Burden of proof for knowledge of and participation in a concerted practice of fixing minimum fees under competition law

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 6 iunie 2018, completată la data de 14 noiembrie 2018, reclamantele NOTAR PUBLIC A. şi NOTAR PUBLIC B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI:

- anularea Deciziei nr. 76/20.12. 2017 a Plenului Consiliului Concurenţei în ceea ce priveşte constatarea încălcării de către reclamante a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 21/1996,

- anularea măsurii sancţionării reclamantelor dispusă în temeiul art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea 21/1996, în sensul anularea amenzii aplicate, prevăzute la pct. 5 din Decizie - poziţia 41 - amenda pentru Notar Public A. în cuantum de 20.149 RON - reprezentând 7,51663 % din cifra de afaceri pe anul 2016 şi poziţia 42 - amenda pentru Notar Public B. în cuantum de 13.433 RON reprezentând 7,51663 % din cifra de afaceri pe anul 2016

- restituirea amenzii achitate deja, de 33.582 RON,

- în subsidiar, modificarea deciziei în privinţa sancţiunii pecuniare aplicate - conform apărărilor din pct. 6, 7 şi 8 - prin reducerea cuantumului amenzii sau prin înlocuirea amenzii cu avertismentul în temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (2), (3) şi 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001.

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1198 din 27 martie 2019, pronunţată în dosarul de faţă nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-VECHE a admis în parte acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamantele NOTAR PUBLIC A. şi NOTAR PUBLIC B., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI, având ca obiect "anulare act administrativ", a anulat parţial Decizia nr. 76/20.12.2017, în privinţa reclamantelor, precum şi sancţiunile aplicate, obligând pârâtul Consiliul Concurenţei să achite reclamantelor suma de 5050 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reduse de instanţă.

Deopotrivă, a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind restituirea amenzii.

I.3. Calea de atac a recursului ce face obiectul prezentei judecăţi

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a declarat recurs pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI, solicitând admiterea recursului şi, reţinând cauza spre rejudecare, să se dispună respingerea acţiunii în anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 76/2017, cu consecinţa menţinerii, ca legală şi temeinică, a acesteia, încadrând în drept criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

I.3.1. În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii"), recurentul susţine nelegalitatea sentinţei civile nr. 1198/2019, întrucât aceasta nu cuprinde o motivare completă sub toate aspectele analizate şi cuprinde motive contradictorii. Instanţa de fond se substituie atribuţiilor autorităţii de concurenţă şi nu arată în concret, în raport de toate probele care au stat la baza deciziei de sancţionare, care este situaţia de fapt pe care o reţine în cauză, realizând astfel o motivare sumară a sentinţei civile recurate.

Instanţa de fond face abstracţie de faptul că autoritatea de concurenţă, potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 21/1996 reprezintă autoritatea naţională în domeniul concurenţei care are atribuţii şi puterile conferite de legiuitor de a investiga şi sancţiona faptele anticoncurenţiale care pot sau aduc atingere mediului concurenţial, sens în care sunt şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 751 din 13 decembrie 2016, respectiv, decizia nr. 686 din 11 septembrie 2007.

Instanţa de fond, substituindu-se autorităţii de concurenţă face propria analiză a probelor care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare, nedezvoltând aceste considerente, limitându-se doar a le enumera şi concluzionând faptul că, în ciuda întregului material probatoriu care a stat la baza emiterii deciziei de sancţionare, autoritatea de concurenţă ar fi trebuit, suplimentar, să evidenţieze: participarea notarilor publici sancţionaţi la vreuna dintre întâlnirile convocate în scopul înţelegerii; primirea altor e-mailuri, în plus faţă de e-mailul primit de intimate în 25.02.2011; folosirea aplicaţiei informatice conţinând onorariile minimale pretins agreate.

Or, probatoriul avut în vedere de către autoritatea de concurenţă a fost unul mult mai consistent (e-mailuri ridicate în timpul inspecţiilor inopinate de la notarii publici sancţionaţi, declaraţii ale unor notari publici, documente transmise autorităţii de concurenţă, denunţul notarului public C., aplicaţia informatică care a fost implementată de către CNPSV şi notarii publici sancţionaţi, copiile registrelor notariale transmise de către notarii publici, etc) autoritatea de concurenţă dedicând astfel o secţiunea întreagă în cuprinsul deciziei de sancţionare cu privire la standardul probatoriu (secţiunea 7.3.2. Standardul de probă- de la pct. 389 până la pct. 423 din cuprinsul deciziei de sancţionare).

Instanţa de fond, substituindu-se autorităţii de concurenţă, deşi se limitează în motivarea sentinţei recurate doar la comportamentul notarilor publici face trimitere, în mod indirect şi la e-mailul din data de 25.02.2011, e-mail ce conţine tabelul cu onorariile incriminate. Instanţa de fond subliniază faptul că, în opinia acesteia, autoritatea de concurenţă nu a "reproşat" intimatelor nici participarea la vreuna dintre întâlnirile convocate în scopul înţelegerii, nici primirea altor e-mailuri, nici folosirea aplicaţiei informatice care conţinea onorariile minimale, însă ulterior instanţa menţioneză faptul că, în cauză "decizia autorităţii de concurenţă s-a bazat exclusiv pe comportamentul lor pe piaţă".

Or, contrar celor menţionate în cuprinsul sentinţei civile recurate, probele care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare sunt cele enumerate, acest întreg ansamblu de probe fiind neechivoc şi coerent administrat (pct. 395- 423 din cuprinsul deciziei de sancţionare). Astfel, dincolo de comportamentul intimatelor, de informaţiile pe care chiar acestea le-au comunicat autorităţii de concurenţă în cadrul investigaţiei (copii de pe registrele notariale din care rezultă faptul că încă din luna iulie 2010 notarul public A. practica onorariile minime comunicate de CNPSV de 40 RON pentru o procură, în timp ce onorariul minim de 250 RON pentru legalizarea antecontractelor aşa cum a fost comunicat de CNPSV a fost respectat începând cu luna septembrie 2010 şi până la nivelul anului 2015 - aşa cum se detaliază şi în cuprinsul deciziei de sancţionare la pct. 21), Consiliul Concurenţei a reţinut şi e-mailul din 25.02.2011, ce cuprindea onorariile incriminate, comunicat notarului public A., probă pe care însăşi instanţa de fond a reţinut-o în analiza legalităţii deciziei contestate.

Concluzia instanţei de fond din prezenta cauză contravine judecăţii cu privire la probatoriul avut în vedere, care s-a realizat de către Curtea de Apel Bucureşti în alte cauze privind pe alţi notari publici sancţionaţi prin aceeaşi decizie de sancţionare.

În motivarea sentinţei civile recurate se regăsesc motive contradictorii, astfel:

- dacă la pct. 1 din cuprinsul sentinţei, instanţa de fond apreciază că în cauză este vorba despre un "pretins comportament anticoncurenţial", ulterior, instanţa susţine că în cauză fapta anticoncurenţială sancţionată de către autoritatea de concurenţă are natura unei concertări/înţelegeri anticoncurenţiale, la care, în opinia instanţei, intimatele nu "s-ar fi raliat";

- dacă la pct. 6 din cuprinsul sentinţei, instanţa de fond reţine faptul că "[...]din materialul probator al dosarului, privind onorariile practicate de reclamante reiese că acestea nu s-au raliat practicii concertate imputate lor", ulterior, instanţa susţine faptul că "participarea lor este limitată la descrierea menţionată mai sus".

Or, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei de sancţionare, fapta anticoncurenţială constatată şi sancţionată în consecinţă reprezintă o practică concertată de fixare a unor onorarii minimale la un nivel superior onorariilor minime prevăzute de Ordinele Ministrului Justiţiei, faptă care cade în mod automat sub incidenţa interdicţiei prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei. Aşa cum în mod corect s-a reţinut şi în cuprinsul deciziei de sancţionare, practica concertată încheiată între membrii CNPSV intră în categoria practicilor concertate orizontale care restricţionează concurenţa prin obiect, nefiind necesară demonstrarea efectelor fixării onorariilor minime asupra concurenţei în ansamblu.

În debutul motivării sentinţei civile, instanţa se raportează doar la un "pretins comportament" avut în vedere de către autoritatea de concurenţă, pentru ca ulterior să facă trimitere în mod indirect şi la una din probele investigaţiei, respectiv e-mailul din data de 25.02.2011, din coroborarea tuturor probelor care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare, rezultând faptul că intimatele au participat efectiv la practica concertată reţinută prin decizia de sancţionare. Contrar celor menţionate în cuprinsul sentinţei civile recurate, în cauză nu poate fi vorba despre "un pretins" comportament anticoncurenţial al intimatelor din moment ce, ulterior investigaţiei desfăşurate de către autoritatea de concurenţă, s-a demonstrat săvârşirea faptei anticoncurenţiale de către acestea din urmă (din coroborarea probelor ridicate în cadrul inspecţiilor cu cele furnizate de chiar notarii publici A. şi B., respectiv copii de pe registrele notariale ale acestora, existenţa aplicaţiei informatice pe calculatoarele acestora, e-mailurile transmise intimatelor de CNPSV conţinând onorariile minimale, coroborate cu declaraţiile altor notari publici sancţionaţi, respectiv, recunoaşterea de către unii dintre aceştia a faptei anticoncurenţiale sancţionate prin decizia nr. 76/2017). Din coroborarea tuturor probelor a rezultat faptul că acestea au respectat onorariile minimale agreate la nivelul membrilor CNPSV pentru legalizarea copiilor, legalizarea semnăturilor şi specimenelor de semnături, legalizarea actelor de vânzare-cumpărare cu valoarea redusă şi foarte redusă.

I.3.2. În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. - "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" recurentul are în vedere următoarele considerente/aspecte reţinute, în opinia sa, în mod eronat de către instanţa de fond:

i) faptul că în cauza dedusă judecăţii, prezumţia de vinovăţie are aplicabilitate întrucât simpla transmitere de către CNPSV a unui e-mail către unul dintre notarii publici sancţionaţi (A.) nu constituie o probă suficientă pentru a stabili că destinatarii trebuiau în mod necesar să aibă cunoştinţă de conţinutul acelui e-mail;

ii) în ceea ce priveşte distanţarea publică, care să permită înlăturarea prezumţiei simple a participării la practica concertată, în opinia eronată a instanţei de fond, în ipoteza în care nu se poate stabili cu certitudine faptul că notarii publici au luat cunoştinţă de conţinutul e-mailurilor transmise de către CNPSV, trebuie să se aibă în vedere alte "indicii obiective şi concordante" care să demonstreze că aceştia au achiesat în mod tacit la fapta anticoncurenţială;

iii) faptul că, în opinia acesteia, raportat la întreg probatoriul avut în vedere, autoritatea de concurenţă s-a bazat exclusiv pe comportamentul notarilor publici pe piaţa relevantă, instanţa de fond concluzionând, în mod indirect, că în prezenta cauză, notarii publici sancţionaţi şi-au adaptat comportamentul în mod inteligent la comportamentul constatat sau anticipat al concurenţilor acestora.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul arată următoarele:

- Instanţa de fond reduce întreg ansamblu probatoriu, care a fost avut în vedere la emiterea deciziei de sancţionare, la o simplă corespondenţă electronică, nerealizând astfel o analiză holistică a tuturor probelor care au fost administrate în dovedirea săvârşirii practicii concertate reţinute prin decizia nr. 76/2017, nerealizând astfel o judicioasă aplicare a prevederilor legale în domeniu.

- Susţine recurentul că, potrivit jurisprudenţei relevante în domeniu, practica concertată nu are, prin natura ei, toate elementele unei înţelegeri, acestea putând fi deduse din coordonarea care devine evidentă din comportamentul actorilor de pe piaţă. Un anume comportament poate fi considerat o practica concertată, chiar şi acolo unde părţile nu au subscris, în mod explicit, la un plan comun care să le definească acţiunile pe piaţă, dar adoptă în mod conştient sau aderă la instrumente de cooperare care facilitează coordonarea comportamentului lor comercial.

- Recurentul invocă jurisprudenţa europeană cu privire la "distanţarea publică" şi principiile desprinse din aceasta şi arată că instanţa de fond se raportează în mod eronat la cauza C-74/14 Eturas şi alţii, care, în opinia sa, nu are aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât aceasta: a avut în vedere aplicarea regulilor de concurenţă într-un anumit context, respectiv, contextul digitalizării activităţii Eturas; priveşte atragerea răspunderii în materie de concurenţă a companiilor atunci când deciziile de preţ sunt luate prin intermediul unor algoritmi şi mai puţin prin oameni; nu au fost avute în vedere şi alte probe materiale; elementul material al faptei anticoncurenţiale este reprezentat de programul informatic al cărui titular de drepturi exclusive şi administrator este Eturas, spre deosebire de prezenta cauză unde elementul material al faptei este reprezentat, în parte, de corespondenţa electronică transmisă de către CNPSV unor destinatari specifici, notarii publici membri ai acesteia, ce conţinea onorariile incriminate, însă au fost avute în vedere ca probe incriminatorii şi existenţa unui program informatic dezvoltat de CNSPV pentru facilitarea aplicării în mod unitar a onorariilor minime incriminate, precum şi comportamentul pe piaţă al notarilor, reprezentat de onorariile aplicate în activitatea notarială.

Susţine recurentul că instanţa de fond a reţinut doar fraza finală dintr-o argumentaţie complexă şi fără a ţine seama de faptul că situaţia de fapt din cauza Eturas era diferită faţă de cauza prezentă. Faţă de notarii publici A. şi B., autoritatea de concurenţă a răsturnat prezumţia de nevinovăţie prin faptul că s-au avut în vedere, pe de o parte, e-mailul ce conţinea onorariile incriminate, transmis notarului public A. şi, pe de altă parte, existenţa aplicaţiei informatice dezvoltate de CNSPV precum şi onorariile aplicate de aceşti notari în activitatea derulată, ceea ce confirmă aplicarea în practică a obiectului concertării respectiv, preţurile fixe minime stabilite.

- În opinia recurentului, contrar celor reţinute de instanţă, notarii publici sancţionaţi, pentru a evita răspunderea pentru încălcarea normelor de concurenţă, trebuiau să demonstreze fie că informaţiile pe care le-a primit nu le-au influenţat în niciun fel acţiunile, fie că s-au distanţat/delimitat de ceea ce s-a discutat. Or, intimatele: nu s-au distanţat public, neechivoc, de planul comun ce presupunea coluziunea pe piaţa serviciilor notariale, respectiv, nu au demonstrat rezoluţia diferită de a concurenţilor şi comportamentul independent adoptat pe piaţă; nu au comunicat celorlalţi notari că intenţionează să acţioneze pe piaţă independent, conform propriilor rezoluţii; nu numai că nu s-au disociat în mod deschis şi fără echivoc de înţelegere, ci au aderat la practica concertată existentă aplicând, în activitatea profesională proprie, onorariile minimale stabilite de către notarii publici membrii ai CNPSV la un nivel superior onorariilor minime prevăzute de către Ordinele Ministrului Justiţiei.

- Contrar celor reţinute în cuprinsul sentinţei civile recurate, în cauză, nu poate fi vorba despre un comportament paralel pe care, în mod inteligent, intimatele l-au adoptat în funcţie de comportamentul constatat pe care l-au avut ceilalţi notari publici sancţionaţi întrucât în cauza dedusă judecăţii, potrivit probelor de la dosarul cauzei (corespondenţa electronică identificată în urma inspecţiilor inopinate la intimate, aplicaţia informatică dezvoltată de CNPSV care a fost implementată şi de către intimate, etc) rezultă în mod indubitabil că au existat contacte directe (e-mailuri, întâlniri, etc.) între întreprinderi, de natură să le influenţeze comportamentul pe piaţă sau să le dezvăluie care este comportamentul pe care alte întreprinderi (alţi notari publici) l-ar adopta, fapt care a condus la realizarea unor condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă.

Deşi instanţa de fond a reţinut că intimatele s-au aliniat inteligent la condiţiile pieţei, această concluzie nu este motivată. Alinierea inteligentă este caracteristică pieţelor concentrate, cu grad ridicat de transparenţă a preţurilor, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. Mai mult, nici intimatele în cadrul acţiunii nu au putut prezenta o serie de motive pentru care aplicarea practicii anticoncurenţiale ar putea reprezenta mai degrabă o aliniere inteligentă. De altfel, posibilitatea unei alinieri inteligente este contrazisă de existenţa corespondenţei de la CNPSV, e-mailul din data de 25.02.2011. Or, paralelismul conştient, care implică preţuri identice sau alte comportamente paralele, trebuie să derive dintr-o observare independentă a reacţiei concurenţilor de pe piaţă, ceea ce intimatele nu au demonstrat în cauză.

- În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, aşa cum au fost stabilite de către instanţa de fond, în sarcina Consiliului Concurenţei, recurentul susţine că decizia autorităţii de concurenţă este una legală şi temeinică, amenda contravenţională fiind în mod corect aplicată la momentul respectiv, în conformitate cu prevederile legale incidente, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea legii/culpa autorităţii de concurenţă, aceasta din urmă neputând fi asimilată părţii care a provocat procesul.

Recurentul solicită, în situaţia respingerii recursului, reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată şi aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în cauză au fost acordate doar două termene de judecată, complexitatea cauzei fiind una redusă (nefiind invocate de către apărătorul intimatelor excepţii, jurisprudenţă relevantă în domeniu, nu au fost solicitate probe, etc).

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimatele - reclamante Notar Public B. şi Notar Public A. în cadrul unei întâmpinări comune formulată împotriva recursului promovat de pârâtul Consiliul Concurenţei, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cale de atac.

- În legătură cu motivul de recurs privind nemotivarea suficientă a hotărârii de fond, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicită intimatele a fi respins, ca vădit nefondat.

Nu este reală aprecierea recurentului că instanţa de judecată s-ar fi substituit autorităţii de concurenţă. Controlul actului administrativ reprezentat de decizia de sancţionare emisă de Consiliul Concurenţei, control dat în competenţa instanţei judecătoreşti, permite şi chiar impune instanţei obligaţia de a analiza probele dosarului, atât cele care au fost administrate în cadrul investigaţiei, cât şi cele prezentate de reclamante; este de esenţa oricărui act jurisdicţional analiza probelor şi aprecierea proprie a instanţei cu privire la relevanţa acestor raportat la obiectul dedus judecăţii. Ceea ce se reproşează prin recurs este tocmai faptul că instanţa a procedat la analiza probelor, pentru a putea astfel verifica legalitatea actului administrativ atacat, ceea ce nu poate constitui un motiv de recurs.

Instanţa de fond a analizat concret - din ansamblul probelor care au stat la baza deciziei şi care vizează peste 70 de persoane sancţionate faptele care sunt imputate celor două reclamante şi probele care le vizează pe acestea.

După cum se observă din secţiunea 6.3.33 a deciziei Consiliului, reclamantelor nu li se reproşează prin decizia 76/2018 nici participarea la vreuna dintre întâlnirile convocate în scopul înţelegerii, nici primirea altor emailuri decât cel din 25.02.2011, nici folosirea aplicaţiei informatice conţinând onorariile minimale pretins agreate. Prin urmare, în mod corect instanţa a analizat probele care le privesc pe reclamante şi care ar trebui să dovedească faptele reţinute în sarcina acestora- enumerate în decizie şi, urmare a acestei analize, a constatat că din probe nu rezultă participarea reclamantelor la înţelegerea/practica anticoncurenţială şi că faptele imputate nu sunt dovedite, dimpotrivă, sunt infirmate de probele administrate în cauză.

Dintre probele enumerate în recurs nu se referă la reclamante şi la faptele lor şi nu au nici un fel de valoare probatorie raportat la reclamante următoarele: denunţul notarului public C.; documentele ridicate de la Camera Notarilor Suceava; emailurile din 9.07.2010 şi 28.11.2011, care nu a fost transmis reclamantelor şi documentele şi informaţiile transmise de alţi notari publici decât reclamantele; aplicaţia informatică dezvoltată de Camera Notarilor, care nu a fost niciodată utilizată de reclamante; tabelele generate de aplicaţia informatică, care nu le privesc pe reclamante. Din toate probele enumerate, pe reclamante le priveşte doar emailul din 25.02.2011, în sensul că acest email a fost transmis pe o adresă de mail a reclamantei A., o adresă inactivă, iar simpla menţionare între destinatarii emailului a uneia dintre reclamante nu dovedeşte în nici un caz faptul că reclamanta A. a primi emailul respectiv şi că a descărcat documentul ataşat. Oricum documentul cuprindea o grilă de onorarii pentru notarii din Botoşani, deci nu privea în nici un fel activitatea celor două reclamante, care au sediul profesional în Suceava.

Instanţa de fond a analizat toate probele care le priveau pe reclamante, iar cu privire la emailul din 25.02.2011, a argumentat că simpla transmitere a mesajului nu poate răsturna prezumţia de nevinovăţie de care se bucură reclamantele, nefiind o probă suficientă pentru a dovedi că reclamantele au luat cunoştinţă de conţinutul acestui mesaj. Argumentarea instanţei analizează şi situaţia în care, chiar s-ar dacă fi dovedit primirea corespondenţei de către reclamanta A., nu se dovedeşte prin mijloace de probă clare şi neechivoce alăturarea reclamantelor la practica concertată anticoncurenţială. Dimpotrivă, din registrele notariale instanţa a reţinut corect că onorariile practicate de reclamante în perioada de referinţă au fost sistematic şi invariabil mai mici decât cele incriminate ca fiind agreate - ceea ce demonstrează că reclamantele nu au aplicat onorariile minimale majorate agreate şi transmise de Camera Notarilor Publici Suceava. Probatoriul administrat de reclamante la fond a dovedit onorariile practicate pentru fiecare din operaţiunile pe care Consiliul Concurenţei le-a enumerat în decizie: procuri, legalizare antecontracte, contracte de vânzare cumpărare cu valoare redusă, legalizare de semnături, specimene de semnătură - onorarii care nu erau aliniate la cele pretins agreate sau la pretinsa practică neconcurenţială, valoarea lor fiind mai mică decât cea din tabelele incriminate, infirmând astfel cele reţinute de Consiliul concurenţei şi informaţiile din tabelul nr. 16 - aflat la pag. 60-61 a deciziei de sancţionare.

Raportat la pretinsa nemotivare a sentinţei de fond, analiza atentă a probelor care le vizau pe reclamante a fost realizată în considerentele sentinţei, iar aspectele enumerate în motivele de recurs vizează probe din cadrul investigaţiei care nu au nici o legătura cu cauză, nefiind relevante în privinţa comportamentului celor două reclamante - astfel că nu era cazul să fie analizate de instanţa de fond.

Cu privire la invocarea motivului de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale de către instanţa de fond (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), intimatele susţin că în recurs criticile cuprinse sub acest punct nu conţin nici un fel de referire la dispoziţiile legale care ar fi fost greşit aplicate de instanţa de fond, motivele invocate neîncadrându-se în acest text. Aceste critici privesc exclusiv modul de apreciere a probelor dosarului şi nu se referă la nicio dispoziţie legală care să fi fost încălcată sau greşit aplicată de instanţa de fond, ceea ce exclude aplicabilitate motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Arată intimatele că, fiind vorba de onorarii minimale deja stabilite conform legii, prin ordin al Ministerului Justiţiei, notarii au libertatea de a stabili ei înşişi onorariul pentru fiecare act/procedură notarială, fără a putea coborî sub minimul stabilit prin Ordinul Ministrului Justiţiei. Orice onorariu peste acest minim este permis şi nu poate duce la sancţionarea notarilor care îl practică. Reclamantele-intimate aveau voie să stabilească orice onorariu peste cel minim, ceea ce au şi făcut în mai multe cazuri, fără a exista între această stabilire a onorariului şi grila agreată de Camera Notarilor Suceava nici un fel de legătură. În cadrul Societăţii Notariale a reclamantelor, stabilirea onorariilor se face individual şi personalizat pentru fiecare act în parte. Nu se foloseşte aplicaţia realizată de Camera Notarilor, astfel că nu este un calcul pornind de la alt onorariu minim decât cel stabilit prin Ordinul Ministrului Justiţiei.

O verificare a registrelor actelor notariale pe anii 2010 -2017 demonstrează faptul că în această perioadă cele două reclamante-intimate au încasat, în multe rânduri, onorarii pentru actele notariale emise mai mici decât cele care se regăsesc în tabelele incriminate întocmite de Camera Notarilor Publici Suceava, ceea ce demonstrează că nu s-au aplicat, nici nu s-au respectat aceste onorarii minime agreate şi contrazice atât tabelul nr. 16 din pag. 60-61 ale deciziei, cât şi concluzia deciziei de sancţionare privind punerea în aplicare a practicii concertate de către reclamante în perioada verificată. Existenţa sistematică a onorariilor mai mici decât cele pretins agreate şi incriminate ca anticoncurenţiale demonstrează că reclamantele nu au aplicat onorariile minimale din tabele, la stabilirea cărora nu participaseră în nici un fel şi care oricum le erau străine, cele pentru Suceava nefiindu-le comunicate.

- În mod greşit se susţine în recurs că reclamantele ar fi folosit/implementat aplicaţia informatică dezvoltată de Camera Notarilor (pct. 28 şi din nou la pct. 32 din memoriul de recurs). Nici în decizia criticată, nici prin vreo probă din documentaţia investigaţiei nu se susţine şi nu se dovedeşte faptul că reclamantele ar fi folosit această aplicaţie, menţiunile din recurs fiind cu totul noi şi în mod clar eronate şi nu pot fi avute în vedere de instanţă.

- Analiza registrelor notariale demonstrează faptul că, dacă reclamantele au primit informaţiile de la Camera Notarilor, acestea nu le-au influenţat cu nimic şi în niciun fel acţiunile şi comportamentul de piaţă, nu au aplicat practica concertată şi onorariile minimale majorate, astfel că nu se poate institui vreo răspundere în sarcina celor două reclamante.

Cu privire la reproşurile Consiliului Concurenţei privind distanţarea publică de planul comun şi comunicarea faptului că ar intenţiona acţionarea în mod independent pe piaţă, nici ele nu pot fi reţinute de instanţa de recurs, cât timp reclamantele nu au fost parte la vreo înţelegere anticoncurenţială, în nici un fel, nu au luat parte la întâlniri, la nici un fel de discuţii, astfel că nu li se poate cere pretinsa distanţare.

- În privinţa motivului de recurs referitor la cheltuielile de judecată, intimata invocă decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la privind interpretarea si aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

În subsidiar, arată că motivul este nefondat:

I.5. Răspunsul la întâmpinare

Deşi i-a fost comunicată întâmpinarea în termenul legal, recurentul - pârât Consiliul Concurenţei nu a combătut apărările intimatelor - reclamante în cadrul unui răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

I.6. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07 septembrie 2020, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 17 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la acest termen de judecată instanţa reţinând dosarul pentru a se pronunţa pe fondul recursului ce face obiectul prezentei judecăţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenţei este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, în considerarea următoarelor argumente:

II.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noţiunea de proces echitabil, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând punctual criticile recurentului, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate, după cum urmează:

O primă critică formulată este aceea că instanţa de fond se substituie atribuţiilor autorităţii de concurenţă, făcând abstracţie de rolul acesteia consacrat de prevederile art. 3 din Legea nr. 21/1996.

Înalta Curte reţine că această critică nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci, cel mult se poate subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., " 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine principiile stabilite în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei din 27 septembrie 2011 (cererea nr. x/08), cu privire la respectarea standardelor şi garanţiilor art. 6 din C.E.D.O. în procedura administrativ-jurisdicţională.

La punctul 59 din Hotărârea A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că respectarea articolului 6 din CEDO nu exclude ca, într-o procedură de natură administrativă, să fie aplicată o "pedeapsă" mai întâi de către o autoritate administrativă. Aceasta presupune însă ca decizia unei autorităţi administrative care nu îndeplineşte ea însăşi condiţiile prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO să facă obiectul controlului ulterior al unui organ judiciar învestit cu competenţă de fond. Printre caracteristicile unui astfel de organ se numără posibilitatea de a reforma sub toate aspectele, atât de fapt, cât şi de drept, decizia atacată, pronunţată de organul inferior. Organul judiciar trebuie să aibă în special competenţa de a examina toate problemele de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat.

În raport de natura de organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale a Consiliului Concurenţei în cauză devin pe deplin aplicabile cele statuate în cauza Menarini Diagnosis, astfel încât dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la contradictorialitate şi dreptul la apărare se consideră a fi garantat numai dacă cei interesaţi au posibilitatea de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi a intereselor lor legitime, drept consacrat expres la art. 51 din Legea 21/1996.

Deciziile Curţii Constituţionale nr. 751 din 13 decembrie 2016 şi nr. 686 din 11 septembrie 2007, invocate de către recurent, nu schimbă acest raţionament, ci, din contră, confirmă rolul instanţei de judecată în efectuarea controlului de legalitate al deciziilor autorităţii de concurenţă.

Instanţa de fond nu s-a substituit autorităţii de concurenţă, aşa cum în mod greşit susţine recurentul, faptul că instanţa a făcut propria analiză a probelor care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare fiind tocmai expresia plenitudinii de competenţă în efectuarea controlului de legalitate impus de jurisprusdenţa europeană mai sus arătată, acesta neputând constitui un motiv de recurs încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aşa cum prevăd dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., de esenţa oricărui act jurisdicţional este analiza probelor şi libera apreciere a acestora de către judecător, potrivit convingerii sale, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, instanţa fiind liberă să aprecieze relevanţa acestora raportat la obiectul dedus judecăţii.

Înalta Curtea mai reţine şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente. Controlul actului administrativ reprezentat de decizia de sancţionare emisă de Consiliul Concurenţei, control dat în competenţa instanţei judecătoreşti, permite şi chiar impune instanţei obligaţia de a analiza probele dosarului, atât cele care au fost administrate în cadrul investigaţiei, cât şi cele prezentate de reclamantele-intimate.

Împrejurarea că probatoriul avut în vedere de către autoritatea de concurenţă a fost unul mult mai consistent nu poate fi reţinută ca un element de nemotivare a sentinţei pronunţate, aprecierea probelor făcându-se de judecător, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în mod liber, potrivit convingerii sale, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare. Potrivit alin. (1) al aceluiaşi text, instanţa examinează probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. În aplicarea acestui principiu, instanţa de fond a reţinut din secţiunea din cuprinsul deciziei de sancţionare cu privire la ansamblul probatoriu (de la pct. 395 până la pct. 423 din cuprinsul deciziei de sancţionare) doar probele care vizează strict situaţia reclamantelor-intimate, ceea ce dă expresie principiului liberei aprecieri a probatoriului, fără a constitui un aspect care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Probele enumerate în recurs cu privire la care recurentul susţine că nu au fost analizate de către instanţa de fond (denunţul notarului public C.; documentele ridicate de la Camera Notarilor Suceava; emailurile din 9.07.2010 şi 28.11.2011, şi documentele şi informaţiile transmise de alţi notari publici decât reclamantele-intimate; aplicaţia informatică dezvoltată de Camera Notarilor şi tabelele generate de aceasta) nu au fost reţinute de către aceasta întrucât nu se referă la reclamantele-intimate şi la faptele imputate acestora, astfel încât acestora nu le-a fost recunoscută valoare probatorie raportat la obiectul cauzei.

Faptul că există sentinţe diferite pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în alte cauze privind pe alţi notari publici sancţionaţi prin aceeaşi decizie de sancţionare nu constituie un motiv de nelegalitate încadrabil în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi este un aspect justificabil prin faptul că soluţia pronunţată în fiecare cauză în parte reprezintă rezultatul aplicării normelor de drept şi principiilor desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la situaţia de fapt concretă din fiecare situaţie în parte.

Contrar celor susţinute de către recurent, în motivarea sentinţei civile recurate nu se regăsesc motive contradictorii, din considerentele acesteia desprinzându-se cu claritate raţionamentul care a condus la pronunţarea soluţiei atacate, raţionament potrivit căruia în sarcina reclamantelor nu se poate reţine "o practică concertată în sensul incriminat, cu atât mai puţin participarea la o înţelegere anticoncurenţială".

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale s-a invocat în esenţă şi o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi încadrate de către instanţă în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi analizate ca atare în cele ce urmează, subsumat motivului 2 de recurs.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

II.2. Criticile recurentului încadrate în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 483 C. proc. civ.:

"(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

De asemenea, potrivit art. 486 C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;"

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)", iar potrivit art. 489 C. proc. civ.:

"(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. (3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică."

Din textele de lege enunţate reiese că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele, întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

În acest sens, Înalta Curte reţine că dezvoltarea motivelor de recurs este necesară tocmai pentru a se putea verifica dacă cele imputate instanţei a cărei hotărâre este recurată pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege. Dezvoltarea motivelor de recurs implică determinarea de către recurent, în concret, a greşelilor imputate instanţei de fond, însă nu a oricăror greşeli, ci doar a celor care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi aceasta întrucât casarea hotărârii atacate poate fi atrasă doar de acele nelegalităţi care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres de acest articol, şi nu de orice nemulţumire a părţii.

În calea de atac a recursului, exercitată în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, instanţa de control judiciar nu are posibilitatea de a analiza cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte aceleaşi exigenţe impuse recursului prin C. proc. civ., având în vedere norma de trimitere din art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, criticile recurentului sub aspectele semnalate pot fi analizate numai în limitele motivului de nelegalitate cu care recurentul a învestit instanţa de recurs, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a verifica în ce măsură au fost încălcate sau greşit aplicate normele de drept material.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că recurentul nu a indicat în concret care ar fi normele de drept material încălcate, însă, din motivarea recursului, rezultă că acesta consideră soluţia pronunţată ca fiind contrară principiilor desprinse din jurisprudenţa CJUE în cauzele pe larg citate în memoriul de recurs.

În concret, recurentul invocă următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, la pct. 19 -20 din memoriul de recurs:

- Faptul că instanţa de fond a apreciat că simpla transmitere a unui mail nu constituie o probă suficientă pentru a stabili că reclamantele au luat cunoştinţă de conţinutul emailului

- Faptul că instanţa a înlăturat prezumţia simplă a participării la practica concertată şi ca a apreciat că trebuie să existe indicii obiective şi concordante care să demonstreze că aceştia au achiesat în mod tacit la fapta anticoncurenţială

- Faptul că instanţa a apreciat că sancţiunea a fost stabilită exclusiv pe baza comportamentului reclamantelor pe piaţă

- Faptul că instanţa reduce analiza probatoriului la doar anumite probe.

Înalta Curte reţine că, referitor la notarii publici reclamanţi-intimaţi, decizia descrie implicarea lor în par. 60 si 61, constând în:

- faptul că reclamanta A. a fost destinatarul corespondenţei pe mail de la Camera Notarilor Publici Suceava din data de 25.02.2011 prin care a fost anunţată de reactualizarea secţiunii 2011 cu documentul "Onorarii minimale Botoşani 28.02.2011.doc"; faptul că reclamantele au pus în practică grila de onorarii minimale majorate începând din luna iulie 2010: se reţine că s-au încasat onorarii de 40 RON pentru procură în luna iulie 2010 şi de 250 RON pentru legalizarea antecontractelor în luna septembrie 2010;

- faptul că reclamantele au aplicat onorariile minime pentru legalizarea copiilor, legalizarea semnăturilor şi a specimenelor de semnătură, legalizarea actelor de vânzare cumpărare de valoare redusă si partaj- evidenţiate în tabelul 16în pag. 60 -61 a deciziei; tabelul evidenţiază şi alte tipuri de acte - în plus faţă de cele indicate: testamente, procuri, legalizarea semnăturii traducătorului, dare de data certă, declaraţii neevaluabile în bani, contracte de comodat, antecontracte, închirieri, împrumut;

- faptul că reclamantele nu s-au distanţat public de înţelegerea şi/sau practica concertată existentă la nivelul membrilor Camerei Notarilor Publici Suceava.

În cele ce urmează, Înalta Curte va verifica criticile recurentului referitoare la greşita aplicare a principiilor desprinse din jurisprudenţa CJUE la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond prin raportare şi la comportamentul incriminat prin decizia atacată, situaţie de fapt care nu poate face obiectul revizuirii în calea de tac a recursului, deschisă doar pentru motive de nelegalitate.

Relevantă în acest sens este jurisprudenţa CJUE cu privire la noţiunea de practică concertată, definită ca fiind o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns la stadiul unei convenţii propriu-zise, substituie în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică între acestea (Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie şi alţii/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 şi 114/73, Rec., p. 1663, punctul 26, precum şi Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö şi alţii/Comisia, C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 şi C-125/85-C-129/85, Rec., p. I-1307, punctul 63).

În acord cu această jurisprudenţă, chiar şi participarea pasivă la practica concertată intră sub incidenţa art. 5 din Legea concurenţei, aceasta fiind şi situaţia schimbului de informaţii cu privire la onorariile practicate şi stabilirii onor onorarii minime, inclusiv prin intermediul formelor de organizare profesională, în vederea concertării comportamentului pe piaţă.

În acest sens este şi jurisprudenţa CJUE în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care s-a arăta că: "În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piaţa relevantă, prezumţia legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul acestei întreprinderi pe piaţa respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

Instanţa europeană a arătat că: "(…) dacă respectiva concertare este, precum în speţă, punctuală şi urmăreşte exclusiv armonizarea comportamentului pe piaţă în legătură cu un aspect izolat al concurenţei, o singură intrare în contact ar putea fi suficientă pentru a realiza scopul anticoncurenţial urmărit de întreprinderile respective.

61. În aceste condiţii, trebuie să se considere că nu este atât de important numărul de reuniuni între întreprinderile respective, cât aspectul dacă acest contact sau contactele care au avut loc au oferit acestora din urmă posibilitatea să ţină cont de schimburile de informaţii cu concurenţii pentru a determina comportamentul lor pe piaţa în discuţie şi să înlocuiască în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică."

Mai mult, în cazul stabilirii concertate a unor onorarii minime altele decât cele stabilite prin lege, fiind vorba despre o încălcare prin obiect, cercetarea efectelor concrete ale faptei anticoncurenţiale nu mai este necesară, după cum rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE.

Spre exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunţată în cauza Allianz Hungária Biztosító şi alţii, C-32/2011, CJUE a arătat că:

"34. Astfel, în cazul în care se stabileşte obiectul anticoncurenţial al unui acord, nu trebuie să se cerceteze efectele sale asupra concurenţei. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conţinutului acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se analizeze efectele acestuia şi, pentru a fi interzis, să se constate că sunt reunite elementele care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (hotărârea din 4 iunie 2009, T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, pct. 28 şi 30, hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services şi alţii, C-501/06 P, C-513/06 P, C-515/06 P şi C-519/06 P, pct. 55, hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, pct. 135, hotărârea din 13 octombrie 2011, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, C-439/09, pct. 34).

35. Distincţia dintre "încălcarea prin obiect" şi "încălcarea prin efect" rezultă din împrejurarea că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei (hotărârea din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society şi Barry Brothers, C-209/07, pct. 17, hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 29, hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, C-226/11, pct. 36).

36. Pentru a aprecia dacă un acord implică o restrângere a concurenţei "prin obiect", trebuie analizat cuprinsul dispoziţiilor acestuia, obiectivele pe care urmăreşte să le atingă, precum şi contextul economic şi juridic în care acesta se înscrie (hotărârile GlaxoSmithKline Services şi alţii, pct. 58, Football Association Premier League şi alţii, pct. 136, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, pct. 35). În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se ţină seama de natura produselor sau a serviciilor afectate, precum şi de condiţiile reale de funcţionare şi de structura pieţei sau a pieţelor relevante (hotărârea Expedia, pct. 21).

37. În plus, deşi intenţia părţilor nu constituie un element necesar pentru a determina caracterul restrictiv al unui acord, niciun element nu interzice autorităţilor din domeniul concurenţei ori instanţelor naţionale şi ale Uniunii să ţină cont de aceasta (hotărârea GlaxoSmithKline Services şi alţii, pct. 58).

38. De altfel, Curtea a constatat deja că, pentru a avea un obiect anticoncurenţial, este suficient ca acordul să poată să producă efecte negative asupra concurenţei, cu alte cuvinte, ca aceasta să fie apt în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Problema dacă şi în ce măsură un astfel de efect se produce efectiv nu poate avea importanţă decât pentru a calcula cuantumul amenzilor şi pentru a evalua dreptul la acordarea de daune interese (hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 31)."

De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 11.09.2014 în cauza Groupement des Cartes Bancaires (CB), C-67/13 P, C.J.U.E. a statuat că:

"51. Este cunoscut că anumite comportamente coluzive, precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri, pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative, în special asupra preţului, a cantităţii sau calităţii produselor şi serviciilor, încât se poate considera inutil, în vederea aplicării art. 81 alin. (1), să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieţei (a se vedea în special hotărârea Clair, 123/83, pct. 22). Experienţa arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor."

Prin urmare, astfel cum rezultă din jurisprudenţa relevantă precitată, nu este necesar să se examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul anticoncurenţial al acestuia este dovedit.

Or, în cauză obiectul anticoncurenţial al practicii concertate imputate este evident, fiind vorba despre stabilirea unor onorarii minimale.

Sub acest aspect, în concluziile prezentate în cauza Toshiba Corporation/Comisia, C-373/14P, avocatul general D. arată următoarele:

"72 Experienţa acumulată în peste 60 de ani permite în prezent să se considere că ipotezele menţionate la art. 101 alin. (1) din T.F.U.E. răspund cerinţei de nocivitate intrinsecă. 73 A considera enumerarea de la această dispoziţie ca fiind "nucleul dur" al restrângerilor concurenţei prin obiect răspunde dublului imperativ care decurge din jurisprudenţa Curţii şi care presupune, pe de o parte, că tipurile de acorduri avute în vedere la art. 101 alin. (1) nu alcătuiesc o listă exhaustivă de înţelegeri interzise, precizând în acelaşi timp, pe de altă parte, că noţiunea de restrângere a concurenţei prin obiect nu poate fi interpretată în mod extensiv. 74 Astfel, pentru acordurile menţionate expres la art. 101 alin. (1), nu ar trebui să ne îndepărtăm de jurisprudenţa constantă a Curţii, potrivit căreia existenţa unei explicaţii alternative plauzibile a comportamentelor incriminate (în speţă, lipsa oricărui interes comercial) nu trebuie să conducă la impunerea unor cerinţe mai stricte în ceea ce priveşte probele care trebuie administrate. În schimb, deşi nu este exclus ca alte tipuri de acorduri, atipice sau complexe, să poată avea un obiect susceptibil să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa, interzicerea lor necesită o analiză mai aprofundată a contextului economic şi juridic în care acestea se încadrează, fără însă a duce această analiză până la studierea efectelor acordului."

Prin urmare, ceea ce rămâne de stabilit este dacă reclamantele-intimate s-au raliat practicii concertate, în raport de jurisprudenţa de mai sus fiind inutilă cercetarea în concret a efectelor acestei practici.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care Curtea a statuat că orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenţionează să o urmeze pe piaţa comună. Aşadar, o asemenea cerinţă privind autonomia se opune în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între asemenea operatori, de natură fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea însăşi este decisă sau preconizează să îl adopte pe piaţă, atunci când contactele au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiţii de concurenţă care nu ar corespunde condiţiilor normale de pe piaţa relevantă (Hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, EU:C:2009:343, punctele 32 şi 33, precum şi jurisprudenţa citată).

Concluziile instanţei europene în această cauză au fost în sensul că:

"O practică concertată are un obiect anticoncurenţial în sensul articolului 81 alin. (1) CE atunci când, din cauza conţinutului său, precum şi a finalităţii sale şi ţinând cont de contextul juridic şi economic în care se încadrează, aceasta este în mod concret aptă să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Nu este necesară o împiedicare, restrângere sau denaturare concretă a concurenţei, nici existenţa unei legături directe între această practică concertată şi preţul de consum. Schimbul de informaţii între concurenţi are un obiect anticoncurenţial atunci când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile interesate.

În cadrul analizei legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta, legătură care este necesară pentru a stabili existenţa unei practici concertate în sensul articolului 81 alin. (1) CE, instanţa naţională este obligată, sub rezerva probei contrare care trebuie făcută de acestea din urmă, să aplice prezumţia de cauzalitate menţionată în jurisprudenţa Curţii, potrivit căreia întreprinderile menţionate, atunci când rămân active pe piaţă, ţin cont de schimbul de informaţii cu concurenţii lor.

În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piaţa relevantă, prezumţia legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul acestei întreprinderi pe piaţa respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

În acelaşi sens, în cauza C-194/14 P AC-Treuhand/Comisia, instanţa europeană a statuat că modurile pasive de participare la încălcare, precum prezenţa unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurenţial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea sa potrivit articolului 101 TFUE, având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa în mod public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative, are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31 şi jurisprudenţa citată).

După cum rezultă din jurisprudenţa europeană mai sus citată, prezenţa unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurenţial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea acesteia potrivit art. 101 alin. (1) (TFUE) având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea Dansk/Comisia, cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct. 142, 143, Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea Eturas şi alţii/Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).

Cu toate acestea, jurisprudenţa europeană a subliniat distincţia între practica concertată şi comportamentul paralel.

Astfel, în Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö şi alţii împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, în cauzele conexate C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 şi C-125/85-C-129/85 (Woodpulp II), CJUE

a reamintit că "un comportament paralel poate fi considerat ca făcând dovada unei concertări numai dacă respectiva concertare constituie singura explicaţie plauzibilă a unui asemenea comportament. Este necesar să se ţină cont de faptul că, deşi articolul 85 din tratat interzice orice formă de înţelegere de natură să denatureze concurenţa, acesta nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat sau anticipat al concurenţilor lor". (punctul 71)

În Hotărârea din 8 iulie 2004 Chorus UK Ltd împotriva Comisiei, T-48/00, Tribunalul de Primă Instanţă a subliniat că această statuare este pertinentă "doar în situaţia în care Comisia se bazează exclusiv pe existenţa comportamentului paralel pentru a proba existenţa unei practici concertate". (punctul 72)

Înalta Curte reţine că autoritatea de concurenţă invocă în recursul său jurisprudenţa europeană în cauza C-49/92 P, Comisia v Anic, potrivit căreia o întreprindere participantă la o înţelegere va putea fi reţinută responsabilă pentru comportamentul celorlalte întreprinderi la încălcare pentru întreaga perioadă a implicării sale în măsura în care se demonstrează că " întreprinderea respectivă era conştientă de conduita ilicita a celorlalţi participanţi sau ar fi putut în mod rezonabil să o prevadă şi era pregătită să accepte acest risc. O astfel de concluzie nu este în contradicţie cu principiul răspunderii personale, nici nu neglijează/înlătură analiza individuală a probelor administrate şi nici nu afectează dreptul la apărare a întreprinderilor implicate". (par. 203)

Cu toate acestea, în jurisprudenţa recentă a CJUE chestiunea standardului de probă în materia practicilor concertate este abordată nuanţat, cu luarea în considerare a prezumţiei de nevinovăţie, care este un principiu general al dreptului Uniunii, în prezent prevăzut la articolul 48 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În acest, în cauza T-67/00, T-68/00, T-71/00 and T-78/00, JFE Engineering Corp, Tribunalul de Primă Instanţă a arătat că:

"173. În primul rând, în ceea ce priveşte obţinerea de probe cu privire la o încălcare a articolului 81 alin. (1) CE, trebuie avut în vedere că îi revine Comisiei sarcina de a dovedi încălcările constatate de aceasta şi de a prezenta probe care să poată care să demonstreze în mod corespunzător existenţa împrejurărilor care constituie o încălcare (Hotărârile Baustahlgewebe/Comisia, citată la punctul 56 de mai sus, punctul 58, şi Comisia/Anic Partecipazioni, citată la punctul 56 de mai sus, punctul 86).

(...)În cazul în care există dubii, beneficiul acestei îndoieli trebuie acordat întreprinderilor acuzate de încălcare (a se vedea, în acest sens, Hotărârea United Brands/Comisia, citată la punctul 56 de mai sus, punctul 265). Prin urmare, Tribunalul nu poate concluziona că Comisia a stabilit existenţa încălcării în litigiu la standardul legal necesar dacă încă mai nutreşte îndoieli cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei proceduri de anulare a unei decizii de impunere a unei amenzi.

178. În această din urmă situaţie, trebuie să se ţină seama de principiul prezumţiei de nevinovăţie care rezultă în special din articolul 6 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului (CEDO), care este unul dintre drepturile fundamentale. care, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie şi astfel cum este reafirmat în preambulul Actului Unic European, prin articolul 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Uniunea proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO 2000, C 364, p. 1), sunt protejate în ordinea juridică comunitară. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum şi natura şi gradul de severitate al sancţiunilor care decurg din acestea, principiul prezumţiei de nevinovăţie se aplică în special procedurilor referitoare la încălcarea normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor care pot duce la impunerea amenzi sau penalităţi cu titlu cominatoriu (a se vedea, în acest sens, în special hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1984 în Öztürk, seria x nr. x, şi din 25 august 1987 în Lutz, seria x nr. x-A, şi a Curţii de Justiţie în Hotărârea 1999, Hüls/Comisia (C-199/92 P, Rec. p. I-4287, punctele 149 şi 150, şi Hotărârea din 19 mai 1999, Montecatini/Comisia, C-235/92 P, Rec. p. I-4539, punctele 149 şi 150). 175 şi 176).

Cu privire la situaţia specială a schimbului de informaţii prin email şi a valorii probatorii a unui astfel de e-mail, în cauza C-74/14 Eturas şi alţii, CJUE arătat că:

"29. În primul rând, în măsura în care instanţa de trimitere ridică problema dacă transmiterea unui mesaj precum cel în discuţie în litigiul principal poate constitui o probă suficientă pentru a stabili că operatorii care au participat la sistem aveau sau trebuiau în mod necesar să aibă cunoştinţă de conţinutul său, trebuie amintit că, potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003, în orice procedură naţională de aplicare a articolului 101 TFUE, sarcina probei unei încălcări a articolului 101 alin. (1) TFUE revine părţii sau autorităţii care invocă încălcarea.

30. Deşi articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003 guvernează expres atribuirea sarcinii probei, el nu conţine dispoziţii referitoare la aspectele procedurale mai specifice. Astfel, regulamentul menţionat nu cuprinde o dispoziţie privind principiile care guvernează aprecierea probelor şi nivelul probatoriu necesar în cadrul unei proceduri naţionale de aplicare a articolului 101 TFUE.

31. Această concluzie este coroborată de considerentul (5) al Regulamentului nr. 1/2003, în care se arată în mod expres că acest regulament nu afectează normele naţionale privind nivelul probatoriu necesar.

32. Or, potrivit unei jurisprudenţe constante, în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuţia de a le stabili, în temeiul principiului autonomiei procedurale, cu condiţia însă ca acestea să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare supuse dreptului intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii) (a se vedea în acest sens Hotărârea VEBIC, C-439/08, EU:C:2010:739, punctul 63, precum şi Hotărârea Nike European Operations Netherlands, C-310/14, EU:C:2015:690, punctul 28 şi jurisprudenţa citată).

33. Desigur, Curtea s-a pronunţat în sensul că prezumţia de cauzalitate dintre o concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta, potrivit căreia întreprinderile respective, atunci când rămân active pe această piaţă, ţin seama de schimbul de informaţii cu concurenţii lor pentru a-şi stabili comportamentul pe această piaţă, decurge din articolul 101 alin. (1) TFUE şi, în consecinţă, face parte integrantă din dreptul Uniunii, pe care instanţa naţională este obligată să îl aplice (a se vedea în acest sens Hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, EU:C:2009:343, punctele 51-53).

34. Spre deosebire însă de această prezumţie, răspunsul la întrebarea dacă simpla transmitere a unui mesaj precum cel în discuţie în litigiul principal poate, în raport cu ansamblul circumstanţelor prezentate instanţei de trimitere, să constituie o probă suficientă pentru a stabili că destinatarii acestuia aveau sau trebuiau în mod necesar să aibă cunoştinţă de conţinutul său nu rezultă din noţiunea "practică concertată" şi nu este intrinsec legată de aceasta. Prin urmare, trebuie să se considere că o asemenea întrebare priveşte aprecierea probelor şi nivelul probatoriu necesar, astfel încât ţine, în temeiul principiului autonomiei procedurale şi sub rezerva principiilor echivalenţei şi efectivităţii, de dreptul naţional.

35. Principiul efectivităţii impune, cu toate acestea, ca normele naţionale care reglementează aprecierea probelor şi nivelul probatoriu necesar să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a normelor de concurenţă ale Uniunii şi în special să nu aducă atingere aplicării efective a articolelor 101 TFUE şi 102 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea Pfleiderer, C-360/09, EU:C:2011:389, punctul 24).

36. În această privinţă, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei Curţii, existenţa unei practici concertate sau a unui acord anticoncurenţial trebuie, în majoritatea cazurilor, să fie dedusă din anumite coincidenţe şi indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absenţa unei alte explicaţii coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurenţă (a se vedea în acest sens Hotărârea Total Marketing Services/Comisia, C-634/13 P, EU:C:2015:614, punctul 26 şi jurisprudenţa citată).

37. În consecinţă, principiul efectivităţii impune ca dovada unei încălcări a dreptului concurenţei al Uniunii să poată fi adusă nu numai prin probe directe, ci şi prin intermediul unor indicii, cu condiţia ca acestea să fie obiective şi concordante.

38. În măsura în care instanţa de trimitere are îndoieli cu privire la posibilitatea de a constata că agenţiile de turism aveau sau trebuiau în mod necesar să aibă cunoştinţă de mesajul în discuţie în litigiul principal în raport cu prezumţia de nevinovăţie, trebuie amintit că aceasta constituie un principiu general al dreptului Uniunii, care este în prezent prevăzut la articolul 48 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea E.ON Energie/Comisia, C-89/11 P, EU:C:2012:738, punctul 72), pe care statele membre sunt obligate să îl respecte atunci când aplică dreptul concurenţei al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea VEBIC, C-439/08, EU:C:2010:739, punctul 63, şi Hotărârea N., C-604/12, EU:C:2014:302, punctul 41).

39. Prezumţia de nevinovăţie se opune ca instanţa de trimitere să deducă din simpla transmitere a mesajului în discuţie în litigiul principal că agenţiile de turism în cauză trebuiau în mod necesar să aibă cunoştinţă de conţinutul acestuia.

40. Cu toate acestea, prezumţia de nevinovăţie nu se opune ca instanţa de trimitere să considere că transmiterea mesajului în discuţie în litigiul principal poate, în lumina altor indicii obiective şi concordante, să stea la baza presupunerii că agenţiile de turism în discuţie în litigiul principal aveau cunoştinţă de conţinutul mesajului începând de la data transmiterii sale, cu condiţia ca respectivele agenţii să păstreze posibilitatea de a o refuta.

41. În ceea ce priveşte această refutare, instanţa de trimitere nu poate impune demersuri excesive sau nerealiste. Agenţiile de turism în discuţie în litigiile principale trebuie să aibă posibilitatea de a refuta prezumţia că aveau cunoştinţă de conţinutul mesajului în discuţie în litigiul principal de la data transmiterii acestui mesaj demonstrând, de exemplu, că nu au primit mesajul respectiv sau că nu au consultat rubrica în discuţie ori nu au consultat-o decât după ce s-a scurs un anumit timp de la această transmitere.

42. În al doilea rând, în ceea ce priveşte participarea agenţiilor de turism în cauză la o practică concertată în sensul articolului 101 alin. (1) TFUE, trebuie amintit, pe de o parte, că, în temeiul acestei dispoziţii, noţiunea "practică concertată" implică, pe lângă concertarea dintre întreprinderile în cauză, un comportament pe piaţă care dă curs acestei concertări şi o legătură de cauzalitate între aceste două elemente (Hotărârea Dole Food şi Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C-286/13 P, EU:C:2015:184, punctul 126, precum şi jurisprudenţa citată).

(...) 45 . În schimb, dacă cunoaşterea de către o agenţie de turism a respectivului mesaj nu poate fi stabilită, participarea sa la o concertare nu poate fi dedusă numai din existenţa restricţiei tehnice instituite în sistemul în discuţie în litigiul principal, fără să se stabilească în temeiul altor indicii obiective şi concordante că a achiesat în mod tacit la o acţiune anticoncurenţială.

46. În al treilea rând, trebuie să se constate că o agenţie de turism poate refuta prezumţia participării sale la o practică concertată demonstrând că s-a distanţat public de această practică sau că a denunţat-o entităţilor administrative. În plus, potrivit jurisprudenţei Curţii, într-un caz precum cel în discuţie în litigiul principal, în care nu este vorba despre o reuniune coluzivă, distanţarea publică sau denunţarea către entităţile administrative nu sunt unicele mijloace pentru a refuta prezumţia participării unei întreprinderi la o încălcare, ci pot fi prezentate şi alte probe în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea Total Marketing Services/Comisia, C-634/13 P, EU:C:2015:614, punctele 23 şi 24).

47. În ceea ce priveşte analiza aspectului dacă agenţiile de turism în cauză s-au distanţat public de concertarea în discuţie în litigiul principal, trebuie să se constate că, în împrejurări speciale cum sunt cele în discuţie în litigiul principal, nu se poate impune ca declaraţia agenţiei de turism care are intenţia de a se distanţa să fie făcută în raport cu toţi concurenţii care au fost destinatari ai mesajului în discuţie în litigiul principal, întrucât o astfel de agenţie nu este material în măsură să cunoască aceşti destinatari.

(...) 49. În ceea ce priveşte posibilitatea de a refuta prezumţia participării la o practică concertată prin alte probe decât cea a unei distanţări publice sau a unei denunţări către entităţile administrative, trebuie să se constate că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, prezumţia de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta, menţionată la punctul 33 din prezenta hotărâre, ar putea fi refutată prin proba unei aplicări sistematice a unei reduceri care depăşeşte plafonarea în cauză.

Recurentul susţine că instanţa de fond s-a raportat în mod eronat la cauza C-74/14 Eturas şi alţii, care, în opinia sa, nu are aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât aceasta: a avut în vedere aplicarea regulilor de concurenţă într-un anumit context, respectiv, contextul digitalizării activităţii Eturas; priveşte atragerea răspunderii în materie de concurenţă a companiilor atunci când deciziile de preţ sunt luate prin intermediul unor algoritmi şi mai puţin prin oameni; nu au fost avute în vedere şi alte probe materiale; elementul material al faptei anticoncurenţiale este reprezentat de programul informatic al cărui titular de drepturi exclusive şi administrator este Eturas, spre deosebire de prezenta cauză unde elementul material al faptei este reprezentat, în parte, de corespondenţa electronică transmisă de către CNPSV unor destinatari specifici, notarii publici membri ai acesteia, ce conţinea onorariile incriminate, însă au fost avute în vedere ca probe incriminatorii şi existenţa unui program informatic dezvoltat de CNSPV pentru facilitarea aplicării în mod unitar a onorariilor minime incriminate, precum şi comportamentul pe piaţă al notarilor, reprezentat de onorariile aplicate în activitatea notarială.

În dezacord cu susţinerile recurentului, Înalta Curte reţine că cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-74/14 Eturas şi alţii sunt pe deplin aplicabile în prezenta cauză, argumentele recurentului care susţine inaplicabilitatea acesteia fiind nefondate, după cum urmează:

- Cele statuate de instanţa europeană în această cauză cu privire la prezumţia de nevinovăţie sunt chestiuni de principiu, dezlegările Curţii având caracter obligatoriu, chestiunea dezlegată fiind aceea dacă transmiterea unui mesaj precum cel în discuţie în litigiul principal poate constitui o probă suficientă pentru a stabili că operatorii care au participat la sistem aveau sau trebuiau în mod necesar să aibă cunoştinţă de conţinutul său, fiind fără relevanţă sub acest aspect contextul digitalizării activităţii Eturas sau împrejurarea invocată de către recurent că această cauză priveşte atragerea răspunderii în materie de concurenţă a companiilor atunci când deciziile de preţ sunt luate prin intermediul unor algoritmi şi mai puţin prin oameni.

- Recurentul susţine inaplicabilitatea cauzei C-74/14 Eturas şi alţii, arătând că în această cauză nu au fost avute în vedere şi alte probe materiale, iar elementul material al faptei anticoncurenţiale este reprezentat de programul informatic al cărui titular de drepturi exclusive şi administrator este Eturas. Înalta Curte reţine că acest argument este nefondat, de vreme ce incidenţa cauzei Eturas a fost reţinută de către instanţa de fond exclusiv în privinţa dezlegărilor de principiu ale Curţii cu privire la valoarea probatorie ce poate fi atribuită respectivului email, fără a fi avute în vedere considerentele instanţei europene referitoare la valoarea probatorie ce poate fi atribuită obiecţiunii adresate administratorului programului informatic E-TURAS, la prezumţia ce nu poate fi dedusă din existenţa restricţiei tehnice instituite în sistemul în discuţie în litigiul principal sau la alte aspecte ce ţin de particularitatea contextului în care a fost pronunţată această decizie. Este fără relevanţă împrejurarea că în cauza C-74/14 Eturas şi alţii nu au fost avute în vedere şi alte probe materiale, de vreme ce concluzia instanţei europene este una de principiu şi anume că "prezumţia de nevinovăţie nu se opune ca instanţa de trimitere să considere că transmiterea mesajului în discuţie în litigiul principal poate, în lumina altor indicii obiective şi concordante, să stea la baza presupunerii că agenţiile de turism în discuţie în litigiul principal aveau cunoştinţă de conţinutul mesajului începând de la data transmiterii sale, cu condiţia ca respectivele agenţii să păstreze posibilitatea de a o refuta."

- Din aceleaşi considerente, nefondată este şi susţinerea recurentului că instanţa de fond a reţinut doar fraza finală dintr-o argumentaţie complexă, fără a ţine seama de faptul că situaţia de fapt din cauza Eturas era diferită faţă de cauza prezentă.

Recurentul a susţinut că faţă de notarii publici A. şi B., autoritatea de concurenţă a răsturnat prezumţia de nevinovăţie prin faptul că s-au avut în vedere, pe de o parte, e-mailul ce conţinea onorariile incriminate, transmis notarului public A. şi, pe de altă parte, existenţa aplicaţiei informatice dezvoltate de CNSPV precum şi onorariile aplicate de aceşti notari în activitatea derulată, ceea ce confirmă aplicarea în practică a obiectului concertării respectiv, preţurile fixe minime stabilite.

Susţinerile recurentului sunt nefondate.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de fond şi necontestate de către recurent, intimatelor li s-au reţinut în sarcină, pentru perioada de referinţă iulie 2010 - noiembrie 2017, următoarele aspecte, conform deciziei de sancţionare,

"6.3.33. Societatea Profesională Notarială A. B.

(216) Notarii publici A. şi B. sunt asociaţi în cadrul Societăţii Profesionale Notariale A. B..

(217) Unul dintre membrii asocierii, notarul public A., a fost destinatar al corespondenţei de la CNPSV, primită în data de 25 februarie 2011, privind reactualizarea "secţiunii 2011" cu "Onorarii minimale Botoşani 28.02.2011.doc.".

(218) Copiile de pe registrele notariale transmise de către S.P.N. A. - B. arată că onorariile minimale stabilite şi/sau agreate la nivelul membrilor CNPSV au fost puse în practică începând cu anul 2010. Astfel, încă din luna iulie a anului 2010, notarul public A. practica onorarii minime de 40 de RON pentru o procură. În plus, se observă că onorariul minim de 250 de RON pentru legalizarea antecontractelor, stabilit şi/sau agreat la nivelul membrilor CNPSV, este respectat începând cu septembrie 2010 şi până la nivelul anului 2015.

(219) Totodată, după realizarea asocierii, S.P.N. A. şi B. a respectat onorariile minimale stabilite şi/sau agreate la nivelul membrilor CNPSV pentru legalizarea copiilor, legalizarea semnăturilor şi specimenelor de semnătură, legalizarea actelor de vânzare cumpărare cu valoare redusă şi foarte redusă, sau pentru actele de partaj, după cum se observă în tabelul nr. 16.

/…/(220) Până la data prezentei decizii, membrii ai Asocierii S.P.N A. şi B. nu au prezentat dovezi care să ateste încetarea săvârşirii faptei anticoncurenţiale, materialul probator din dosar relevând punerea în aplicare a onorariilor minimale agreate la nivelul membrilor CNPSV începând cu luna iulie a anului 2010.

(221) Niciunul dintre membrii asocierii S.P.N A. şi B. nu s-a distanţat public de înţelegerea şi/sau practica concertată existentă la nivelul membrilor CNPSV".

În ceea ce priveşte "înţelegerea şi/sau practica concertată existentă la nivelul membrilor CNPSV", căreia i s-ar fi raliat/conformat intimatele, autoritatea de concurenţă recurentă a reţinut următoarele:

- în perioada 2010-2011 "au fost realizate tabele cu onorariile minimale stabilite şi/sau agreate pentru cele mai importante acte şi proceduri notariale, diferenţiate pentru fiecare din judeţene Suceava şi Botoşani. Aceste tabele au fost distribuite, în repetate rânduri, către notarii activi, în special prin e-mail dar şi direct, în cadrul unor întâlniri special convocate. De asemenea, ele au fost afişate pe web-siteul Camerei Notarilor Publici Suceava şi transpuse într-o aplicaţie informatică... În perioada 2010- 2017, onorariile minimale agreate au fost puse în practică de părţile implicate."

- notarii publici "au participat la stabilirea unor onorarii minimale superioare celor aprobate prin Ordin/…/- notarii publici din Suceava şi Botoşani "au stabilit un plan de majorare a onorariilor minimale", s-au întrunit în adunări special convocate în acest sens, au iniţiat discuţii între ei privind onorariile minimale majorate şi apoi au distribuit tabelele cu onorariile agreate către notarii activi la data de 8.07.2010 .

- Notarii publici activi au aplicat grila de onorarii minime superioare încă din iulie 2010

La data de 25.02.2011 s-au trimis pe email de la Camera Notarilor Publici Suceava la mai multe birouri notariale grilele de onorarii stabilite/agreate - emailurile conţinând menţiunea că s-a procedat la reactualizarea secţiunii 2011 de pe site-ul Camerei Notarilor Publici Suceava cu documentele Onorarii minimale 28.02.2011 Suceava.doc şi Onorarii minimale 28.02.2011 Botosani.doc şi cu indicarea link-ului unde puteau fi vizualizate noile documente, printre destinatarii emailului numărându-se şi reclamanta A..

La data de 28.10.2011 s-au trimis pe e-mail de la Camera Notarilor Publici Suceava la mai multe birouri notariale din judeţul Botoşani aceleaşi grile de onorarii stabilite/agreate cu menţiunea de transmitere a "onorariilor minimale în sumă progresivă şi în sumă determinată" pentru Judeţul Botoşani. Camera Notarilor Publici a încărcat şi pe site aceleaşi grile.

A fost realizată de Camera Notarilor Publici Suceava o aplicaţie informatică de calcul a onorariilor, care a fost instalată pe staţiile de lucru ale mai multor notari publici implicaţi.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că intimatelor nu li se reproşează nici participarea la vreuna dintre întâlnirile convocate în scopul înţelegerii, nici primirea altor email-uri decât cel din 25.02.2011, nici folosirea aplicaţiei informatice conţinând onorariile minimale pretins agreate, participarea acestora fiind limitată la cele menţionate în secţiunea 6.3.33 din decizie.

Aplicând jurisprudenţa mai sus analizată la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond, Înalta Curte reţine că este legală şi temeinică concluzia acesteia potrivit căreia intimatele nu s-au raliat practicii concertate imputate lor, criticile recurentului care susţine că prezumţia de nevinovăţie a acestora a fost răsturnată fiind nefondate.

Astfel, contrar jurisprudenţei mai sus citate, decizia autorităţii de concurenţă recurentă de sancţionare a intimatelor s-a bazat exclusiv pe comportamentul lor pe piaţă.

Recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a realizat o analiză holistică a tuturor probelor care au fost administrate în dovedirea săvârşirii practicii concertate reţinute prin decizia nr. 76/2017, reducând întreg ansamblu probatoriu la o simplă corespondenţă electronică.

Nu doar că acest motiv de recurs tinde la o reapreciere a probatoriului inadmisibilă în faza recursului, cale de atac deschisă doar pentru motive de nelegalitate, însă susţinerile recurentului nu se confirmă nici pe fondul acestora.

Din considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a avut în vedere nu doar emailul incriminat, aşa cum susţine recurentul, ci întregul material probator, atât documentele anexate deciziei de sancţionare, cât şi din înscrisurile depuse de reclamante în susţinerea acţiunii lor.

Tocmai din analiza acestor documente, instanţa de fond a reţinut că onorariile practicate de reclamante nu concordă cu cele menţionate în tarifele pretins comunicate acestora prin emailul din februarie 2011, fiind plasate între nivelul impus prin Ordin de ministru, dar sub nivelul celor comunicate de la nivelul CNPSV, ceea ce constituie proba înlăturării prezumţiei de participare la practica concertată incriminată.

Instanţa de fond a analizat în ansamblu probele care le priveau pe intimatele-reclamante, iar cu privire la emailul din 25.02.2011, a argumentat că simpla transmitere a mesajului nu poate răsturna prezumţia de nevinovăţie de care se bucură acestea, nefiind dovedit că au luat cunoştinţă de conţinutul acestui mesaj. În subsidiar, argumentarea instanţei analizează şi situaţia în care, chiar s-ar dacă fi dovedit primirea corespondenţei de către intimata A., reţinându-se că alăturarea intimatelor la practica concertată anticoncurenţială nu a fost dovedită prin mijloace de probă clare şi neechivoce.

În opinia recurentului, notarii publici sancţionaţi, pentru a evita răspunderea pentru încălcarea normelor de concurenţă, trebuiau să demonstreze fie că informaţiile pe care le-a primit nu le-au influenţat în niciun fel acţiunile, fie că s-au distanţat/delimitat de ceea ce s-a discutat.

De vreme ce simpla analiză a comportamentului pe piaţă al intimatelor nu confirma alinierea acestora la onorariile pretins comunicate acestora prin emailul din februarie 2011, în conformitate cu standardul de probă "dincolo de orice îndoială rezonabilă" impus de jurisprudenţa europeană mai sus citată, recurentului îi revenea sarcina de a produce contra intimatelor un ansamblu solid şi coerent de probe lipsite de echivoc, "indicii obiective şi concordante" din care să rezulte participarea intimatelor la practica concertată incriminată.

Or, niciuna din probele invocate de recurent în prezentul recurs nu este aptă să dovedească fără îndoială alinierea intimatelor la comportamentul incriminate de aliniere a onorariilor la cele stabilite la nivelul CNPSV şi să răstoarne astfel prezumţia de nevinovăţie a recurentelor.

Pe de altă parte, în ceea ce le priveşte pe intimatele-reclamante, există un dubiu cu privire la comunicarea emailului din 25.02.2011, în sensul că în care intimatele susţin că acest email a fost transmis pe o adresă inactivă de mail a intimatei A. şi cuprindea o grilă de onorarii pentru notarii din Botoşani, iar nu din Suceava. De vreme ce recurentul nu a probat faptul că emailul incriminat a fost recepţionat de către reclamante, acestora nu li se putea cere să se distanţeze public, neechivoc de acesta.

Susţine recurentul că un comportament paralel este exclus de vreme ce au existat contacte directe (e-mailuri, întâlniri, etc.) între notarii publici, de natură să le influenţeze comportamentul pe piaţă sau să le dezvăluie care este comportamentul altor notari publici, ceea ce a condus la realizarea unor condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă.

Cu toate acestea, în cauză nu s-a făcut dovada vreunei întâlniri la care să fi participat intimatele, singura probă adusă în sprijinul afimării acestor contacte directe în privinţa intimatelor fiind emailul incriminat, provenit de la CNPSV, cu privire la care nu s-a făcut dovada recepţionării, ceea ce nu corespunde standardului de probă impus de cauza Eturas.

În sfârşit, contrar celor susţinute de către recurent, instanţa de fond nu a susţinut că intimatele s-au aliniat inteligent la condiţiile pieţei, ci că, inclusiv în ipoteza în care s-ar admite că respectivul email a fost recepţionat, intimatele au răsturnat prezumţia de participare la respectiv practică concertată făcând dovada că onorariile practicate (pentru procuri, legalizare antecontracte, contracte de vânzare cumpărare cu valoare redusă, legalizare de semnături, specimene de semnătură) nu concordă cu cele menţionate în tarifele pretins comunicate acestora prin emailul din februarie 2011, fiind invariabil plasate sub nivelul acestora.

Or, o astfel de dovadă este în acord cu standardul de probă impus de cauza Eturas pentru situaţii precum cea din speţă, în care nu a existat o întâlnire şi unica probă a practicii concertate rezidă în eventuale primire a unui email, caz în care dovada distanţarea publică sau denunţarea către entităţile administrative nu sunt unicele mijloace pentru a refuta prezumţia participării unei întreprinderi la o încălcare, ci pot fi prezentate şi alte probe în acest scop, prezumţia de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta putând fi refutată prin proba faptului că respectivele onorarii minimale nu au fost respectate, cu nesocotirea practicii incriminate.

Prin urmare, niciuna dintre criticile formulate de recurent nu este fondată.

II.3. Solicitările recurentului privind reducerea cheltuielilor de judecată în ipoteza respingerii recursului nu pot fi primite, având în vedere cele reţinute prin Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 3/2020 în care se arată că proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Recurentul susţine că decizia autorităţii de concurenţă este una legală şi temeinică, amenda contravenţională fiind în mod corect aplicată la momentul respectiv, în conformitate cu prevederile legale incidente, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea legii/culpa autorităţii de concurenţă, aceasta din urmă neputând fi asimilată părţii care a provocat procesul.

Susţinerea recurentului nu poate fi reţinută, faţă de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Faţă de căderea în pretenţii a recurentului-pârât, este evident că obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată este legală, culpa autorităţii constând tocmai în emiterea deciziei de sancţionare nelegale.

II.4. Cheltuielile de judecată în recurs

Văzând şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., având în vederea respingerea recursului organelor fiscale şi admiterea recursului intimatei-recurente, Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 4570 RON reprezentând onorariu avocat conform chitanţei depuse la dosar, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea recurentei - reclamante.

Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin şi alţii c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În cauză, realitatea cheltuielilor a fost dovedită cu documentele justificative depuse la dosar, iar necesitatea lor şi caracterul rezonabil al acestora rezultă din complexitatea cauzei, recursul necesitând o analiză aprofundată, în raport de care cheltuielile nu par ca fiind exagerate, disproporţionate. Prin urmare, cheltuielile se apreciază ca fiind rezonabile în raport cu obiectul procesului, natura activităţii efectiv prestate şi complexitatea litigiului.

III. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, neputând reţine în cauză incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 451 şi 453 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, obligând recurentul-pârât Consiliul Concurenţei, ca parte care a pierdut procesul, la plata sumei de 4570 RON, în favoarea intimatelor-reclamante Notar Public B. şi Notar Public A., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 1198 din 27 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal- VECHE, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Consiliul Concurenţei la plata sumei de 4.570 RON, în favoarea intimatelor-reclamante Notar Public B. şi Notar Public A., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.