Insufficient motivation in fiscal inspection: failure to address substantive arguments on service performance and contract validity

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 14.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Serviciul Inspecţie Economico - Financiară Galaţi, Biroul de inspecţie economico-financiară Constanta anularea Deciziei nr. 73/P/02.10.2017, emisă de către Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor MFP- în urma soluţionării plângerii prealabile formulate de societatea reclamantă, iar pe fond anularea Raportului de inspecţie economico-financiară nr. GLR IEF 331/06.07.2017 şi Dispoziţia Obligatorie nr. GLR IEF 332/06.07.2017. De asemenea, a solicitat şi suspendarea efectelor anterior menţionate până la soluţionarea definitivă a prezentului dosar.

În ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a efectelor actelor de executare atacate, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării Raportului de inspecţie economico - financiară nr. GIR IEF 331/06.07.2017, a Dispoziţiei obligatorii nr. GLR IEF 332/25.06.2015 şi a Deciziei nr. 73/P/02.10.2017, motivat de faptul că nu a fost achitată cauţiunea.

Prin sentinţa civilă nr. 451/23.03.2018, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 18.04.2018, sub acelaşi număr.

Conform art. 78 C. proc. civ. şi art. 161 din Legea 554/2004, prin încheierea din data de 11.06.2018, Curtea a dispus introducerea în cauză a pârâtei Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor, în calitate de emitent al actului administrativ contestat - Decizia nr. 73/P/02.10.2017.

La data de 07.09.2018, pârâtul MFP a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care se solicită anularea Raportului de inspecţie economico-financiară nr. x/06.07.2017, având în vedere că acesta se întocmeşte la finalizarea inspecţiei economico-financiare şi cuprinde toate constatările în legătură cu perioadele şi obiectivele verificate, constatări în baza cărora se dispun măsuri prin dispoziţia obligatorie emisă de organul competent.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 4089 din 15 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare; a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SNTFC CFR Călători S.A., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Serviciul Inspecţie Economico Financiară Galaţi - Biroul Inspecţie Economico Financiară Constanţa, şi Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând modificarea sentinţei recurate şi, rejudecând litigiul, admiterea acţiunii.

Prima critică ce face obiectul recursului, se referă la viciul motivării, susţinând recurenta că întreaga argumentaţie a sentinţei civile din prezenta speţa, pentru masurile 2 şi 3, se limitează (din cuprinsul celor 17 pagini) la doua fraze de la finalul celei de-a cincisprezecea pagină; acceptând o asemenea "argumentare", în opinia recurentei, practic se admite că orice sentinţă civilă, în materia contenciosului administrativ, cel puţin, nu este necesar a fi motivată. Raţiunea existenţei acestei ramuri a dreptului, arată recurenta, nu este nici pe departe aceea de a face inatacabile dispoziţiile organelor de control, fie ele şi fiscale, ci în primul rând aceea de a evita situaţii penibile şi financiar foarte periculoase, ce ar putea rezulta în momentul în care, ar fi puşi în situaţia sa recupereze sume plătite legal, pentru prestaţii ce au fost efectuate, după perioade de timp ce depăşesc termenele generale de prescripţie.

Pe calea unei alte critici, recurenta pretinde că instanţa de fond ar fi înţeles şi interpretat greşit faptul că societatea nu a respectat cerinţele legale absolut necesare. De altfel, în presupusa argumentare a sentinţei civile, instanţa nu face, în opinia recurentei, decât să susţină faptul că unele prevederi cuprinse în C. civ. sunt mai "aplicabile" decât altele. Astfel, se apreciază că prevederile codului, invocate de către pârâţi sunt superioare celor invocate de către societate, ceea ce nu e adevărat; de altfel, prin intermediul interpretării normelor de tehnică legislativă (conform Legii nr. 24/2000), rezultă cu mare claritate, în opinia recurentei, faptul că între prevederile aceluiaşi act normativ nu poate exista diferenţiere, din punctul de vederea al potenţei şi aplicabilităţii, al unor anumitor prevederi. Toate prevederile sunt la fel de aplicabile, sau pentru varianta în care nu au legătura cu speţa şi domeniul, inaplicabile. Ori, instanţa de fond constată şi retine, greşit în opinia recurentei, faptul că prevederile C. civ. invocate de către pârâţi sunt net superioare celor invocate de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât, ca şi număr de articole, numărul invocat de către pârâţi este net inferior, numărului celor invocate de către societate. Mai mult, în mod eronat, arată recurenta, a reţinut curtea de apel faptul că legea contenciosului administrativ nu prevede sancţiuni pentru nerespectarea termenului de 30 de zile de soluţionare a unei proceduri prealabile.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, invocând prevederile art. 5 din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul în care, datorită acestor nereguli constatate a rezultat că nu au fost respectate principiile unei bune gestiuni financiare prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public ale unui management financiar sănătos, în special ale economiei şi eficienţei cheltuielilor, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond în hotărârea recurată.

Prin urmare, în opinia intimatei, în mod corect şi legal s-a dispus măsura ca reprezentantul recurentei-reclamante să procedeze la recuperarea sumelor plătite nejustificat/nelegal, în valoare de 2.055,18 RON inclusiv TVA, plus dobânzile şi penalităţile de întârziere în valoare de 576,48 RON, pentru perioada de la data plăţii şi până la data controlului, de la prestatorul S.C. CLIMECO S.R.L., deoarece prin lipsa semnăturii prestatorului rezultă că serviciile nu au fost prestate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi analizat cu prioritate, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului din această perspectivă, pentru considerentele următoare:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că, prin Dispoziţia obligatorie nr. GLR IEF 332/06.07.2017 emisă de pârâta ANAF- Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi s-au dispus în sarcina operatorului economic SNTFC CFR Călători S.A., reclamanta din prezenta cauză, trei măsuri, ca urmare a inspecţiei economico-financiare finalizate la data de 29.06.2017; societatea reclamantă a formulat punct de vedere şi, ulterior, plângere prealabilă referitor la Decizia obligatorie si la Raportul de inspecţie economico-financiara în discuţie, prin intermediul căreia a pretins existenţa unor inadvertenţe clare care ar reieşi din cuprinsul acestora si care nu ar fi reale. În soluţionarea contestaţiei, a fost emisă de către Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice Decizia nr. 73/P/02.10.2017 privind soluţionarea plângerii prealabile.

Pe calea acţiunii introductive de instanţă, recurenta-reclamantă a solicitat anularea Deciziei nr. 73/P/02.10.2017 emisă de pârâta MFP dar şi a dispoziţiei obligatorii nr. GLR IEF 332/06.07.2017, acţiune respinsă în primul grad de jurisdicţie, în condiţiile expuse în preambulul prezentei decizii.

Se impune a se preciza mai întâi, înainte de a se trece la analiza efectivă a criticilor, faptul că importanţa unei hotărâri judecătoreşti rezidă nu doar în faptul de a fi soluţionat un raport juridic litigios, dar şi în rezonanţa socială pe care o produce; instituind ordinea de drept şi având valenţa unui înscris autentic, o hotărâre judecătorească trebuie, în integralitatea ei, să impună respect, astfel încât să consolideze conştiinţa juridică şi încrederea oamenilor în justiţie.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro şi contra care au format, în fapt si în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile si apărările părţilor iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menţionat. Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar, de legalitate si temeinicie.

În practica instanţei supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ etc.), dar şi în doctrina de specialitate (de ex., "Drept procesual civil - ediţia a 5-a revizuită şi adăugită", G. Boroi, M. Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluţiei, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătoreşti, trebuie să fie precisă şi necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procedural; dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, iar realitatea acestui demers şi efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Pe de altă parte, tot din punct de vedere teoretic, se impune a se preciza şi faptul că, potrivit aceluiaşi text de lege anterior citat, în considerentele unei hotărâri se vor arata şi obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate; este de la sine înţeles că cea mai importantă parte a hotărârii trebuie să fie aceea prin care judecătorul, prin propriile argumente, justifică soluţia către care a optat.

Aşadar, obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil şi de a susţine hotărârea luată, ceea ce nu presupune neapărat un răspuns la toate argumentele invocate de părţi, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia, exprimate într-o manieră clară, printr-o structură raţională a hotărârii şi un limbaj simplu şi accesibil.

Mai mult decât atât, corecta stabilire a situaţiei de fapt, ca o garanţie a satisfacerii exigenţei motivării presupune îndatorirea judecătorului de a să stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Din analiza conţinutului sentinţei recurate, rezultă că aceasta nu corespunde, în cea mai mare parte a sa, exigenţelor expuse anterior şi nici nu face dovada unui examen efectiv şi serios al argumentelor fundamentale prezentate de părţi şi nici al probelor administrate, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Indiscutabil, orice parte din proces, în cadrul unei proceduri are dreptul sa prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar sa le examineze pe acestea în mod efectiv, dreptul la un proces echitabil, prin urmare, neputând fi considerat efectiv respectata şi exercitat decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de proba, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Astfel, este justificată susţinerea recurentului în sensul că prima instanţă nu a răspuns în niciun fel argumentelor şi susţinerilor titularului căii de atac referitoare la valabilitatea contractelor încheiate de acesta cu societatea Climeco S.R.L., la aplicabilitatea sau inaplicabilitatea în cauză a unor dispoziţii din C. civ., la aprecierea probelor în ceea ce priveşte voinţa părţilor în interpretarea clauzelor contractuale, la prestarea efectivă a serviciilor prevăzute în contract, limitându-se la a prelua, fără cenzură, apărările părţii adverse referitoare la viciul lipsei semnăturii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta a susţinut, în tot acest timp, şi a administrat înscrisuri în acest sens, că prestaţiile considerate de către organele de control că ar fi practic inexistente, au fost efectuate în integralitate de către societatea prestatoare", ca atare. ar fi fost imperios necesar ca prima instanţă să analizeze în mod efectiv aceste susţineri pentru ca eventualele considerente să reflecte în mod real o corectă stabilire şi apreciere de fapt.

Nici susţinerile referitoare la valabilitatea fişelor de intervenţie şi la necesitatea semnării lor sau la consecinţele nesemnării, în accepţiunea recurentului, nu au fost analizate şi justificat înlăturate de către curtea de apel, după cum nu rezultă din considerente, nici împrejurarea că apărările reclamantei, din cursul procedurii administrative, referitoare la cuantumul prejudiciului, la accesorii şi penalităţi, ar fi fost evaluate efectiv şi înlăturate în mod justificat.

Într-adevăr, atâta timp cât în considerente instanţa nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu a înlăturat argumentele reclamantei prin evocarea normelor substanţiale si procedurale incidente si aplicarea lor în speţă, limitându-se doar la a prelua necenzurat susţinerile pârâtei din cursul procedurii administrative, dar şi din faţa primei instanţe, soluţia exprimata prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formala, şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar daca, strict teoretic, instanţa s-a pronunţat pe "fond", respingând acţiunea în întregul ei.

Prin urmare, recursul apare ca fiind fondat, astfel că va fi admis, urmând ca argumentele expuse, în limita motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., să facă obiectul analizei instanţei de rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 teza I din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în acord cu dispoziţiile prezentei decizii; în rejudecare, instanţa urmează a analiza şi aspectele de fond invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, faţă de soluţia casării cu trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - reclamant SNTFC CFR Călători S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4089 din 15 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 mai 2021.