Unjustified dismissal of constitutional referral in judicial inspection challenge: mandatory motivation requirement under Art. 425 CCP and fair trial guarantees

Şedinţa publică din data de 20 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 11.01.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei nr. P20-11318 din data de 16.11.2020 ce a fost menţinută prin rezoluţia din data de 14.12.2020, din dosarul C20-1591, comunicată la data de 28.12.2020, rezoluţie prin care Inspectorul Şef CSM de la Inspecţia Judiciară a dispus respingerea plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare a lucrării înregistrată în Registrul general de evidenţă a lucrărilor Inspecţiei Judiciare, prin care a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiei din data de 14.12.2020 din dosarul C20-1591, comunicată reclamantului la data de 28.12.2020, prin care Inspectorul Şef CSM de la Inspecţia Judiciara a dispus respingerea plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare a lucrării, desfiinţarea rezoluţiei de clasare a sesizării formulate, cu consecinţa trimiterii dosarului pentru completarea verificărilor.

Reclamantul A. a formulat şi cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu exepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (2), art. 451 alin. (1) şi art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

1. Hotărârea recurată

Prin sentinţa civilă nr. 1207 din 08 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (1) şi a art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (1) şi a art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 a formulat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, susţine recurentul că hotărârea atacată este nemotivată în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (1) şi a art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, neexistând nicio motivare cu privire la această excepţie invocată.

In raport de acest aspect invocă recurentul jurisprudenţa CCR, respectiv decizia nr. 233 din aprilie 2021 prin care s-a statuat faptul că "motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor", cât şi jurisprudenţa instanţei europene - Hotărârea din 9 decembrie 1994, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei,paragrafele 29 şi 30.

3. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că horărârea atacată este motivată în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (1) şi a art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei nr. P20-11318 din data de 16.11.2020 ce a fost menţinută prin rezoluţia din data de 14.12.2020, din dosarul C20-1591, comunicata la data de 28.12.2020, rezoluţie prin care Inspectorul Şef CSM de la Inspecţia Judiciara a dispus respingerea plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare a lucrării înregistrată în Registrul general de evidenţă a lucrărilor Inspecţiei Judiciare, prin care a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiei din data de 14.12.2020 din dosarul C20-1591, comunicată reclamantului la data de 28.12.2020, prin care Inspectorul Şef CSM de la Inspecţia Judiciară a dispus respingerea plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare a lucrării, desfiinţarea rezoluţiei de clasare a sesizării formulate, cu consecinţa trimiterii dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1207 din 08 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (1) şi a art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 a fost respinsă.

Înalta Curte constată că recurentul reclamant a criticat hotărârea atacată sub aspectul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. art. 451 alin. (1) şi a art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 fără ca soluţia astfel pronunţată să fie motivată.

Argumentele prezentate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs se circumscriu atât ipotezei vizate de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., cât şi ipotezei referitoare la absenţa motivării, în contextul în care lipsesc considerentele curţii de apel care au justificat adoptarea soluţiei, fiind incidentă, astfel, şi ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile sub acest aspect urmând a fi analizate din perspectiva ambelor dispoziţii legale.

Astfel fiind, cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere natura extraordinară a căii de atac a recursului, în care se exercită exclusiv un control de legalitate cu privire la o hotărâre necesar a nu fi afectată de viciul motivării.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în considerentele sentinţei recurate nu se regăsesc argumente proprii ale instanţei de fond care să susţină soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 451 alin. (1) şi a art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanţa la soluţia pronunţată şi care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Prin urmare, în esenţă, criticile recurentului-reclamant invocate în cadrul cererii de recurs pun în discuţie vicii ale motivării sentinţei atacate, vicii menite să atragă casarea hotărârii atacate, cu trimiterea pricinii spre rejudecare la instanţa de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată parte a garanţiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)."

Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (1) şi a art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 s-a dispus fără a fi motivată, fără a fi indicat raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază această soluţie, instanţa de fond rezumându-se la simpla menţiune de respingere a cererii de sesizare.

Înalta Curte constată că cererea formulată de sesizare a Curţii Constituţionale a României trebuia analizată în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul fondului nefăcând nicio referire la îndeplinirea sau nu a condiţiilor impuse de această normă juridică incidentă cauzei.

În aceste condiţii, lipsa motivării hotărârii îngreunează analiza de legalitate a acestei hotărâri, instanţa de control judiciar neputând examina în ce măsură condiţiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 au fost verificate de către judecătorul fondului.

Obligaţia instanţei de fond era aceea de a analiza cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (1) şi a art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, analiză ce lipseşte cu desăvârşire, în sentinţa recurată neexistând nicio motivare cu privire la această cerere.

În aceste condiţii, este evident că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze părţilor dovada că susţinerile şi mijloacele de apărare pe care le-au formulat în cauza dedusă judecăţii au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cererii formulate.

În consecinţă, Înalta Curte, constatând că nu a avut loc o cercetare efectivă a fondului cererii formulate, situaţie de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil al părţilor, în considerarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurării tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, va reţine ca fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Faţă de motivul de casare reţinut, constată că nu mai pot fi analizate celelalte critici formulate în cererile de recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa încheierea recurată şi trimite cauza instanţei de fond în vederea continuării judecăţii

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1207 din 08 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa numai în limitele prezentului recurs, respectiv numai cu privire la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (1) şi art. 45 alin. (4) din Legea 317/2004.

Trimite cauza spre rejudecare în limita casării la aceeaşi instanţă de fond.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2022.