Nullity of cassation appeal for lack of specific legal criticism in disciplinary proceedings concerning bailiff enforcement cost calculations

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 14.08.2019 sub nr. x/2019, completată prin cererea adiţională din data de 16.01.2020 reclamantul Ministerul Justiţiei a chemat în judecată pe pârâţii A., Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea De Apel Bucureşti, solicitând ca în contradictoriu cu aceştia să se dispună:

- anularea Hotărârii nr. 13/05.07.2019, pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J. în Dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu executorul judecătoresc A.,

- anularea Hotărârii nr. 35/30.10.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti.

- admiterea acţiunii disciplinare promovată de ministrul justiţiei, în sensul aplicării unei sancţiuni care să fie proporţională cu deficienţele constate şi cu gravitatea faptelor săvârşite în privinţa executorului judecătoresc A..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1207 din 16 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Superioare de Disciplină a UNEJ; s-a respins contestaţia formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei în contradictoriu cu pârâţii A., Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe Lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1207 din 16 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Ministerul Justiţiei a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată, invocând aplicarea gresită a prevederilor care reglementează modul de stabilire a cheltuielilor de executare silită de către executorii judecătoreşti, respectiv art. 670 C. proc. civ., art. 55 din Regulament şi art. 39 din Legea nr. 188/2000, făcând trimitere la Decizia nr. 4044/30.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 19 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Ministerul Justiţiei a chemat în judecată pe pârâţii A., Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea De Apel Bucureşti, solicitând ca în contradictoriu cu aceştia să se dispună: anularea Hotărârii nr. 13/05.07.2019, pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J. în Dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu executorul judecătoresc A.; anularea Hotărârii nr. 35/30.10.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti; admiterea acţiunii disciplinare promovată de ministrul justiţiei, în sensul aplicării unei sancţiuni care să fie proporţională cu deficienţele constate şi cu gravitatea faptelor săvârşite în privinţa executorului judecătoresc A..

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamantul exercitând calea de atac a recursului.

Instanţa de control judiciar aminteşte că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.

Astfel, deşi există formal o declaraţie de recurs, nu se indică explicit care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie şi prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului.

Aşa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenţei actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunţării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziţia părţii faţă de drepturile şi obligaţiile în discuţie, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunţată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale şi la prezentarea circumstanţelor factuale ale cauzei, ci condiţia legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor şi raţionamentelor pe care se bazează.

Înalta Curte reţine că sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, cu referire directă la cazurile precvăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greşeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt şi critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.

În concluzie, argumentele primei instanţe ar fi trebuit să fie combătute de către recurentul-reclamant prin calea de atac declarată.

În acest context, aşa cum s-a relevat mai sus, recurenta a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se reţine că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menţionate.

Înalta Curte reţine că sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de faţă la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reţinute ca temei al recursului.

În esenţă, curtea de apel a reţinut că "toate constatările echipei de control, în urma operaţiunii de control desfăşurate la biroul executorului judecătoresc A., în legătură cu modul de determinare şi justificarea corespunzătoare a cheltuielilor de executare sunt corecte, reclamantul realizând o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 670 C. proc. civ., art. 55 din Regulament şi art. 39 din legea nr. 188/2000.

Cu toate acestea, Curtea va reţine că obiectul prezentei acţiuni este reprezentat de anularea unor hotărâri ale Consiliului de disciplină, respectiv a Comisiei Superioare emise în procedura de atragere a răspunderii disciplinare a executorului judecătoresc, în temeiul art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, potrivit căruia:

"Răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: (...)

e)întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor;(..)"

Fiind pe tărâmul răspunderii disciplinare, se constată că nu este suficientă constatarea unei interpretări şi aplicări eronate a legii de către executorului judecătoresc, ci trebuie evaluate inclusiv împrejurările în care fapta a fost săvârşită, pentru a se putea concluziona dacă într-adevăr acesta a manifestat neglijenţă în efectuarea lucrărilor.

Făcând referire la art. 247 Codul muncii, Curtea va observa că:

"Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici."

Curtea va observa că pentru ca o faptă sa poată fi considerata abatere disciplinara, două condiţii esenţiale trebuie îndeplinite: existenţa vinovăţiei persoanei care săvârşeşte abaterea, respectiv fapta să-i fie imputabilă; iar această faptă să fie în strânsă legătură cu îndeplinirea atribuţiilor profesionale.

Va reţine instanţa că, în privinţa abaterii apreciată de reclamant ca fiind săvârşită de pârâtul A. lipseşte elementul esenţial al vinovăţiei.

Din acest punct de vedere, Curtea va observa că o eroare de comunicare sau o neînţelegere nu poate constitui motiv de sancţiune disciplinara.

În speţă, se reţine că în legătură cu modalitatea de stabilire a onorariului executorului, respectiv cu cheltuielile care fac parte din acest onorariu, nu există îndrumări clare din partea organizaţiei profesionale a executorilor judecătoreşti, dat fiind că deşi în aparenţă norma instituită prin art. 55 al Regulamentului de aplicare a legii nr. 188/2000 nu lasă loc interpretărilor, în practică chiar la nivelul organelor reprezentative în materie disciplinară ale UNEJ, precum şi la nivelul birourilor de executori judecătoreşti din ţară există interpretări diferite ale acestor dispoziţii, de natură a crea o practică neunitară.

Acest lucru este atestat de chiar pârâta Comisia Superioară prin Hotărârea nr. 13/05.07.2019, prin care a arătat că "datorită lipsei unei reglementări exprese, fie cu rang de lege fie cu rang administrativ, executorii judecătoreşti pot avea o practică neunitară în acest domeniu, atât în ceea ce priveşte actele de executare efectiv contorizate la stabilirea cheltuielilor cât şi la cuantumul acestor cheltuieli".

Curtea va observa însă că potrivit dispoziţiilor art. 7 din Statutul UNEJ:

"Uniunea asigură cadrul corespunzător pentru perfecţionarea nivelului profesional şi a calităţii actelor întocmite de executorii judecătoreşti, prin:

a)informarea sistematică a executorilor judecătoreşti cu privire la practica judiciară naţională în materia executării silite şi doctrina de specialitate în această materie, existentă atât la nivel naţional, cât şi la nivelul prevederilor regulamentelor europene; (..)

e)organizarea controlului profesional, financiar şi administrativ;

f)unificarea practicii execuţionale."

Reţine aşadar instanţa că deşi pârâta Comisia Superioară de Disciplină recunoaşte prin hotărâre pronunţată că în cadrul birourilor executorilor judecătoreşti există o practică neunitară cu privire la modul de stabilire a onorariilor şi de înregistrare a cheltuielilor de executare, cu toate acestea, prin raportare la prevederile legale menţionate, revine UNEJ obligaţia de a asigura cadrul corespunzător pentru perfecţionarea nivelului profesional şi a calităţii actelor întocmite de executori, inclusiv prin "unificarea practicii execuţionale".

În lipsa unei astfel de reglementări administrative, în condiţiile în care în interiorul profesiei este recunoscut faptul că există practică neunitară cu privire la stabilirea cheltuielilor de executare, nu se poate reţine în cauză vinovăţia pârâtului A. în ceea ce priveşte modul în care acesta a înţeles să stabilească prin încheiere cheltuielile de executare, respectiv să determine acele cheltuieli care fac parte din onorariu şi trebuie incluse în acesta.

În lipsa vinovăţiei, Curtea va aprecia că în mod corect pârâţii Consiliul de Disciplină şi, mai apoi Comisia Superioară au apreciat că nu poate fi atrasă răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc A., prin raportare la dispoziţiile art. 43 lit. e) teza II/a din legea nr. 188/2000."

Or, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică concretă de nelegalitate în privinţa motivării reţinute, nearătând modul în care au fost interpretate ori aplicate greşit prevederile de drept substanţial, reluând doar situaţia de fapt, enunţând dispoziţiile legale a căror interpretare greşită a invocat-o, aspecte expuse şi în faţa primei instanţe şi care a fost analizată de aceasta în mod corespunzător, în raport de dispoziţiile legale incidente.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar constată că aspectele reţinute de către instanţa de fond în justificarea soluţiei de respingere a cererii reclamantului nu au fost contestate, pe calea recursului, de acesta.

Din această perspectivă, aşa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural şi, ca atare, nu satisface exigenţele pentru validarea sa.

În consecinţă, reţinând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere şi faptul că, în speţă, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamant.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., având în vedere că exercitarea în mod formal de către reclamant a prezentei căi de atac a ocazionat pentru intimatul-pârât A. cheltuieli cu asistenţa juridică de specialitate, urmează să acorde acestuia contravaloarea acestor cheltuieli conform dovezilor depuse la dosar.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 489 C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de reclamant şi va obliga recurentul-reclamant la plata către intimatul-pârât A. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de reclamantul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1207 din 16 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimatul-pârât A. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.