Jurisdictional conflict over compensation claims for public service concession contracts: exclusion of administrative jurisdiction under civil contract execution rules.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.10.2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020 reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (denumită în continuare "ANSVSA"), a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtei:

- la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/luna de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, având în vedere că prin adresa comunicată de către ANSVSA la notificarea reclamantei, nu se menţionează începând cu ce dată se achită suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele juridice/fizice îndreptăţite să beneficieze de aceasta, modalitatea de plată, dacă se aplică retroactiv etc., astfel încât se consideră a fi în prezenţa unui refuz al ANSVSA de a soluţiona favorabil cererea, pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acordă fiecărui deţinător de contract (valid), fără decont justificativ.

În drept, a invocat prevederile din Legea nr. 554/2004, din legea nr. 236/2019 si din O.U.G. nr. 117/2020.

Pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARA VETERINARĂ Şl PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia A II-A CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL în soluţionarea prezentei speţe, raportat la obiectul prezentei acţiuni, "refuz acordare drepturi", la calitatea pârâtei de autoritate centrală şi la sediul legal al reclamantei. Mai, reţine că în speţă, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestei acţiuni aparţine Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2675/2020 pronunţată la data de 20.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetentei materiale, invocată de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curtii de Apel Ploiesti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, raportul de drept administrativ dedus judecăţii vizează exercitarea unei competenţe de către o autoritate publică centrală, respectiv Autoritatea Naţionala Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, şi, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, având în vedere, deopotrivă, că reclamantul are sediul în judeţul Buzau, situat în circumscripţia Curţii de Apel Ploiesti, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploiesti.

Ca urmare a declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat la data de 25 mai 2021 pe rolul Curţii de Apel Ploiesti, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub acelaşi număr.

Hotărârea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa nr. 203 pronunţată la data de 23.11.2021, Curtea de Apel Ploiesti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetentei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut, în esenţă că, la data de 13 octombrie 2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus notă prin care a precizat că înţelege să se judece şi cu Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Buzău, în calitate de pârâtă, alături de pârâta Direcţia Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, drept pentru care instanţa a dispus comunicarea acţiunii şi către aceasta.

A mai reţinut, deopotrivă, Curtea de Apel Ploieşti că, deşi pârâta ANSVSA are calitatea de organ de specialitate al administraţiei centrale, obiectul cererii de chemare în judecată nu constă în acţiunea în anulare a unui act emis de această autoritate centrală, ci în acţiunea în constatarea unui refuz nejustificat de acordare a unei sume de bani, sub pragul de 3.000.000 RON prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Alin. (2) al art. 2 asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În concluzie, obiectul unei acţiuni în contencios administrativ îl constituie existenţa unui act administrativ tipic sau asimilat.

În speţă, reclamanta se plânge împotriva refuzului instituţiei publice de a-şi îndeplini o obligaţie prevăzută de legiuitor, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, pentru fiecare contract încheiat, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, pentru modificarea şi completarea art. 15 din 2 Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative.

Astfel cum se observă din art. IV alin. (1) din Legea 236/2019, suma în discuţie reprezintă un beneficiu acordat de lege persoanelor vizate de acest text normativ, pentru contractele aflate în derulare, fiind, aşadar, solicitată în executarea unei obligaţii legale stabilite în sarcina instituţiei publice, şi nu a unei obligaţii contractuale.

Aşa fiind, a reţinut Curtea de Apel Ploieşti că, în cauză competenţa materială de soluţionare a cauzei se determină în raport de norma cu caracter general în materia contenciosului administrativ înscrisă în art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, relevante fiind şi dispoziţiile art. 6 din Anexa 21 la O.G. nr. 42/2004, astfel că, verificarea şi aprobarea solicitării de plată a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea 263/2019, precum şi plata acesteia sunt de competenţa direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, instituţii publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANSVSA.

În cauza de faţă, verificarea şi soluţionarea cererii de plată formulate de reclamantă este atributul pârâtei DSVSA Buzău, în temeiul prevederilor legale sus-menţionate, instituţie cu care a fost încheiat de către societatea reclamantă actul adiţional la contractul de concesiune, iar împrejurarea că, în cauză, alături de această pârâtă, a fost chemată în judecată şi autoritatea centrală coordonatoare, în aceeaşi calitate, nu are relevanţă sub aspectul competenţei, şi faţă de precizarea obiectului şi cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, şi ulterior introducerii acţiunii pe rolul prezentei instanţe, a actului administrativ, în sensul de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, emanând de la instituţia publică subordonată.

Ca urmare a acestei hotărâri, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în data de 23.12.2021, sub acelaşi număr unic de dosar nr. x/2020.

Hotărârea Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 220 pronunţată la data de 04.04.2022, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, la rândul său, excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă, că, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim sau faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal este asimilat actelor administrative unilaterale, în timp ce, prin modalitatea de soluţionare a unei acţiuni în contencios administrativ, instanţa poate, printre altele, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ.

În prezentul litigiu, conform Legii nr. 236/2019, sumele pretinse de reclamanta A. S.R.L. sunt prevăzute în bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, care este o autoritate centrală, motiv pentru care s-a şi procedat la chemarea sa în judecată.

De asemenea, lipsa unui răspuns concret din partea respectivei autorităţi, la cererea reclamantei de a-i achita sumele care apreciază că i se cuvin, reprezintă un act administrativ unilateral asimilat, care poate fi cenzurat la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel de la sediul său, dat fiind că este vorba despre o autoritate publică centrală.

Chiar dacă, în baza principiului disponibilităţii, reclamanta A. S.R.L. a formulat acţiunea în contradictoriu şi cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Buzău, aceasta nu poate influenţa competenţa materială de soluţionare a pricinii, dat fiind că, potrivit normelor de procedură, când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea este exclusiv competentă pentru toate părţile.

Pe cale de consecinţă, competenţa materială exclusivă a Curţii de apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, de a soluţiona litigiul promovat în contradictoriu cu autoritatea publică centrală în al cărei buget este prevăzută categoria de sume pretinse de reclamantă - pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, se extinde şi asupra pârâtei Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Buzău.

Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele trei instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Judecătoria Buzău, în considerarea următoarelor argumente:

Prin acţiunea care face obiectul prezentei cauze, se solicită obligarea pârâtelor Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Buzău, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 236/2019, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 117/2020, la achitarea sumei de 70 000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 - şi până la data de 24.07.2020 - data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020.), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Astfel, potrivit art. IV din Legea nr. 236/2019: "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Conform art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun".

Din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a instituit o regulă de competenţă specială, derogatorie de la regulile instituite de art. 10 din acelaşi act normativ, astfel că, ori de câte ori este incidentă ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, criteriile valoric şi cel privind rangul autorităţii emitente pe care le consacră art. 10 din acelaşi act normativ nu îşi mai găsesc aplicabilitatea pentru stabilirea instanţei competente.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte constată că în speţă este incidentă ipoteza prevăzută de la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ având în vedere că raporturile contractuale dintre părţi se circumscriu noţiunii de contract de concesiune de servicii publice.

Or, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speţă, serviciul de supraveghere, prevenire şi control a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c) indice 1 ca fiind contracte administrative.

În plus, chiar dacă temeiul juridic al pretinsei obligaţii de plată, care formează obiectul contractului şi actului adiţional încheiat între părţi, îl constituie o prevedere legală, acest fapt nu este de natură a determina concluzia că litigiul dintre părţi nu ar fi unul privind executarea contractului administrativ, de vreme ce atât temeiul juridic invocat în susţinerea acţiunii, cât şi legea în sine are ca premisă conferirea unui drept în favoarea titularului contractului de concesiune.

Prin urmare, litigiul dintre părţi este unul care priveşte executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenţei materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ nu şi cele ale art. 10 din acelaşi act normativ, consecinţa fiind aceea că le revine instanţelor civile de drept comun competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că finalitatea acţiunii o reprezintă stabilirea obligaţiei de plată a unei sume de bani lunară în temeiul unor prevederi legale apărute în timpul derulării raporturilor contractuale dintre părţi.

Astfel, Înalta Curte constată că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019 sau art. 15 alin. (2) şi (7) din O.G. nr. 42/2004 nu privesc nici fazele premergătoare încheierii contractului şi nici încheierea ca atare a contractului administrativ, ci sunt acţiuni în pretenţii legate de executarea contractului, astfel încât competenţa de soluţionare aparţine instanţelor civile.

În cauză, observă Înalta Curte că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretenţiile rezultate din executarea unui contract de concesiune şi, având în vedere că din analiza contractului pe care se întemeiază acţiunea în pretenţii nu rezultă existenţa unei dispoziţii speciale care să stabilească altfel, urmează ca instanţa civilă competentă să fie stabilită potrivit C. proc. civ., raportat la valoarea pretenţiilor.

Se constată, aşadar că, în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cauza dintre instanţele civile la care face trimitere art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, aplicabile şi cu privire la pretenţiile derivate din Contractul de concesiune şi actul adiţional, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata a 70 000 RON (câte 10.000 RON pe lună, din data de 16.12.2019 şi până la 24.07.2020).

În aceste condiţii, nu se depăşeşte plafonul de 200.000 RON instituit de legiuitor la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., care delimitează competenţa judecătoriilor şi a tribunalelor, ca instanţe civile, la suma de 200.000 RON.

Chiar dacă s-ar considera că temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei nu îl constituie contractul de concesiune încheiat între părţi, ci direct dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 236/2019, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Instanţa de contencios administrativ nu soluţionează cereri în pretenţii decât în măsura în care cererea este accesorie cererii principale care are ca obiect anularea în tot sau în parte a actului/obligarea autorităţii pârâte la emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite anumită operaţiuni administrative, sau dacă se constituie într-o cerere principală formulată în temeiul art. 19, ulterior anulării actului administrativ (când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.).

Refuzul de a efectua o plată asumată în baza unui contract chiar şi administrativ nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004 iar în urma admiterii cererii instanţa de judecată nu ar putea obliga pârâtul autoritate publică la executarea obligaţiei contractuale, întrucât executarea obligaţiei (în cazul de faţă obligaţia de a da o sumă de bani) nu poate fi echivalată cu emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite anumită operaţiuni administrative. A primi o astfel de susţinere ar însemna a transforma orice litigiu legat de executarea contractului administrativ într-un litigiu administrativ, prin formularea unei cereri de executare urmată de tăcerea administraţiei sau refuzul explicit de executare, în contra dispoziţiilor art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora "(1)Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

S-a reţinut că potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".

În interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, cu ref. la art. 18 din Legea nr. 554/200, în acord cu doctrina de specialitate s-a statuat că "Suntem în prezenţa unui litigiu în care competenţa revine instanţei de contencios administrativ exclusiv in cazurile în care persoana vătămată într-un drept sau interes legitim solicită să anuleze ori să modifice actul administrativ atacat, să oblige organul autorităţii publice să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi să acorde daune cauzate de autoritatea publică particularului prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege".

În situaţia de speţă, conflictul judiciar dedus spre soluţionare nu îşi are izvorul într-un act administrativ - tipic sau asimilat, emis de autoritatea pârâtă, prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 întrucât nu este supus cenzurii instanţei de contencios administrativ un act emis sau încheiat de autoritatea publică, iar litigiul nu se referă la taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.

Competenţa instanţei de contencios administrativ nu este una intuitu personae, calitatea de instituţie/autoritate publică a uneia din părţi nu atrage automat aplicarea jurisdicţiei contenciosului administrativ - care în accepţiunea art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, semnifică:

"activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim"

Deoarece competenţa instanţei de contencios administrativ este una specială, derogatorie de la dreptul comun şi care intervine doar în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, simpla calitate de autoritate publică a părţilor implicate nu atrage automat competenţa instanţei de contencios administrativ.

În consecinţă, întrucât litigiul dedus judecăţii decurge din executarea unui contract de concesiune, iar art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a stabilit competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii în favoarea instanţei civile de drept comun, Înalta Curte constată că revine instanţei de drept comun competenţa materială de soluţionare a cauze, respectiv Judecătoriei Buzău.

De altfel, în acest sens s-a hotărât şi prin Şedinţa de unificare a practicii judiciare a Plenului secţiei de contencios administrativ şi fiscal din data de 13 decembrie 2021.

Deopotrivă, mai constată Înalta Curte că, în speţă, conflictul negativ de competenţă a survenit între Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Judecătoria Buzău, în favoarea căreia s-a stabilit, prin prezenta decizie, competenţa de soluţionare a cauzei, nu este, aşadar, implicată în conflictul de competenţă sesizat, niciuna dintre instanţe neapreciind că ar reveni acesteia competenţa de soluţionare a cauzei.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că, în pronunţarea regulatorului de competenţă, trebuie să stabilească instanţa de judecată competentă conform dispoziţiilor legale aplicabile, chiar dacă aceasta presupune trimiterea cauzei pentru competentă soluţionare unei instanţe/secţii/complet specializat neimplicate în conflictul negativ sesizat. Declinările reciproce/succesive de competenţă reprezintă premisa regulatorului de competenţă, însă stabilirea instanţei competente nu este limitată de dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. la alegerea uneia dintre instanţele aflate în conflict.

Temeiul legal al regulatorului de competenţă

În consecinţă, pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Judecătoriei Buzău (secţia civilă)

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Buzău - DSVSA Buzău şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA în favoarea JUDECĂTORIEI BUZĂU.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.