Personal joint liability of company administrators for tax debts based on bad-faith failure to file insolvency and asset transfers

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2019 la data de 29.08.2019 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş solicitând anularea în tot a Deciziei nr. 3573/12.07.2019 privind soluţionarea contestaţiei formulată de către reclamantă, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 51 din 5 martie 2020, a respins cererile conexate formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurenta-reclamantă arată că, în perioada 23.11.2012 -19.10.2017, S.C. B. S.R.L. a fost administrată de A., societatea a avut activitate continuă, preponderentă (95%) în domeniul serviciilor de curăţenie, a înregistrat indicatori financiari cu evoluţie pozitivă şi trend crescător, a creat peste 140 de locuri de muncă pentru personal preponderent din mediul rural, a declarat şi achitat impozite şi taxe în sumă de aproximativ 4.000.000 RON.

Aşa cum se menţionează în Decizia nr. 7538/17.02.2019. S.C. B. şi-a achitat obligaţiile fiscale până în luna octombrie 2017.

Pentru întreaga perioadă cât recurenta A. a administrat S.C. B. S.R.L., respectiv 23.11.2012 - 19.10.2017, au fost declarate şi achitate toate obligaţiile fiscale după cum rezultă chiar din decizia contestată.

Cu privire la reaua - credinţă a recurentei A., se susţine că organul fiscal a omis să cerceteze dacă recurentei i se poate reţine reau-credinţă, aşa cum este prevăzută în art. 25 alin. (2) lit. (c) şi (d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în lipsa dovedirii relei-credinţe neputând fi angajată răspunderea personală.

Mai mult, A. a deţinut calitatea de administrator până la data de 19.10.2017, anterior emiterii avizului de inspecţie fiscala (06.11.2017).

Simpla invocare a prevederilor art. 25 alin. (2) lit(c) şi (d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu este de natură a atrage, în mod necesar angajarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere sau a asociaţilor, căci legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere a debitorului sau a asociaţilor, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele săvârşite s-a cauzat insolvabilitatea debitorului.

Existenţa unor debite către bugetul de stat nu poate fi apreciată ca fiind o intenţie de sustragere de la plata creditorului fiscal, în lipsa altor elemente care să probeze starea economică reală şi concretă a societăţii.

Faptul că, S.C. B. S.R.L. a acumulat la un moment dat datorii către creditori, după ce o perioadă mare de timp a funcţionat corespunzător, poate fi rezultatul unei conjuncturi economice defavorabile, care însă nu pot atrage o răspundere a administratorului cât timp nu se probează condiţia legală a relei credinţe, care se traduce prin urmărirea intenţionată a unui interes personal în detrimentul interesului S.C. B. S.R.L. sau al creditorilor acesteia.

Prin urmare, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 25 alin. (2) d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală de angajare a răspunderii solidare a recurentei A..

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin Decizia nr. x/27.02.2019 emisă de AJFP Timiş în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei A. în vederea realizării creanţelor fiscale în cuantum total de 4.313.886 RON, reprezentând obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat de societatea S.C. B. S.R.L..

În cuprinsul deciziei s-a reţinut, în esenţă, că reclamanta, în calitate de administrator al societăţii S.C. B. S.R.L., a acţionat cu rea-credinţă în privinţa achitării obligaţiilor fiscale, cesionând toate contractele de leasing în derulare la momentul respectiv pe S.C. B. S.R.L. la care de asemenea deţinea funcţia de administrator/asociat, din cele 10 autoturisme achiziţionate în leasing doar pentru un autoturism mai figurând ca utilizator S.C. B. S.R.L., ulterior cesionând părţile sociale către C. şi S.C. D. S.R.L., persoane care au preluat părţile sociale de la mai multe societăţi cu obligaţii fiscale foarte mari la bugetul general consolidat, după care le-au abandonat.

Recurenta-reclamantă a formulat contestaţie pe cale administrativă, potrivit art. 260 şi următoarele din Legea nr. 207/2015, contestaţia fiind soluţionată prin Decizia nr. 3573/12.07.2019 emisă de DGRFP Timişoara, în sensul respingerii contestaţiei.

Înalta Curte, constată că recurenta a solicitat anularea Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/27.02.2019 emisă de AJFP Timiş, cât şi a Deciziei nr. 3573/12.07.2019 emisă de DGRFP Timişoara invocând pe de o parte faptul că a deţinut calitatea de asociat şi administrator în S.C. B. S.R.L. în perioada 23.11.2012-19.10.2017, când toate datoriile către bugetul de stat au fost achitate integral, la data de 07.02.2018 cesionând părţile sociale către C. şi S.C. D. S.R.L., iar pe de altă parte faptul că nu s-a dovedit reaua-credinţă a recurentei, simpla existenţă a unor debite către bugetul de stat neputând fi apreciată ca fiind o intenţie de sustragere de la plată, în lipsa altor elemente care să probeze starea economică reală şi concretă a societăţii.

Înalta Curte, constată că susţinerile recurentei sunt nefondate, decizia contestată fiind emisă cu respectarea cerinţelor legale, fiind întrunite condiţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 pentru a fi atrasă răspunderea solidară a recurentei.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;".

În ceea ce priveşte condiţiile de angajare a răspunderii solidare în temeiul dispoziţiilor legale mai sus citate, se desprind următoarele condiţii ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii solidare: calitatea de administrator, existenţa unor obligaţii fiscale aferente perioadei de exercitare a mandatului de administrator şi care au rămas nedeclarate şi/sau neachitate până la data declarării stării de insolvabilitate, neîndeplinirea de către administrator a obligaţiei legale de a declara şi/sau achita la scadenţă a obligaţiilor fiscale, respectiv de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, iar aceasta neîndeplinire a obligaţiei să se datoreze relei-credinţe.

În conformitate cu art. 14 alin. (1) C. civ., " orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri".

Din interpretarea per a contrario a acestei dispoziţii, se reţine că există rea-credinţă, oricând persoana fizică sau juridică nu îşi exercită drepturile şi nu îşi execută obligaţiile cu bună-credinţă.

Înalta Curte, constată că soluţia instanţei de fond este corectă şi legală, întrucât recurenta nu a făcut dovada bunei-credinţe în achitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii în cadrul căreia a ocupat funcţia de administrator.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei care afirma că toate obligaţiile fiscale ale S.C. B. S.R.L. au fost achitate, Înalta Curte constată că potrivit deciziei de impunere x/04.04.2018 privind obligaţiile fiscale stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoana juridică a rezultat că S.C. B. S.R.L. nu a declarat şi achitat la scadenţă obligaţii fiscale din perioada 18.12.2012-30.06.2016, perioada în care este necontestat faptul ca recurenta deţinea calitatea de administrator de societate.

De altfel, recurenta deşi a susţinut ca toate obligaţiile fiscale ale S.C. B. S.R.L. sunt achitate nu a dovedit cu nici un înscris cele susţinute.

De asemenea, recurenta a înţeles să cesioneze părţile sale sociale către alte persoane, ceea ce dovedeşte reaua-credinţă întrucât cesiunea părţilor sociale s-a realizat fără ca în prealabil să fie achitate toate obligaţiile fiscale ale societăţii comerciale în cadrul căreia a deţinut funcţia de administrator.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte apreciază de asemenea, că exista legătura de cauzalitate între prejudiciu şi fapta recurentei.

Având în vedere că actele administrative dovedesc existenţa obligaţiilor fiscale care nu au fost contestate de recurentă în termenul legal la instanţa competentă, în prezent constituie faţă de aceasta un titlu de creanţa valabil.

Prin urmare, cată vreme recurenta nu a făcut dovada achitării tuturor obligaţiilor fiscale aşa cum s-a susţinut, Înalta Curte consideră că hotărârea instanţei de fond este întemeiată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 51 din 5 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2021