Fiscal assurance measures: Burden of proving debtor's intent to dissipate assets rather than mere lack of liquidity under Art. 213(2) Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2019, la data de 20.03.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.02.2019, emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, pentru suma totală estimată de plată de 3.318.053 RON, decizie prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile proprietatea reclamantei, a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile proprietatea reclamantei şi poprirea asiguratorie asupra sumelor datorate societăţii de către terţi şi asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare.

Totodată a solicitat suspendarea executării deciziei contestate în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 până la soluţionarea definitivă a cauzei.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 200 din 20 iunie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, şi în consecinţă a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/22.02.2019, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, a respins în rest acţiunea în ceea ce priveşte cererea de suspendare, precum şi acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 200 din 20 iunie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a declarat recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare respingerea în tot a acţiunii.

Consideră recurenta că prima instanţă prin motivarea dată hotărârii atacate, a trecut peste toate apărările formulate de recurenta-pârâtă reţinând, în mod eronat, raportat la cazurile speciale în care pot fi luate măsurile asigurătorii următoarele aspecte:

". . . . . . . . . .este de observat, că legea nu permite instituirea măsurilor asigurătorii în mod automat ori de câte ori se constată lipsa disponibilităţilor băneşti sau a unor bunuri ce pot face obiectul executării silite, pentru că în caz afirmativ, art. 213 alin. (2) nu ar mai fi definit cazuri excepţionale ca reprezentând acele situaţii când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ci textul de lege s-ar fi limitat a preciza că starea de fapt constând în lipsa disponibilităţilor băneşti sau lipsa bunurilor supuse urmăririi silite conduce la instituirea măsurilor asigurătorii."

Astfel, se precizează că, în acţiunea formulată de reclamantă prin care se solicită ridicarea masurilor asigurătorii se invocă foarte multe aspecte care nu au nicio legătură cu realitate şi nici nu au un fundament legal.

Arată recurenta că, perioada supusă inspecţiei fiscale a fost 2013 - 2018, iar la data instituirii măsurilor asigurătorii, organele de inspecţie fiscală au reuşit să verifice doar anii fiscali 2013 şi 2014, moment în care s-a decis că pentru constatările deja obţinute, cu consecinţe deosebit de grave, se impune instituirea măsurilor asigurătorii, deoarece s-a avut în vedere comportamentul fiscal al contribuabilului înclinat spre evaziune fiscală, fiind estimate obligaţii fiscale care depăşeau posibilităţile financiare ale societăţii.

Precizează recurenta că sumele stabilite prin Decizia de impunere nr. x din 03.06.2019 sunt mai mari, respectiv 7.166.048 RON, decât cele stabilite estimativ la data de 22.02.2019 când au fost întocmite Decizia de măsuri asigurătorii şi procesul-verbal.

Invocarea faptului ca societatea, nu a încercat din anul 2014 să "se sustragă, să ascundă sau să îşi risipească patrimoniul " nu este relevantă, deoarece în toată această perioadă nu s-a făcut vreo inspecţie fiscală în urma căreia să fie stabilite sume considerabile ca urmare a unor constatări deosebit de grave, cum sunt cele constatate cu ocazia prezentei verificări.

Ca urmare, decizia organelor fiscale nu este bazată pe supoziţii, aşa cum în mod greşit se exprimă reprezentanţii societăţii, ci este bazată pe prevederi legale menţionate expres în actele normative prezentate.

2. Soluţia instanţei de recurs

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, reiese că, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.02.2019, a fost emisă de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în temeiul art. 213 alin. (2) şi alin. (4) din Codul de procedură fiscală, având la bază sumele estimate prin Procesul-verbal nr. x/22.02.2019, în cuantum de 3.318.053 RON.

Trebuie subliniat că, aceste măsuri asiguratorii pot fi luate în condiţiile art. 213 alin. (3) Codul de procedură fiscală şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale, cum este cazul de faţă, când societatea intimată a fost supusă unei inspecţii fiscale efectuată de recurenta-pârâtă AJFP Arad, în urma căreia organele de inspecţie fiscală au estimat obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 3.318.053 RON în sarcina recurentei.

Emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se poate realiza numai în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, aşa cum prevăd dispoziţiile exprese ale art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, rezultând astfel că organelor fiscale le revine obligaţia de a motiva măsura asiguratorie dispusă prin raportare la cazul excepţional, prevăzut de dispoziţiile legii.

În cauza de faţă, organele fiscale au apreciat că în speţă este dovedit acest caz excepţional, întrucât, obligaţiile fiscale estimate depăşesc disponibilităţile financiare ale societăţii, aspect ce s-a coroborat cu comportamentul fiscal al reprezentanţilor societăţii faţă de care s-a reţinut că au urmărit prin diverse metode sustragerea de la declararea şi plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat (cu titlu de exemplu, fiind individualizate declarări fictive de achiziţii interne şi de livrări intracomunitare sau achiziţii de la contribuabil ce erau declaraţi inactivi).

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei demonstrează că nu este îndeplinită cerinţa legală cu privire la existenta cazului excepţional care să justifice luarea măsurilor asigurătorii de nivelul celor instituite, în condiţiile în care sarcina probei aparţine celui care a făcut afirmaţia referitoare la îndeplinirea unuia din cazurile excepţionale expres şi limitative prevăzute de lese, respectiv organului fiscal.

În acest context, recurenta - pârâtă nu a dovedit nici un astfel de caz excepţional. În speţă, recurenta - pârâta nu poate aduce niciun argument concret pentru a justifica presupusul caz excepţional, întrucât intimata-reclamantă nu a formulat sau publicat anunţuri privind vânzarea de active sau mijloace fixe, nu a făcut demersuri pentru evaluarea unor bunuri în scopul accesării de credite bancare, nu a iniţiat activităţi privind dreptul de proprietate imobiliară (lucrări de cadastru), sau alte asemenea chestiuni faptice.

Din conţinutul deciziei contestate rezultă că recurenta - pârâtă nu a probat existenţa unor fapte pregătitoare, elemente sau indicii care să fi format convingerea organelor de inspecţie fiscală că intimata a intenţionat să se sustragă de la urmărirea obligaţiilor fiscale care ar fi stabilite la finalizarea inspecţiei fiscale.

În concluzie, instanţa de control judiciar reţine că, independent de faptul că obligaţiile fiscale estimate depăşesc sau nu disponibilităţile financiare ale societăţii intimate, instituirea măsurilor asigurătorii reglementate de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, se impune numai atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să-şi ascundă sau să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil colectarea creanţelor fiscale.

Totodată, mai este de observat, că legea nu permite instituirea măsurilor asiguratorii în mod automat ori de câte ori se constată lipsa disponibilităţilor băneşti sau a unor bunuri ce pot face obiectul executării silite, pentru că în caz afirmativ, art. 213 alin. (2) nu ar mai fi definit "cazurile excepţionale" ca reprezentând acele situaţii când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ci textul de lege s-ar fi limitat a preciza că starea de fapt constând în lipsa disponibilităţilor băneşti sau lipsa bunurilor supuse urmăririi silite conduce la instituirea măsurilor asiguratorii.

Tot astfel, este necesar a se face distincţie între comportament fiscal al contribuabilului, care atrage în sarcina sa plata unor obligaţii fiscale suplimentare către bugetul de stat şi comportamentul contribuabilului, definitit de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, de natură să conducă la concluzia că acesta s-ar sustrage, ascunde ori şi-ar risipi patrimoniul pentru a împiedica colectarea creanţelor fiscale.

În speţa de faţă, un asemenea comportament nu a fost dovedit în sarcina intimatei-reclamante, în condiţiile în care nu s-a dovedit că aceasta şi-a sustras bunurile de la urmărire, aceasta desfăşurând constant activitatea pentru care a fost autorizată, ţinând cont şi de mijloacele tehnice destinate obiectului de activitate şi de forţa de muncă angajată în acest sens, toate aceste aspecte, analizate şi de instanţa de fond, conduc la concluzia că nu s-a dovedit situaţia excepţională ce determină instituirea măsurilor asiguratorii.

2.1. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei nr. 200 din 20 iunie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.