Religious property restitution failure due to lack of proof of ownership versus mere right of use during abusive state seizure

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată la data de 21.02.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare au unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 8277/15.11.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând anularea Deciziei şi pe fond admiterea cererii nr. x/24.01.2006, precum şi obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună retrocedarea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii mai sus menţionate.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 460 din 18 septembrie 2019, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Bucureştilor a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de înregistrare nr. x/24.01.2006, Arhiepiscopia Bucureştilor a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 7,5 ha situat în Bucureşti, Şoseaua x, cu două corpuri de clădire, dintre care una având parter şi un etaj.

Instanţa de fond a apreciat însă că din înscrisurile depuse la dosarul administrativ reiese că terenul în cauză ar fi proprietatea Patriarhiei Române, iar prin Deciziunea nr. 307 din decembrie 1951, Patriarhul Justinian a hotărât trecerea terenului şi a construcţiilor (Ferma Apărătorii Patriei) în folosinţa Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Astfel, reclamantei i s-ar fi instituit un drept de folosinţă distinct din punct de vedere juridic şi patrimonial de drepturile pe care le poate conferi un drept de proprietate, întrucât din înscrisurile menţionate ar reieşi că proprietarul imobilului solicitat a fost Patriarhia Română, persoană juridică distinctă de reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut faptul că la dosarul de retrocedare nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte transferul dreptului de proprietate din patrimoniul Patriarhiei Române în patrimoniul Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Recurenta susţine că, instanţa de fond a trecut cu uşurinţă peste faptul că în anul 1953, în condiţii de abuz de putere, Arhiepiscopia Bucureştilor (consemnată în înscris Patriarhia Bucureşti) a cedat imobilul din Şoseaua x, ocazie cu care s-a încheiat un proces-verbal între Arhiepiscopia Bucureştilor şi Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne - UM 0631.

Privitor la acest moment, susţine faptul că Arhiepiscopia Bucureştilor era tratată ca proprietar al imobilului în cauză, de vreme ce Statul Român a înţeles să încheie cu aceasta, şi nu cu o altă entitate bisericească, procesul-verbal de cedare şi preluare a imobilului menţionat.

În opinia recurentei, motivarea instanţei nu justifică emiterea deciziei nr. 8277/2018 de către Comisia Specială de Retrocedare, drept pentru care solicită admiterea recursului şi pe fond anularea Deciziei nr. 8277/15.11.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare şi admiterea cererii nr. x/24.01.2006, precum şi obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună retrocedarea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii mai sus menţionată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 8277/15.11.2018 Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea nr. x/24.01.2006, depusă de către Arhiepiscopia Bucureştilor, având ca obiect retrocedarea imobilului, compus din două corpuri de clădire şi terenul în suprafaţă de 7,5 ha, situat în municipiul Bucureşti, Şoseaua x, întrucât solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada proprietăţii asupra imobilului şi nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român, de la aceasta, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv în perioada 8 martie 1945-22 decembrie 1989.

Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...), se retrocedează foştilor proprietari.

În speţă, din înscrisurile aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006, s-a reţinut de către Comisia specială de retrocedare faptul că cererea de retrocedare nu se încadrează în prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin adresa nr. x/28.11.2017, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a solicitat reclamantei Arhiepiscopia Bucureştilor completarea dosarului aferent cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006, în vederea soluţionării acestuia, atrăgând atenţia asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013 şi cu menţiunea că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanta avea posibilitatea de a se adresa Primăriei municipiului Bucureşti, pentru a i se comunica situaţia juridică actuală a imobilului solicitat.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond a reţinut faptul că adresa nr. x/28.11.2017 a fost comunicată reclamantei la data de 14.12.2017, însă aceasta nu a înţeles să emită un răspuns şi nu s-a conformat solicitării pârâtei de completare a dosarului, aspect necontestat de către recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că instanţa ar fi trecut cu uşurinţă peste faptul că în anii 1953, în condiţii de abuz de putere, Arhiepiscopia Bucureştilor (consemnată în înscris Patriarhia Bucureşti) a cedat imobilul din Şos. x, ocazie cu care s-a încheiat un proces-verbal între Arhiepiscopia Bucureştilor şi Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne - UM 0631, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, mai sus menţionat.

Astfel, din înscrisurile referitoare la proprietarul imobilului solicitat a reieşit faptul că în anul 1887 a fost întocmit un act de donaţie de către domnul A. autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat cu nr. x/1887, transcris la Tribunalul Ialomiţa cu nr. x, prin care acesta a lăsat Statului român prin Ministerul de Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii, o şcoală situată în comuna Armăşeşti, plata Câmpului, judeţul Ialomiţa, sub denumirea de "Fundaţiunea A.".

Ulterior, prin Procesul-verbal încheiat la data de 1 mai 1933, Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor predă Patriarhiei Române imobilul, via "A.", în suprafaţă de 4 ha 7208 m.p., împreună cu construcţiile aflate pe acest teren.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat cu nr. x/16.12.1937, doamna B. şi domnul Colonel Dr. C. vând Patriarhiei Române imobilul dotal situat în comuna suburbană Dudeşti-Cioplea (pe dealul Bârzeştilor) constând din teren arabil în suprafaţă de 4 pogoane 921 m.p.

Prin Deciziunea nr. 307 din decembrie 1951 Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte trecerea în folosinţa Arhiepiscopiei Bucureştilor a fermei "Apărătorii Patriei".

Astfel, Înalta Curte constată că, recurentei-reclamante i-a fost instituit un drept de folosinţă distinct din punct de vedere juridic şi patrimonial de drepturile pe care le poate conferi un drept de proprietate.

Prin urmare, din înscrisurile menţionate anterior reiese faptul că proprietarul imobilului solicitat a fost Patriarhia Română, persoană juridică distinctă de Arhiepiscopia Bucureştilor.

În concluzie, din înscrisurile depuse în prezenta cauză de către recurenta-reclamantă nu reiese dovada dreptului de proprietate al acesteia cu privire la imobilul pentru care solicită restituirea în natură.

Totodată, potrivit pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin sintagma acte doveditoare se înţelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc);

b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu (...).

Din aceste prevederi legale, ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile în temeiul acestui act normativ, să se facă, pe de o parte, dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantului la data preluării abuzive, iar, pe de altă parte, dovada abuzului preluării.

Din Procesul-verbal încheiat la data de 12 mai 1953 reiese faptul ca Patriarhia Română, în calitate de fostă proprietară, a cedat Unităţii Militare - 0631 două clădiri, corpul A şi corpul B" garduri interioare şi plantaţiuni de pomi fructiferi, fără însă a se menţiona prin respectivul Proces-verbal locul situării acestor imobile.

Aceste înscrisuri vorbesc doar despre patrimoniul Patriarhiei Române, iar nu de proprietatea Arhiepiscopiei Bucureştilor.

În acest context, la dosarul aferent cererii de retrocedare sus-menţionate nu au fost depuse înscrisuri din care să reiasă transferul dreptului de proprietate din patrimoniul Patriarhiei Române în patrimoniul Arhiepiscopiei Bucureştilor.

În consecinţă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada preluării abuzive de la aceasta a imobilului solicitat în perioada de referinţă a legii respectiv, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că Arhiepiscopia Bucureştilor este persoană juridică distinctă de Patriarhia Română, precum şi faptul că, deşi a cerut anularea Deciziei nr. 8277/15.11.2018, nu a putut proba nici dreptul de proprietate al acesteia asupra imobilului solicitat şi nici preluarea abuzivă a acestuia.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Bucureştilor împotriva sentinţei nr. 460 din 18 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2021