterate în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împărtăşeşte soluţia pronunţată de judecătorul fondului cu privire la acestea.

Pe fondul recursului se reţin următoarele.

Instanţa de recurs constată că, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel Piteşti dispoziţiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, instanţa de fond a constatat în mod corect că egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor, aşa cum a considerat recurentul-pârât.

Aşa fiind, va fi înlăturată critica recurentilor cu privire la încălcarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordrea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtilor în acest sens apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Totodată, în ceea ce priveşte obligaţia ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaţionale, obligaţie impusă de actelor normative menţionate anterior şi de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că reclamanţii au depus la dosar hotărâri judecătoreşti cu privire la care au arătat că au fost stabilite pentru magistraţi şi personal auxiliar valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008, interpretarea recurenţilor-pârâţi privind încălcarea deciziei instanţei de contencios constituţional şi pretinsa stare de discriminare a judecătorilor în raport de personalul auxiliar şi conex, întrucât judecătorii nu pot să beneficieze decât de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu procentul total de 4% prevăzut la art. 1 din O.G. nr. 13/2008 fiind lipsite de support.

Dintre hotărârile aflate la dosar, astfel cum a reţinut şi Curtea de apel, relevantă este în special sentinţa civilă nr. 1688/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în dosarul nr. x/2019 prin care a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi, fiind obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant diferenţa dintre drepturile salariale lunare încasate şi cele cuvenite şi datorate, recalculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 08.08.2016 până la zi, diferenţă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de Tribunalul Bucureşti şi de Ministerul Justiţiei, ambele împotriva sentinţei nr. 113 din 21 octombrie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.