Subrogated insurer's direct-payment claim rejected; Fund's refusal annulled and claim remanded for merits review.

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 06.01.2017 sub numărul x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 2776/22.11.2016 şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 5264 RON, reprezentând despăgubiri achitate de A. către asiguratul Casco, cu cheltuieli de judecată

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2430 din 19 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR,a anulat decizia nr. 2776/22.11.2016 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta la soluţionare pe fond a cererii de plată nr. x/28.01.2016.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor cât şi reclamanta A. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2.1. Recurentul A. prin cererea de recurs în esenţă, critică faptul că instanţa de contencios administrativ nu a dispus direct obligarea pârâtului la plata sumei pretinse cu titlu de despăgubire.

2.2. Recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015 invocă greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asiguratorului întrucât, potrivit prevederii legale menţionate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asiguratorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

În concluzie, contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite ca şi creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicata, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plata suma ce se cuvenea acesteia din disponibilităţile FGA, urmând in acest sens procedura administrativa de plata reglementata de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor si limitelor impuse de acest act normativ.

În aceste condiţii, contestatoarea a formulat cerere de plata la FGA ca si creditor de asigurare, în limitele şi condiţiile stipulate de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Interpretarea data de prima instanţa a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege.

Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres si neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

În măsura în care, legiutorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţa de asigurare in parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanţa de asigurări" şi nu "pe fiecare creditor de asigurare".

Necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul ca FGA nu preia funcţiile unui asigurator, astfel cum stabileşte explicit si neechivoc dispoziţia art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate ".

Contrar celor reţinute de către prima instanţa, calitatea de creditor de asigurare a A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment.

De asemenea, procedura administrativă de plată se desfăşoară prin intermediul FGA şi se află în strânsa legătura şi în totala interdependenţă cu procedura falimentului asiguratorilor.

4. Apărările formulate în cauză

Ambele părţi au formulat întâmpinari prin care au solicitat respingerea recursului oponent, ca nefondat.

5. Incidente procedurale

La data de 6 decembrie 2019, având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză şi dosarul nr. x/2017 au un obiect similar şi că problema de drept suspusă judecăţii este identică, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1662 din 08 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

6. Soluţia pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

7. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A.;

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin cererea înregistrată la FGA sub numărul x/28.01.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 5264 RON reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate asiguratului său CASCO, B., având în vedere că persoana răspunzătoare de producerea accidentului avea asigurare RCA emisă de C. S.A., societate aflată în faliment.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că nu poate fi obligat direct Fondul la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia.

Înalta Curte are în vedere că, deşi dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanţei de contencios să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speţă, această situaţie nu se regăseşte. Aceasta întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare.

Prin urmare, a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, ar interveni în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul îndreptăţirii reclamantei de a fi despăgubită şi în privinţa penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect a respins pretenţiile reclamantei A. de obligare directă a plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte recursul recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

Prin cererea înregistrată la FGA sub numărul x/28.01.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 5264 RON reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate asiguratului său CASCO, B., având în vedere că persoana răspunzătoare de producerea accidentului avea asigurare RCA emisă de C. S.A., societate aflată în faliment.

Prin Decizia nr. 2776/22.11.2016 pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de A. S.A., în baza dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

La soluţionarea cererii societăţii reclamante, pârâtul a avut în vedere, în esenţă, că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a C.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Înalta Curte constată că în înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON relevantă este Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurenţi sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 2430 din 19 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2021.