Moral damages in traffic accidents: non-binding nature of insurer's internal rate caps versus the principle of full reparation of harm

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018 la data de 13.12.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 17820/14.11.2018 şi Deciziei nr. 17822/14.11.2018, emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 RON către reclamantă, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtei la plata sumei de 3412,92 RON către reclamantă, cu titlu de daune materiale, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.221 RON către reclamantă cu titlu de drepturi salariale şi actualizarea sumelor de mai sus cu indicele de inflaţie şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, de la data accidentului până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1648 din 7 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, a anulat art. 2 al deciziei nr. 17822/14.11.2018, a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamanta şi pentru suma de 36.000 RON, în plus faţă de sumele stabilite prin art. 1 al deciziei nr. 17822/14.11.2018, reprezentând daune morale, sumă ce va fi actualizată în funcţie de indicele inflaţiei la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data pronunţării sentinţei şi data plăţii efective a sumei, a respins celelalte cereri.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1648 din 7 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

În esenţă, recurentul-pârât critică sentinţa recurată sub următoarele aspecte: majorarea cuantumului daunelor morale la suma de 900 RON/zi de îngrijire medicală ajungându-se astfel la suma de 36.000 RON, motivat de faptul că "procedura internă nu reprezintă criterii legale; obligarea recurentului la plata directă a despăgubirilor în cuantum de 36.000 RON cu titlu de diferenţă de despăgubire pentru daune morale, sumă actualizată cu indicele de inflaţie; actualizarea sumei în funcţie de indicele de inflaţie şi obligarea recurentei la plata dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data pronunţării sentinţei şi data plăţii efective a sumei.

Sub aspectul majorării daunelor morale pe zi de îngrijire medicală de la 450 RON cât a fost stabilit iniţial prin actul administrativ nr. 17822/14.11.2018, la suma în cuantum de 900 RON/zi. Recurentul precizează că, instanţa de fond a majorat câtimea daunelor morale, prin dublarea acestora, fără să motiveze înlăturarea procedurii utilizată de FGA în stabilirea cuantumului despăgubirii, în condiţiile în care această procedură cuprinde criterii obiective (respectiv numărul de îngrijiri medicale şi consecinţele suferite de persoana vătămată), ce nu contravin legii.

Susţine recurentul, că prin această procedură internă standardizată de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şî materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese se asigură un tratament echitabil şi nediscriminatoriu faţă de orice victimă a accidentelor rutiere şi, totodată, se asigură o transparenţă în procesul adoptării soluţiei administrative, fiind relevante în adoptarea acestei practici şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide si exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

În opinia recurentului, sumele ce urmează a se acorda cu titlu de daune morale trebuie apreciate corespunzător, astfel încât acestea să reprezinte o justă compensaţie şi nu o îmbogăţire fără justă cauză.

Precizează recurentul că în prezenta speţă, având în vedere faptul că vătămarea corporală a reclamantei a provocat drept consecinţe: ruptura labrum antero-superior, necesitând pentru vindecare un număr de circa 80 zile de îngrijiri medicale, s-a stabilit acordarea unei sume de 450 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 36.000 RON cu titlu de daune morale, sumă stabilită prin raportare la procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese adoptată la nivelul F.G.A.

Instanţa de fond, apreciază recurentul că, în mod netemeinic a hotărât respingerea procedurii F.G.A. de acordare a daunelor morale având în vedere că nu încalcă nicio prevedere legală, cu atât mai mult cu cât această procedură a fost validată de către lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală a asigurătorului aflat în faliment.

Consideră recurentul că prima instanţă a dispus în mod neîntemeiat admiterea în parte a contestaţiei formulată de reclamantă, prin obligarea F.G.A. la acordarea unei majorări a cuantumului daunelor morale, care deşi admite calitatea F.G.A. de instituţie publică, aceasta neidentificându-se cu asigurătorul aflat în faliment "înţelege să dubleze daunele morale doar prin raportare la faptul că reclamanta este "lipsită de suportul tatălui copiilor, de care este divorţată, şi al părinţilor săi, decedaţi anterior accidentului".

În ceea ce priveşte obligarea F.G.A. la plata directă a despăgubirilor în cuantum de 36.000 RON cu titlu de diferenţă despăgubire pentru daune morale, recurentul consideră că, instanţa de judecată nu se poate subroga în atribuţiile şi competenţele Comisiei speciale din cadrul FGA, singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 ("Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare"), instanţa având competenţa să verifice doar legalitatea deciziilor FGA.

În ceea ce priveşte obligarea F.G.A. la plata dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data pronunţării sentinţei şi data plaţii efective a sumei, apreciază recurentul că, sentinţa civilă nr. 1648/2019 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ceea ce priveşte soluţia dată pe petitul de obligare a FGA la plata dobânzii legale de la data înregistrării cererii, instanţa rezumându-se doar la a admite în parte cererea, respectiv acorda dobânda pentru perioada cuprinsă între data pronunţării sentinţei şi data plaţii efective a sumei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată. Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

În ceea ce priveşte prima critică formulată de recurent referitoare la majorarea daunelor morale/zi de îngrijire medicală, se reţine că în mod corect prima instanţă a apreciat această majorare, făcând o analiză în funcţie de criterii bine definite care au condus instanţa la stabilirea unei sume care să reprezinte o justă şi reală despăgubire, raportat şi la situaţia personală şi familială a intimatei-reclamante.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a arătat că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinţei recurate, Înalta Curte reţinând că, în acord cu instanţa de fond, Ghidul Fondului de protecţie a victimelor străzii sau tabelul rezervelor de daună, invocate atât în decizia contestată, cât şi în cererea de recurs, nu sunt acte normative, astfel că nu pot avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanţa de judecată.

Înalta Curte reaminteşte că instanţa supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare şi, pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită precum şi de toate consecinţele acesteia, astfel cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Totodată, Înalta Curte apreciază că FGA nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice şi s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârşirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naţionale şi convenţionale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condiţiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună şi depăşirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forţă juridică inferioară C. civ. şi care contravin şi paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii".

Reţine instanţa supremă că dispoziţiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiţii şi nici nerespectarea criteriilor jurisprudenţiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, aşadar, să ţină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate şi de principiul acoperirii integrale a acestuia.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat" (Secţia I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

Referitor la obligarea recurentului la plata directă a despăgubirilor în cuantum de 36.000 RON cu titlu de diferenţă despăgubire pentru daune morale, în mod corect s-a reţinut că valorile şi criteriile stabilite prin procedura internă a recurentei nu reprezintă criterii legale, astfel că nu au un caracter obligatoriu pentru instanţă, instanţă care este ţinută doar de aplicarea legii în materie, astfel că susţinerea recurentului că instanţa de jduecată nu se poate subroga în atribuţiile şi competenţele Comisiei speciale din cadrul recurentei este superfluă.

Referitor la acordarea dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data pronunţării hotărârii şi data plăţii efective, în mod corect prima instanţă a apreciat că acordarea acesteia este legală, astfel că nici aceste critici nu pot fi reţinute.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

De asemenea, luând act de cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 453 din C. proc. civ. şi o va admite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1648 din 7 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 4600 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.