Challenging mandatory cessation of hazardous waste deposits: validity of pre-EU transposition obligations and authority to impose stricter environmental standards

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. prin administrator special B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea în parte a H.G. nr. 349/2005, privind depozitarea deşeurilor - prin înlăturarea din Anexa 5, tabelul 5.5 "Depozite de deşeuri industriale periculoase care sistează/încetează depozitarea până la 31 decembrie 2006", a A. S.A. pentru suprafeţele de 3,3 ha şi 6 ha.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 5175 din 10 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5175 din data de 10.12.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A. S.A., prin administrator special B. şi administrator judiciar C. a declarat recurs.

În opinia recurentei sentinţa recurată este nelegală, întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde totodată motive contradictorii fiind incidente în cauză prevederile art. 488. alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta susţine că instanţa de fond nu a făcut o analiză obiectivă şi imparţială a argumentelor invocate de reclamantă, preluînd în totalitate argumentaţia Guvernului României, prin Secretariatul General. Totodată, Curtea de Apel nu a analizat şi nu a judecat celelalte motive invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii prin care a solicitat anularea în parte a H.G. nr. 349/2005.

În continuare, recurenta reiterează motivele avute în vedere la data formulării acţiunii, care vizează aspectele de nelegalitate care rezultă din încălcarea de către pârâtă a legislaţiei europene şi naţionale şi a căror respingere ca neîntemeiate de către Curtea de Apel Bucureşti s-a făcut fără o motivare efectivă, obiectivă şi imparţială.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de fond a omis faptul că că H.G. nr. 349/2005 a intrat în vigoare la data de 10 iunie 2005 (în conformitate cu art. 37 din acest act normativ), deci ulterior Legii nr. 157/2005 prin care a fost ratificat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, intrată în vigoare la data de 4 iunie 2005, astfel încât, în mod obligatoriu, prevederile acestei Hotărâri de Guvern trebuie să respecte liniile trasate de Legea nr. 157/2005.

Recurenta susţine că nu i-ar fi fost aplicabile, la data adoptării actului contestat, dispoziţiile Directivei 1999/31/CE.

2. Soluţia instanţei de recurs

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată. Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Reclamanta din prezenta cauză a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune care vizează anularea în parte a H.G. nr. 349/2005, privind depozitarea deşeurilor - prin înlăturarea din Anexa 5, tabelul 5.5 "Depozite de deşeuri industriale periculoase care sistează/încetează depozitarea până la 31 decembrie 2006", a A. S.A. pentru suprafeţele de 3,3 ha şi 6 ha.

Prin această hotărâre de guvern s-a stabilit obligaţia recurentei-reclamante de a sista/înceta depozitarea până la 31 decembrie 2006 pentru cele două depozite din Prahova, considerate depozite de deşeuri industriale periculoase.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de fond a omis faptul că că H.G. nr. 349/2005 a intrat în vigoare la data de 10 iunie 2005 (în conformitate cu art. 37 din acest act normativ), deci ulterior Legii nr. 157/2005 prin care a fost ratificat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, intrată în vigoare la data de 4 iunie 2005, astfel încât, în mod obligatoriu, prevederile acestei Hotărâri de Guvern trebuie să respecte liniile trasate de Legea nr. 157/2005.

Aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, legiuitorul, acţionând în exercitarea atribuţiilor şi în limita competenţei sale, a stabilit, prin actul intrat în vigoare la 10.05.2005, obligaţia recurentei-reclamante de a sista/înceta depozitarea pentru cele două depozite din Prahova, considerate depozite de deşeuri industriale periculoase până la 31 decembrie 2006, dată la care nu intrase încă în vigoare norma legală în raport de care recurenta invocă nelegalitatea obligaţiei sale.

Prin urmare, corect a observat instanţa de fond că obligaţia recurentei, prevăzută de Anexa 5 - Tabel 5.5 din H.G. nr. 349/2005, a fost stabilită în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data respectivă, necontravenind unui act normativ în vigoare, de nivel superior sau de acelaşi nivel, fiind deci respectate normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, motivul de nelegalitate invocat de recurentă fiind neîntemeiat.

Mai mult decât atât, un alt aspect corect reţinut de instanţa de fond se referă la faptul că obţinerea de către statul român a unei exceptări temporare de la obligaţiile stabilite de UE (amânarea termenului), pentru siturile permanente utilizate pentru depozitarea temporară a deşeurilor periculoase, îi poate profita exclusiv acestuia şi nu îl împiedică să îşi îndeplinească obligaţiile chiar înainte de termenul stabilit.

Recurenta susţine în continuare că nu i-ar fi fost aplicabile, la data adoptării actului contestat, dispoziţiile Directivei 1999/31/CE motivat de faptul că cele două depozite ar fi fost exceptate de la aplicarea acesteia, conform dispoziţiilor art. 3 lit. d) din Anexa VII Pct. 9 Lit. B din Legea nr. 157/2005.

Instanţa de control judiciar observă că aceste dispoziţii nu erau în vigoare la data adoptării H.G., astfel că recurentei îi puteau fi stabilite toate obligaţiile prevăzute prin Directiva transpusă prin H.G.-ul în discuţie.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei în sensul că prevederea legală contestată ar fi fost adoptată de Guvern înainte de aderare.

Intimatul-pârât Guvernul a justificat necesitatea emiterii actului normativ şi implicit a stabilirii obligaţiilor pentru deţinătorii de depozite de deşeuri în contextul negocierilor şi a obligaţiilor asumate de statul român faţă de UE în vederea aderării.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei referitoare la încadrarea acestor două depozite de deşeuri în categoria siturilor istorice contaminate, Înalta Curte reţine că aceasta nu are relevanţă raportat la toate considerentele deja reţinute. Obligaţia este stabilită de intimatul-pârât Guvernul pentru aceste două depozite în considerarea încadrării lor în categoria depozitelor de deşeuri industriale periculoase existente la data adoptării actului, iar faptul că actul de transpunere ar prevedea condiţii mai stricte, impuse în scopul protejării mediului, decât cele stabilite prin directiva transpusă nu reprezintă un motiv de nelegalitate, statul membru având acest drept potrivit normelor de drept european.

2.1. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.A., prin administrator special B. şi administrator judiciar C. împotriva sentinţei nr. 5175 din 10 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.