Salary claim sent to Bacău Tribunal under claimant-domicile administrative jurisdiction rule

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 august 2021 iniţial sub număr de dosar x/2021, pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi personalului contractual din MAI în numele şi pentru membrii de sindicat A. şi alţii, în număr total de 24 de membri, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi a solicitat următoarele:

- obligarea pârâtului la plata majorărilor salariale începând cu data de 01.01.2021 prevăzute de Legea-cadru nr 153/2017, art. 38 alin. (4), conform căruia în perioada 2019-2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cea din luna decembrie 2018;

- obligarea pârâtului la plata majorărilor salariale pentru deţinătorii titlului de specialist de clasă începând cu data de 01.07.2017, conform art. 28 din Anexa VI la legea cadru nr. 153/2017

- obligarea pârâtului la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre sumele primite de reclamanţi şi sumele rezultate în urma recalculării, începând cu data de 01.01.2021 pentru capătul 1 al cererii de chemare în judecată, actualizate cu indicele de inflaţie la care se adaugă dobânda legală aferentă până la data plăţii efective

- obligarea pârâtului la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre sumele primite de reclamanţi şi cele rezultate în urma recalculării începând cu data de 01.07.2017, pentru capătul doi al cererii de chemare în judecată, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă, până la data plăţii efective.

Prin încheierea pronunţată la data de 23.11.2021 în dosarul x/2021 instanţa a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanţii A., B., C. şi D. si a dispus formarea unui nou dosar repartizat spre soluţionare aceluiaşi complet de judecata, fiind înregistrat sub nr. x/2021.

La primul termen de judecată, instanţa a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială.

Prin sentinţa nr. 2/2022/c.a din data de 11.01.2022 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2021 s-a dispus, printre altele, disjungerea acţiunii în ce priveşte cererea formulată de reclamantul Sindicatul National al Poliţiştilor si Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne, în numele şi pentru membrul de sindicat D. în contradictoriu cu pârâtul ITPF Iaşi, dispunându-se formarea unui dosar separat, fiind astfel, format dosarul de faţă nr. x/2002, în care a fost pusă în discuţie excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, invocată din oficiu.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Hotărârea Tribunalului Iaşi, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa nr. 89/2022/c.a. ponunţată la data de 11.02.2022, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată de pârât şi, în consecinţă, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Iaşi a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999: Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe şi, întrucât Legea nr. 188/1999 nu cuprinde dispoziţii referitoare la competenta teritoriala de soluţionare a cererilor ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, pentru determinarea competentei teritoriale sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004, dispoziţii ce completează Legea nr. 188/1999 aşa cum prevede art. 117 din aceasta din urma lege.

Astfel, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (3) si 4 din Legea nr. 554/2004 (aşa cum a fost modificata prin legea nr. 212/2018 publicata in M.Of. nr. 658/30.07.2018 şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ. - forma in vigoare la data sesizării instanţei, având în vedere, depotrivă, faptul că, la data promovării cererii de chemare în judecată (06.08.2021- - dosar nr. x/2021) membrul de sindicat D. avea domiciliul în municipiul Bacău (fila x ds), instanţa a admis excepţia de necompetenta teritoriala exclusivă a Tribunalului Iaşi şi a declinat competenta de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul Sindicatul National al Poliţiştilor si Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne în numele şi pentru membrul de sindicat D. în contradictoriu cu pârâtul ITPF Iaşi în favoarea Tribunalului Bacău.

Ca urmare a declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat la data de 2 martie 2022 pe rolul Tribunalului Bacău, sub acelaşi număr de dosar - x/2022

Hotărârea Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa nr. 144/2022 pronunţată la data de 10.03.2022, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, la rândul său, excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă, că, având în vedere regula specială incidentă în cazul coparticipării procesuale active definite de articolul 269 alin. (3) Codul Muncii şi reşedinţa reclamantului, în ceea ce priveşte norma de competenţă teritorială, prin dispoziţiile articolului 10 alin. (3) din Legea 554/2004 s-a diferenţiat instanţa de contencios administrativ competentă în funcţie de calitatea reclamantului - persoană fizică/juridică de drept privat sau autoritate publică/instituţie publică, în prima ipoteză competenţa revenind instanţei de la domiciliul reclamantului, iar în cea de a doua ipoteză instanţei de la sediul pârâtului.

Pentru verificarea competenţei de soluţionare a prezentei cereri, trebuie avut în vedere faptul că litigiul dedus judecăţii se caracterizează printr-un caz de coparticipare procesuală activă, fiind vorba de o pluralitate de reclamanţi cu aceleaşi interese, obiectul vizând aceeaşi categorie de drepturi salariale decurgând din raporturi de serviciu, funcţionarii publici având domiciliile în raza unor tribunale diferite.

Instanţa a mai reţinut că prevederile O.U.G. nr. 57/2019, Partea a VI-a se completează cu prevederile legislaţiei muncii, fiind astfel aplicabilă regula prorogării de competenţă definită de articolul 269 alin. (3) Codul Muncii în cazul pluralităţii de reclamanţi.

Textul de lege indicat mai sus stabileşte că "dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.", regulă care a fost respectată în prezentul litigiu, fiind sesizat Tribunalul Iaşi ca instanţă competentă de la domiciliul a 20 de reclamanţi. Se observă că între obiectul şi cauza pretenţiilor reclamanţilor există o strânsă legătură care decurge din modul de derulare a raportului de serviciu, reclamanţii exercitându-şi atribuţiile în cadrul aceluiaşi loc de muncă, solicitând aceleaşi drepturi şi în contradictoriu cu acelaşi angajator.

Mai mult, Tribunalul Bacău a reţint că reclamantul D. are reşedinţa în Iaşi, adresa la care acesta locuieşte în mod efectiv aflându-se în raza teritorială a Tribunalului Iaşi iar noţiunea de domiciliu utilizată de textul articolului 10 din Legea 554/2004 trebuie interpretată în sens larg, prin prisma raţiunii avute de legiuitor în această materie, stabilirea unor norme derogatorii de competenţă fiind justificată de ocrotirea intereselor funcţionarului public, pentru asigurarea accesului efectiv la justiţie şi pentru o administrare mai facilă şi mai eficientă a probatorului. Astfel, pentru verificarea criteriului domiciliului trebuie avut în vedere locul ales de parte pentru desfăşurarea vieţii private, în cazul de faţă adresa la care reclamantul şi-a exprimat voinţa de a locui fiind adresa de reşedinţă, situată în Iaşi.

Faţă de incidenţa instituţiei coparticipării active, faţă de identificarea reclamanţilor cu domiciliu în Iaşi, de adresa la care reclamantul locuieşte în mod efectiv, respectiv în municipiul Iaşi, în raport de dispoziţiile articolului 10 alin. (3) din Legea 554/2004 coroborate cu dispoziţiile articolului 269 alin. (3) Codul Muncii, Tribunalul Bacău a apreciat faptul că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Iaşi.

Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, având în vedere următoarele considerente:

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată, cu soluţionarea căreia Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din cadrul MAI, ca reprezentant legal al membrului său, D., ce are calitatea juridică de reclamant, a învestit instanţa de judecată, respectiv Tribunalul Iaşi, plasează acţiunea în sfera de aplicare a prevederilor legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 şi la faptul că această lege nu cuprinde dispoziţii referitoare la competenţa teritorială de soluţionare a cererilor ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public.

Astfel, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 544/2004:

"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului."

De asemenea, potrivit alin. (4) al art. 10, introdus prin art. I pct. 11 din Legea nr. 212/2018, "(4) Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces."

În prezenta cauză, aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă vizează înţelesul noţiunii de "domiciliu" în sens procedural, a diferenţei juridice dintre această noţiune şi aceea de "reşedinţă", respectiv de domiciliu procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură, precum şi a efectului pe care această distincţie îl produce asupra competenţei instanţei de judecată, neexistând interpretări diferite şi sub aspectul calităţii procesuale a Sindicatului, ambele instanţe aflate în conflict fiind de acord că Sindicatul are doar calitatea de reprezentant legal al membrului său, D., ce are calitatea procesuală de reclamant, sindicatul formulând acţiunea în numele şi în interesul membrului său.

Raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că acest text de lege instituie o competenţă teritorială exclusivă, stabilind că, în situaţia în care reclamant în cauză este o persoană fizică sau juridică de drept privat, instanţa competentă este cea de la domiciliul sau sediul reclamantului.

Prin urmare, textul legal instituie o competetenţă teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, stabilită în raport cu domiciliul reclamantului persoană fizică şi nu în raport cu locuinţa în fapt a acestuia (ce poate fi fără forme legale şi modificată frecvent) sau cu locul unde acesta îşi desfăşoară activitatea.

Sub acest aspect, Înalta Curte, în regulator de competenţă, constată că, din punct de vedere juridic, nu se poate susţine că domiciliul părţii este echivalent cu locuinţa în fapt, eventual cu locuinţa unde aceasta îşi desfăşoară activitatea profesională, apreciind că acestea nu pot constitui temei al stabilirii competenţei, ele având relevanţă sub aspectul comunicării actelor de procedură.

Faptul că, prin articolul 155 alin. (6) C. proc. civ. legiuitorul a permis persoanelor fizice ca, în cazul în care nu locuiesc la domiciliu să fie citate la locul ales de ele, eventual, la locul unde îşi desfăşoară activitatea curentă, nu înseamnă că acestea au deopotrivă şi posibilitatea de a-şi alege instanţa competentă să le judece, atribuind acestui " loc ales", valoarea juridică a domiciliului legal.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înţelege locul unde persoana fizică declară că are locuinţa principală, iar "reşedinţa" este locul unde persoana fizică are locuinţa secundară. Cele două noţiuni nu se suprapun din punct de vedere al evidenţei populaţiei, iar dovada fiecăreia se realizează prin menţiuni diferite în actul de identitate.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăseşte utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalităţii procedurii de citare, respectiv înştiinţării corespunzătoare a părţilor aflate în litigiu, cu privire la existenţa şi obiectul pricinii.

Dacă, pentru stabilirea competenţei, ne-am raporta la dispoziţiile art. 155 alin. (6) C. proc. civ., respectiv " locul ales" de parte, oriunde declară aceasta că locuieşte efectiv, s-ar înfrânge voinţa legiuitorului privind competenţa teritorială exclusivă, dând posibilitatea părţilor să-şi aleagă instanţa la care doresc să se judece, prin simpla indicare a unui domiciliu ales, fără nici o formă legală.

Ori, din analizarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, incidente în cauză, rezultă că legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului şi nu la reşedinţa acestuia.

Cum aceste prevederi sunt de strictă interpretare, nu se poate deroga de la competenţa teritorială exclusivă astfel reglementată, iar reclamantul trebuie să se adreseze instanţei de la domiciliul său, neavând un drept de opţiune între mai multe instanţe.

În condiţiile în care în contenciosul administrativ, competenţa este una exclusivă, nu alternativă, Înalta Curte reţine că, pentru determinarea instanţei competente să judece litigiul, nu poate fi făcută prin raportare la adresa declarată de parte ca fiind adresa de reşedinţă " la care locuieşte în mod efectiv", ci adresa menţionată în actul de identitate al părţii, la rubrica " domiciliu".

Înalta Curte apreciază astfel că cele reţinute de Tribunalul Bacău, în sensul că "reclamantul are reşedinţa în Iaşi, str. x,sc. A, adresă la care acesta locuieşţe în mod efectiv", în condiţiile în care acesta nu are nici măcar viză de flotant la această adresă, nu pot avea nici o valoare juridică, în condiţiile în care normele legale ce reglementează competenţa teritorială de soluţionare a litigiului - respectiv dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004- sunt de strictă interpretare şi instituie o competenţă exclusivă, doar în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului, nu şi de la reşedinţă.

Or, a considera că domiciliul reclamantului este reprezentat de locul unde îşi are reşedinţa înseamnă a da eficienţă dispoziţiilor art. 88 din C. civ. potrivit cărora reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară şi a ignora norma specială incidentă în speţa de faţă, respectiv dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Cum din copia actului de identitate al reclamantului, depusă la dosarul Tribunalului Iaşi rezultă că acesta are domiciliul în localitatea Bacău, judeţ Bacău, iar dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, prevăd o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului, Înalta Curte, va stabili competenţa de soluţionare în primă instanţă a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Bacău.

În ceea ce priveşte " incidenţa instituţiei coparticipării active", respectiv aplicabilitatea art. 269 din Codul muncii, reţinute de Tribunalul Bacău, Înalta Curte, în limitele învestirii şi fără a se transforma în instanţă de control judiciar, constată că prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub număr de dosar x/2021, un număr de 24 de reclamanţi, printre care şi reclamantul din prezenta cauză, domnul D., prin reprezentantul lor legal, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din MAI, au solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi, obligarea acestuia la plata majorărilor salariale prevăzute de 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2021, precum şi plata majorărilor salariale pentru deţinătorii titlului de specialist de clasă, începând cu data de 01.07.2017, conform art. 28 din Anexa VI la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre sumele primite şi sumele rezultate în urma recalculării, actualizate cu indicele de inflaţie la care se adaugă dobânda legală aferentă, până la data plăţii efective.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit la art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social: "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

În cauză, astfel cum s-a reţinut şi anterior, reclamantul D. îşi are domiciliul în judeţul Bacău, conform actului de identitate ataşat în copie la dosarul nr. x/2022 înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru reclamanţii A., B., C. şi D., având în vedere că niciunul dintre aceştia nu îşi are domiciliul pe raza Municipiului Iaşi, a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate tocmai pentru evaluarea competenţei, măsura dispusă având caracter interlocutoriu, deci, opunându-se în cursul judecăţii şi fără posibilitatea de a fi reevaluată.

Astfel, s-a format un nou dosar, respectiv dosarul de faţă nr. x/2022, care îl vizează doar pe reclamantul D., cu domiciliul în municipiul Bacău, judeţul Bacău, dosar în cadrul căruia Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Aşadar, Tribunalul Bacău a fost învestit doar cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul mai sus menţionat, motiv pentru care această împrejurare face să dispară legătura dintre obiectul şi cauza pretenţiilor " reclamanţilor", neexistând deci, " pluralitate de reclamanţi", reţinută de Tribunalul Bacău, această situaţie fiind înlăturată prin disjungerile dispuse anterior de Tribunalul Iaşi.

Se constată, aşadar, că măsura disjungerii astfel dispusă de către Tribunalul Iaşi împiedică aplicarea prorogării de competenţă, care ar lipsi-o de efectele sale interlocutorii, aceasta fiind o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Iaşi, neputând fi cenzurată de o altă instanţă.

Or, a se considera că, în privinţa cererii formulate de reclamantul D., a operat prorogarea legală de competenţă în favoarea Tribunalului Iaşi, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu ceilalţi reclamanţi, al căror domiciliu sau reşedinţă se află în circumscripţia acestei instanţe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseşi, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competenţă.

În plus, mai reţine Înalta că prevederile art. 269 din Codul muncii nu sunt aplicabile, întrucât, în cazul funcţionarilor publici sunt aplicabile cu prioritate dispoziţiile Legii 554/2004, astfel cum stabileşte art. 109 din Legea 188/1999 ("Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.").

În situaţia în care legea generală a funcţionarilor publici face trimitere la competenţa instanţei de contencios administrativ, este evidentă aplicarea Legii 554/2004, aceasta din urmă stabilind regulile procedurale în privinţa oricărui proces având natura juridică a unui raport de drept administrativ.

Având în vedere că art. 10 alin. (3) din Legea 554/2004 arată expres că "reclamantul (…) se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său", Înalta Curte, în regulator de competenţă reţine că forma normei de competenţă, care, oricum, în calitatea sa de normă de competenţă trebuie să fie interpretată în mod strict, stabileşte o regulă de exclusivitate, nefiind, deşi, aplicabile normele privind coparticiparea. Cu alte cuvinte, odată ce textul legal stabileşte competenţa unei instanţe prin folosirea exclusivităţii (alegea cuvântului exclusiv), spre exemplu art. 118 alin. (1), art. 119, art. 120, art. 124, art. 126 C. proc. civ., nu se poate ignora textul prin aplicarea altei instituţii procesuale (în speţă coparticiparea) care ar duce la înfrângerea scopului normei de competenţă.

În consecinţă, nici din această perspectivă nu se poate considera că, în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Iaşi, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2021 care au domiciliul în municipiul Iaşi, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D. din dosarul disjuns, nr. x/2022, care are domiciliul pe raza teritorială a judeţului Bacău, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

Cum din copia actului de identitate al reclamantului, depusă la dosarul Tribunalului Iaşi rezultă că acesta are domiciliul în Municipiul Bacău, judeţ Bacău, Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a stabili competenţa de soluţionare în primă instanţă a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Bacău.

Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 109 şi art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată, Înalta Curte, în regulator de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii formulată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din MAI,- în numele şi pentru reclamantul D. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, competent după domiciliul legal al reclamantului, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamantul D. - prin reprezentant, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din MAI, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.