FGA appeal allowed; claim dismissed for missing 90-day forfeiture deadline under bankruptcy insurance guarantee law

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.07.2018, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 15520/26.06.2018, solicitând admiterea cererii de despăgubire şi dezdăunarea reclamantului ca urmare a evenimentului rutier în care a fost implicat, cu repunerea reclamantului în termenul legal de formulare a cererii, conform art. 186 C. proc. civ. şi implicit obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată depusă de reclamant la această instituţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1161 din 26 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 15520/26.06. 2018, emisă de pârât şi a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să soluţioneze pe fond cererea reclamantului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1161 din 26 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii.

În opinia recurentului, instanţa de fond porneşte de la o premisă greşită, respectiv ca termenul de 90 de zile nu curge nici de la data evenimentului, respectiv data de 27.04.2014 şi nici de la data intrării asigurătorului în faliment.

Susţine recurentul că, în opinia instanţei de fond nicunul dintre cele două momente nu pot marca naşterea dreptului de creanţă a petentului, în ciuda textelor de lege invocate de FGA. Motivarea acestei concluzii a instanţei de fond este în sensul că "niciunul dintre aceste momente nu presupune cunoaşterea cu certitudine a persoanei vinovate de producerea accidentului, aceasta având implicaţii în ceea ce priveşte persoana care trebuie să plătească despăgubirile şi cu privire la persoana ce poate pretinde despăgubirile."

Precizează recurentul că, instanţa de fond pornind de la premisa greşită descrisă mai sus, ajunge la o concluzie eronată, pe care o consideră străină de natura pricinii, neprevăzută în vreun text de lege, în sensul că:

"reclamantul fiind în termenul de a se constitui parte civilă in dosarul penal, aceasta implică în mod necesar şi faptul că reclamantul este în termen să pretindă despăgubirea de la FGA"

Concluzionează recurentul că, dreptul de creanţă s-a născut încă dinaintea intrării în faliment a asigurătorului, astfel că, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. petentul trebuia să depună cererea de plată la FGA.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlul prealabil, analizând cererea de suspendare formulată de intimatul-reclamantul prin raportare la cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei, se constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., astfel încât instanţa dispune respingerea cererii.

În cauza de faţă, la data de 27.04.2014 intimatul-reclamant a fost implicat într-un accident rutier în timp ce conducea motocicleta cu numărul de înmatriculare x, în urma impactului cu autoturismul cu numărul de înmatriculare x, ce era condus de numitul B., asigurat pentru răspundere civilă delictuală la S.C. C. S.A..

La data de 16.02.2018 intimatul-reclamant s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu cererea de plată nr. x din data de 21.02.2018, solicitând să fie despăgubit pentru daunele ce i-au fost produse în urma accidentului din data de 27.04.2014.

Recurentul-pârâtul a respins această cerere prin decizia nr. 15520/26.06.2018, apreciind că solicitarea a fost formulată tardiv raportat la prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi data la care a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului faţă de S.C. C. S.A., respectiv 17.03.2017.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei anularea Deciziei nr. 15520/26.06.2018, precum şi obligarea FGA la plata sumelor care fac obiectul cererii de plată nr. x/21.02.2018.

Prin sentinţa recurată s-a admis acţiunea formulată de reclamant, s-a anulat Decizia nr. 15520/26.06. 2018, emisă de pârât şi a fost obligat pârâtul să emită o decizie prin care să soluţioneze pe fond cererea reclamantului.

În ceea ce priveşte data naşterii creanţei intimatului-reclamant, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ."

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru recurentul-pârât FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea din 16.02.2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, s-a deschis procedura de faliment împotriva C. S.A..

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine, că în speţă este aplicabilă prima teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului faţă de C. S.A.

În aceste condiţii cererea de plată adresată de reclamant Fondului la data de 21.02.2018 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Aşa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea şi înregistrarea la instituţia pârâtă a cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, intimatul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinânând că Decizia nr. 15520/26.06.2018 a fost emisă de recurentul-pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a admis contestaţia formulată împotriva acesteia, este nelegală, fiind dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs fiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârât, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a soluţionării recursului formulată de intimatul-reclamant.

Admite recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1161 din 26 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.