Statutory 450,000 RON guarantee cap and 90-day filing deadline for claims against insolvent insurers

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au solicitat anularea Deciziei nr. 18964/11.02.2019, obligarea pârâtei la plata sumelor de bani solicitate prin cererea formulată la data de 05.10.2018, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 360 din 10 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de sesizare, a fost sesizată Curtea Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionale a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în raport de prevederile art. 50 şi art. 53 din Constituţia României, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanţii A., B. Şi C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 360 din 10 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În opinia recurenţilor, în mod nelegal instanţa a procedat la judecarea pe fond a cauzei în timp ce a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Instanţa a admis cererea de sesizare şi a trimis cererea la Curtea Constituţională.

Apreciază recurenta că în aceste condiţii se impunea suspendarea judecării cauzei în baza dispoziţiilor art. 413 pct. 1 C. proc. civ. deoarece de modul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate depinde soluţia pe fond a cauzei.

Recurenta mai susţine că, în mod nelegal instanţa a respins acţiunea sub aspectul acordării despăgubirilor acordate prin Decizia nr. 156/09.02.2017 a Curţii de Apel Bacău reprezentând daune materiale şi morale precum şi a despăgubirilor periodice pe considerentul că s-a făcut în limita sumei admise de lege.

Precizează recurenta că, instanţa de fond nu putea în acelaşi timp să se pronunţe în mod contradictoriu şi pe admiterea în principiu a sesizării Curţii Constituţionale şi pe fondul cauzei, în funcţie de modul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate se putea concluziona dacă se menţine plafonul de 450.000 RON sau dacă acest plafon poate fi depăşit.

În acest context, recurenta a solicitat suspendarea judecării recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecării recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, formulată de recurenţii-reclamanţi, instanţa de control juudiciar urmează a o respinge în considerarea următoarelor argumente.

Lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstitutionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstitutionalitate, relevă intenţia legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat în mod corect faptul că în cauză nu există o dispoziţie legală care să impună suspendarea de drept a cauzei.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că recurenţii au invocat formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, fără a dezvolta veritabile critici.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin cererea de plată nr. x/07.04.2017, recurenţii-reclamanţi au solicitat să fie despăgubiţi din fondurile fondului cu suma de 2.733103 RON, depunând în susţinerea pretenţiilor sentinţa penală nr. 602/25.04.2016, pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. x/2015 şi Decizia 156/09.02.2017 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a stabilit în favoarea reclamantei A. suma de 417.603 RON reprezentând despăgubiri materiale, suma de 2.300.000 RON reprezentând daune morale, suma egală cu salariul mediu net, cu titlu de prestaţie periodică, începând cu data de 05.08.2018 (când partea civilă împlineşte 18 ani) şi 6000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sume stabilite în sarcina asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment.

Această cerere de plată a fost admisă la plată în limita sumei de 450.000 RON, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, iar plata s-a făcut la data de 04.07.2017 cu O.P. nr. x/04.07.2017.

La data de 05.10.2018 recurenţii-reclamanţi au depus încă o cerere de plată, prin care au solicitat diferenţa între suma solicitată iniţial prin cererea de plată nr. x/07.04.2017, respectiv 2.733103 RON şi suma plătită de FGA, respectiv 450.000 RON, considerând că a rămas de achitat aproximativ 2.300.00 RON, precum şi prestaţia periodică lunară, învederând că recurentei-reclamante A. i s-a eliberat şi certificat de încadrare în grad handicap grav cu asistent medical permanent.

În soluţionarea acestei cereri de plată a fost emisă Decizia nr. 18964/11.02.2019, contestată în prezenta cauză, prin care s-a respins cererea de plată, reţinându-se, pe de o parte, tardivitatea depunerii acesteia, iar pe de altă parte, faptul că recurentei-reclamante A. i-a fost achitată, la data de 04.07.2017, suma de 450.000 RON, sumă ce reprezintă limita prevăzută de Legea nr. 213/2015, ca urmare a cererii de plată anterioare, respectiv cea înregistrată sub nr. x/07.04.2017.

Instanţa de control judiciar împărtăşeşte soluţia pronunţată de Curtea de Apel.

Astfel, potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

În conformitate cu art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării decizie'^ Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ."

Art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 au următorul conţinut:

"Art. 4- (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

…

e) plafon de garantare - nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi."

"Art. 15 - (2) Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate, soluţia instanţei de fond de respingere ca tardivă a cererii de plată, este corectă, din actele şi lucrările dosarului rezultă că, deschiderea procedurii de faliment împotriva D. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, care a devenit definitivă la data de 28.04.2016, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile, conform prevederilor sus amintite.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenţii-reclamanţi au solicitat diferenţa de plată de 2.300.000 RON, la data de 05.10.2018, în mod corect a reţinut instanţa de fond că cererea este tardivă, aceasta fiind formulată cu depăşirea termenului de decădere de 90 zile, stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la cel de-al doilea motiv de respingere a cererii de plată, respectiv faptul că recurenţilor le-a fost deja achitată suma de 450.000 RON, fiind atins plafonul de garantare, instanţa de control judiciar reţine că aceasta este legală şi sub acest aspect.

Introducerea de către legiuitor a plafonului maxim care se poate obţine de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii. Se impune a fi subliniat că interpretarea şi aplicarea prevederilor art. art. 4 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie să corespundă intenţiei reale a legiuitorului de a reglementa raporturile juridice născute urmare declanşării procedurii de faliment a asigurătorului, în acord cu interesul public avut în vedere, şi anume protejarea asiguraţilor, prin acoperirea în mod egal a creanţelor de asigurări deţinute împotriva asigurătorului în faliment, până la concurenţa sumei de 450.000 RON, iar nu prin garantarea plăţii integrale a tuturor creanţelor de asigurări.

În acest sens, la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 se prevede expres că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

Nu se poate invoca de către recurenţi faptul că Legea nr. 213/2015 nu garantează realizarea integrală a creanţei câtă vreme aceştia au dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferenţă neplătită de către F.G.A. poate fi cerută din averea debitoarei D., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de control judiciar are în vedere că limitarea introdusă prin intermediul plafonului de garantare are un caracter obiectiv şi este proporţională cu scopul legitim urmărit şi anume, protejarea persoanelor aflate în nevoie, având în vedere că nu există suficiente fonduri sau nu ar putea exista suficiente fonduri pentru a despăgubi integral toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie, fără a periclita funcţionarea statului şi a serviciilor sale.

Totodată, limitarea acoperirii daunelor din Fond la un plafon de garantare maxim este susţinută şi de împrejurarea că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, acesta reprezentând doar un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăţi de asigurare în faliment.

În acest sens, sunt şi dispoziţiile prevăzute de art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, formulată de recurenţii-reclamanţi.

Respinge recursul formulat de A., B., C. împotriva sentinţei nr. 360 din 10 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.