Incompatibility of public office with board membership and prescription of administrative liability in ANI evaluation reports

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 15.03.2018, în urma declinării de la Tribunalul Bucureşti, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/05.10.2017 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1541 din 22.04.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal -Veche a dispus admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin 2 din Legea nr. 176/2010. A respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca nefondata. A admis în parte acţiunea Anulează în parte Raportul de evaluare nr. x/05.10.2017, exclusiv în privinţa constatării stării de incompatibilitate ca urmare a deţinerii simultane a funcţiei publice de director general al Direcţiei Generale de Poliţie Locală Sector 3 şi a calităţii de membru provizoriu în Consiliul de Administraţie al Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă "CFR - Marfă" S.A. (11.10.2012 - 20.02.2013). A menţinut celelalte prevederi ale Raportului de evaluare nr. x/05.10.2017. A obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3050 RON (taxa judiciara de timbru si parţial onorariu de avocat).

I.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs, în termen, atât reclamantul A. cât şi pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

I.3.1. Prin recursul său, reclamantul A., fără a încadra expres criticile sale în unul sau mai multe din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia şi, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, anularea în tot a Raportului de evaluare nr. x/05.10.2017 întocmit de către Agenţia Naţională de Integritate -ANI, ca fiind netemeinic şi nelegal, precum şi obligarea ANI la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestaţie, respectiv obligarea intimatei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În dezvoltarea criticilor sale, recurentul - reclamant a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

1. Judecata în primă instanţa finalizată cu sentinţa recurată nu reprezintă o judecată asupra fondului, în sensul art. 20, alin. (3) din Legea 554/2004, drept pentru care solicită casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Prima instanţă nu a analizat cadrul legal incident, legea aplicabilă, pe care avea obligaţia să o aplice la situaţia de fapt, în temeiul art. 22, încălcând principiul de drept iura novit curia.

Prima instanţă a considerat că prezenta contestaţie a fost făcută doar împotriva unei incompatibilităţi, cea referitoare la funcţia de membru provizoriu în Consiliul de Administraţie al Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A., deşi argumentele reclamantului în privinţa celor două incompatibilităţi au fost identice, cadrul legal aplicabil ambelor fiind identic, iar contestaţia a fost făcută împotriva raportului în integralitatea lui, urmărindu-se anularea în totalitate a acestuia, probele solicitate şi încuviinţate de instanţă referindu-se la ambele situaţii.

Dacă ar fi avut în vedere o asemenea excepţie în privinţa cadrului procesual, instanţa ar fi trebuit să o pună în discuţia părţilor, atunci când a fost ridicată. Nu a făcut acest lucru, iar instanţa a decăzut pârâta ANI din dreptul de a ridica excepţii, motivat de faptul că a formulat cu întârziere întâmpinare, procedând greşit când a dat eficienţă celor susţinute prin întâmpinarea pe care o lipsise de efecte. Din moment ce s-a solicitat anularea în tot a raportului ca fiind nelegal, instanţa este obligată să aplice dreptul care îi este cunoscut, chiar dacă nu a fost invocat de părţi, în temeiul principiului general de drept iura novit curia, aşa cum impune art. 22, alin. (1) C. proc. civ., principiu reiterat în domeniul contenciosului administrativ prin decizia ÎCCJ - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materia contenciosului administrativ si fiscal nr. 45/2016 (punctul 83).

2. Sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 94, alin. (21), lit. c) din Legea 161/2003, care instituie o excepţie de la regimul incompatibilităţilor, privind ambele incompatibilităţi reţinute prin raportul contestat în sensul că nu se află în stare de incompatibilitate funcţionarul public care exercită un mandat de reprezentare, pe baza desemnării de către o autoritate sau instituţie publică, în condiţiile expres prevăzute de actele normative în vigoare.

Susţine recurentul că:

a. Funcţia de membru în Consiliul de Administraţie al unei societăţi pe acţiuni (SC B.) este, prin natura ei, un mandat de reprezentare, aşa cum rezultă din Legea nr. 31/1990, potrivit căreia administratorii - membrii consiliului de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie (art. 7, lit. e); art. 72; art. 1432, alin. (1). În această funcţie, reclamantul A. a fost desemnat de către Adunarea Generală a societăţii pe acţiuni, unde acţionar ultra-majoritar este Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti, care, potrivit Constituţiei şi Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, este o autoritate publică. Activitatea S.C. B. S.A. se desfăşoară potrivit Legii societăţilor nr. 31/1990, fiind o societate pe acţiuni. Membrii în consiliul de administraţie se desemnează de către adunarea generală, în condiţiile acestei legi şi a actului constitutiv.

b. Din aceleaşi motive, funcţia de membru provizoriu în Consiliul de Administraţie al Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. este, prin natura ei, un mandat de reprezentare. În această funcţie, reclamantul A. a fost desemnat de către reprezentanţii Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii în Adunarea Generală a Acţionarilor, ministerul fiind o autoritate publică, potrivit Constituţiei şi Legii 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor. Această numire a avut un caracter provizoriu, astfel încât să facă faţă unei situaţii temporare şi de forţă majoră, care era de natură să afecteze activitatea societăţii, dat fiind că numărul membrilor consiliului de administraţie scăzuse la 4 şi nu putea fi întrunit cvorumul necesar luării unor decizii. Activitatea S.C. SNTFM CFR Marfă S.A. se desfăşoară potrivit Legii societăţilor nr. 31/1990, fiind o societate pe acţiuni. Membrii în consiliul de administraţie se desemnează de către adunarea generală, în condiţiile acestei legi şi a actului constitutiv.

3. Procedura incompatibilităţilor este o acuzaţie în materie penală, în sensul art. 6, alin. (1) CEDO, potrivit unei jurisprudenţe constante a CEDO, materia penală nu acoperind nu numai sfera care este definită formal astfel potrivit dreptului naţional (primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracţiuni, ci şi unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcţie de alte două criterii alternative, aşa cum a decis Curtea în Cauza Engel ş.a. c. Olandei. În consecinţă acestei proceduri i se aplică garanţiile procedurale în materie penală, între care în prezenta cauză trebuiau aplicate principiul oficialităţii, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, principiul rolului activ al judecătorului, prezumţia de nevinovăţie, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă şi înlăturarea răspunderii din cauza provocării agenţilor statului la săvârşirea faptei ilicite. Sentinţa recurată face, din acest punct de vedere, o aplicare greşită a dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilităţi.

Domeniul incompatibilităţilor este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea unor abateri - incompatibilităţile - constând în exercitarea simultană a două funcţii, cumul interzis de lege, care restrânge astfel exerciţiul unor drepturi fundamentale, cât şi prin sancţiunile care intervin - încetarea funcţiei şi interdicţia de a ocupa funcţii publice alese timp de 3 ani - şi care de asemenea restrâng exerciţiul aceloraşi drepturi. Cu aplicabilitate la cazul de faţă, prin incompatibilitatea primar-administrator de societate şi prin sancţiunile pe care aceasta le atrage, se restrânge exerciţiul unor drepturi garantate de Constituţie: dreptul de a fi ales (art. 37), dreptul de a ocupa o demnitate publică (art. 16, alin. (3), a dreptul la muncă (art. 41, alin. (1) şi libertatea economică (art. 45).

Dispoziţiile constituţionale referitoare la drepturile fundamentale trebuie interpretate în concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în temeiul art. 20, alin. (1) din Constituţie.

Termenul de prescripţie a răspunderii de 3 ani de la data săvârşirii faptelor, reglementat expres de Legea 54/2019, reprezintă pentru recurentul A. o lege mai favorabilă, dat fiind că înlătură răspunderea acestuia, şi pe care prima instanţă trebuia să o aplice.

4. Sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiului general de drept "nemo potest venire contra factum proprium" (nimeni nu poate să-şi contrazică conduita anterioară), prin aceea că pârâta ANI i-a comunicat reclamantului A., la solicitarea expresă a acestuia, că situaţiile reţinute ulterior prin acest raport nu reprezintă situaţii de incompatibilitate, îndrumându-l să păstreze funcţiile despre care acum susţine că sunt incompatibile, conduita sa ANI fiind contrară principiului general de drept mai sus enunţat, bunei-credinţe şi echităţii şi reprezentând o veritabilă provocare a agenţilor statului pentru ca acesta să săvârşească fapta pentru care ulterior este sancţionat. În consecinţă, se impune anularea raportului, cu aplicarea art. 22, alin. (7) C. proc. civ.

De asemenea, sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiului aşteptărilor legitime, principiu general al dreptului Uniunii Europene, care îşi găseşte aplicabilitatea în cauză dat fiind că Legea nr. 176/2010 pune în aplicare Decizia 2006/928/CE, principiu care se opune ca autoritatea publică să acţioneze în mod contrar unei asigurări anterioare date persoanei private, iar dacă acest lucru se întâmplă, actul administrativ emis astfel se impune a fi anulat.

Reclamantul A. a solicitat, prin adresa înregistrată sub nr. x/18.10.2012, pârâtei ANI să-şi exprime opinia privind o eventuală stare de incompatibilitate determinată de exercitarea celor trei funcţii: director general al Direcţiei Generale de Poliţie Locală Sector 3, membru în Consiliul de Administraţie al S.C. Administrarea Domeniului Public Bucureşti (B.) S.A. şi membru provizoriu în Consiliul de Administraţie al Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. CFR Marfă S.A.. Prin adresa nr. x/06.11.2012, ANI răspunde că, în condiţiile în care desemnarea sa se face conform prevederilor art. 94 din Legea 161/2003, opinează că nu nu se află într-o situaţie de incompatibilitate.

Invocă recurentul jurisprudenţa CJUE din cauzele C-152/88 Sofrimport Sari, T-203/96 Embassy Limousines, 151/98 CEMR şi 74/74 CNTA, în care o anumită asigurare a unei conduite din partea autorităţii a fost dată particularului, care a fost apoi urmată de conduita contrară a autorităţii, ceea ce a condus la încălcarea principiului aşteptărilor legitime si, drept urmare, la anularea de către instanţă a actului emis contrar asigurării anterioare a autorităţii.

5. Sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, prin încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal cuprinse în Directiva 95/46 faţă de dispoziţiile din dreptul românesc cuprinse în art. 15 din Legea 176/2010 privind procedura de evaluare a incompatibilităţilor.

Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în prezenta contestaţie (în principal art. 15 din Legea 176/2010), care permit autorităţilor administraţiei publice a unui stat membru al Uniunii Europene să transmită date cu caracter personal unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea incompatibilităţilor persoanelor care ocupă funcţii sau demnităţi publice, precum şi prelucrarea ulterioară a acestor date, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Având în vedere că dispoziţiile art. 15 din Legea 176/2010, care reprezintă temeiul legal al desfăşurării procedurii de evaluare în urma căreia a fost emis raportul de evaluare contestat în prezenta cauză, contravin normelor cuprinse în art. 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46, acestea trebuie înlăturate de la aplicare, astfel încât procedura de evaluare desfăşurată în privinţa recurentului-reclamant, inclusiv raportul contestat, rămâne fără temei legal şi trebuie anulat, ca fiind nelegal.

Invocând pct. 83 din Decizia 45/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, recurentul susţine că instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul UE şi hotărârile CJUE şi invocă efectele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-201/14 Bara asupra evaluărilor efectuate de Agenţia Naţională de Integritate.

Susţine recurentul că intimata-Pârâtă ANI a solicitat şi obţinut date cu caracter personal ce îl vizează pe recurentul-reclamant, aşa cum se reţine în raportul contestat şi arată că articolul 15 din Legea nr. 176/2010 nu poate constitui o informare prealabilă, în sensul art. 10 din Directivă, întrucât nu face referire la categoriile de date vizate şi nu poate reprezenta o excepţie de la obligaţia de informare prevăzute de art. 13 din Directivă, pentru că nu conţine definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii.

Susţine că argumentul reţinut de instanţa europeană cu privire la art. 315 din Legea nr. 95/2006 este valabil, mutatis mutandis, în materia legislaţiei evaluărilor de integritate, în privinţa prevederilor art. 15 din Legea nr. 176/2010, în sensul că acesta din urmă nu face decât să se refere, în principiu, la transmiterea acestor date personale deţinute de autorităţi, de instituţii publice şi de alte instituţii, în timp ce definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul Protocolului din 2007 încheiat între ANAF şi CNAS, care nu face obiectul unei publicări oficiale. Transmiterea acestor informaţii către ANI se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, dintre care unele se găsesc pe site-ul de internet al ANI . Acest tip de protocol, aşa cum s-a reţinut în Concluziile Avocatului General din Cauza Bara, "nu poate fi asimilat unei măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicată în mod corespunzător şi opozabilă persoanelor vizate de transmiterea datelor în litigiu" (pct. 85).

Din cele arătate, recurentul ajunge la concluzie că Hotărârea CJUE Bara se aplică în cazul evaluărilor de integritate desfăşurate de ANI şi că sunt contrare dreptului UE privind protecţia datelor cu caracter personal, măsurile naţionale care permit autorităţilor administraţiei publice să transmită date personale către Agenţia Naţională de Integritate, precum şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Invocând cauza 106/77 Simmenthal II recurentul susţine că, având în vedere că dispoziţiile art. 15 din Legea 176/2010, care reprezintă temeiul legal al desfăşurării procedurii de evaluare în urma căreia a fost emis raportul contestat în prezenta cauză, contravin normelor cuprinse în art. 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46, acestea trebuie înlăturate de la aplicare.

I.3.2. La rândul său, pârâta Agenţia Naţională de Integritate, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamantul A., ca fiind neîntemeiată, apreciind că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauza dedusă judecăţii, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. .

În opinia recurentului, silogismul judiciar al instanţei este unul greşit în considerarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, prin care legiuitorul a instituit situaţia prescripţiei efectuării evaluării, aceasta putându-se realiza pe întreaga durată a exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Susţine recurenta că recurentul-intimat A. a deţinut funcţia publică de director general, începând cu data de 11.10.2012 şi până în prezent. Cum procedura evaluării a fost demarată la data de 25.03.2015, deci pe perioada deţinerii şi exercitării funcţiei publice de conducere, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 176/2010 cu privire la activitatea de evaluare, aceasta fiind desfăşurată pe perioada deţinerii funcţiei publice de conducere, Agenţia Naţională de Integritate fiind competentă să desfăşoare evaluarea.

Recurenta susţine că sancţiunile prevăzute de art. 25 şi, respectiv, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 cu modificările si completările ulterioare intervin după rămânerea definitivă a raportului de evaluare contestat şi se aplică, conform art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ, de către autoritatea competentă. În consecinţă, doar după rămânerea definitiv a raportului de evaluare, începe să curgă prescripţia răspunderii administrative, respectiv operează sancţiunile prevăzute de textele de lege menţionate anterior.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi invocând Deciziile nr. 924 din 24.03.2016, şi, respectiv, nr. 1950/16.06.2016, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenta susţine că prescripţia răspunderii administrative poate fi constatată de instanţa investită cu acţiune în răspundere administrativă şi nu de instanţa de contencios administrativ competentă a analiza temeinicia şi legalitatea raportului de evaluare întocmit de ANI prin care a s-a reţinut doar existenţa unei situaţii de incompatibilitate şi nu s-a stabilit vreo răspundere administrativă sau disciplinară faţă de persoana evaluata. Prin urmare, prescripţia angajării răspunderii vizează o etapă ulterioară rămânerii definitive a raportului de evaluare prin decizie irevocabilă a instanţei, ce poate fi analizată de o altă instanţă de judecată investită a se pronunţa asupra temeiniciei şi legalităţii actului administrativ emis de autoritatea competentă conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, în speţă Comisia de disciplină sau consiliul de disciplină, care are prerogativa legală de dispune, prin act administrativ/ordin, cu privire la sancţiunea administrativă ce o aplică faţă de persoana ce a încălcat regimul juridic al incompatibilităţilor.

Susţine recurenta că instanţa de fond în mod greşit a considerat că Legea nr. 54/2019 este aplicabilă în cauză. În virtutea principiului neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1) din C. civ. şi consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, şi ţinând cont de faptul că raportul de evaluare nr. x/05.10.2017 a fost emis de inspectorul de integritate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 54/2019, modificările aduse Legii nr. 176/2010 prin Legea nr. 54/2019 nu sunt incidente în cazul intimatului-reclamant.

I.4. Apărările formulate în cauză

Ambele părţi au formulat întâmpinări la cererea de recurs promovată de partea adversă.

I.4.1. Astfel, prin întâmpinarea sa, recurentul - reclamant A. a solicitat respingerea recursului promovat de Agenţia Naţională de Integritate, ca nefondat şi obligarea acestei autorităţi la plata cheltuielilor de judecată, arătând în esenţă că susţinerile autorităţii pârâte sunt în contradicţie şi cu jurisprudenţa CEDO, care a statuat că, în materie disciplinară, soluţionarea unei cauze fără aplicarea unui termen de prescripţie reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi că toate argumentele pe care se întemeiază recursul ANI au fost deja infirmate de Decizia CCR 449/2015, iar recursul promovat de aceasta nu face altceva decât să încerce să contrazică Decizia Curţii Constituţionale nr. 449/2015, solicitând, în soluţionarea recursului, ignorarea acestei decizii, cu încălcarea ordinii de drept.

În speţă, aşa cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 20.02.2016, în timp ce raportul de evaluare contestat a fost încheiat la 05.10.2017, aşadar la o dată la care răspunderea disciplinară a intimatului-reclamant era prescrisă. Intervenţia prescripţiei cu mult înainte de întocmirea raportului de evaluare nu este, aşa cum susţine recurenta-pârâtă ANI, un aspect ulterior emiterii actului administrativ, ci o cauză mult anterioară emiterii raportului de evaluare. Aşadar, intervenţia prescripţiei putea şi trebuia să fie analizată de instanţă învestită cu contestaţia împotriva raportului de evaluare.

I.4.2. La rândul său, recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Integritate, apreciază că recursul promovat de reclamant este nefondat, solicitând astfel a se respinge susţinerile acestuia, ca neîntemeiate, pentru următoarele motive:

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 22 noul C. proc. civ., solicită respingerea acestuia, arătând că reclamantul a criticat raportul de evaluare, investind instanţa de contencios administrativ şi fiscal, exclusiv prin raportarea la starea de incompatibilitate generată de exercitarea funcţiei de Director General al Direcţiei Generale de Poliţie Locală Sector 3 Bucureşti simultan cu calitatea de membru provizoriu în cadrul Consiliului de Administraţie al Societăţi Naţionale de Transport Feroviar de Marfă "CFR - Marfă" S, astfel încât, având în vedere principiul disponibilităţii, instanţa era ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii. Astfel, în mod corect instanţa s-a pronunţat în limitele în care au fost învestită, făcând aprecieri numai asupra acestui aspect, determinarea/extinderea prin hotărâre şi asupra celei de-a doua situaţii de incompatibilitate constatate prin raportul de evaluare nefiind posibilă atâta timp cât o asemenea cerere nu a făcut obiectul acţiunii de fond.

- În ceea ce priveşte susţinerile că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 94, alin. (21), lit. c) din Legea nr. 161/2003, care instituie o excepţie de la regimul incompatibilităţi lor, privind ambele incompatibilităţi reţinute prin raportul contestat, solicită respingerea arătând că excepţiile prevăzute la art. 94 (21) din Legea nr. 161/2003 nu sunt aplicabile în cazul recurentului întrucât printre documentele ce au stat la baza emiterii raportului de evaluare, nu se regăseşte nici un ordin, emis de ministrul transporturilor prin care acesta este numit membru în consiliul ele administraţie.

Prin raportare la dispoziţiile art. 2 şi art. 18 din H.G. nr. 852/1998, privind înfiinţarea Societăţii Naţionale de transport feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" - S.A, actul normative emis în condiţiile legii nu putea fi decât Ordinul Ministrului Transportului. Or, recurentului nu i s-a acordat mandat de reprezentare din partea Ministerului Transportului şi Infrastructurii si nici nu a fost numit prin ordin al ministrului, aşa cum în mod legal si temeinic a constatat instanţa de fond.

- În combaterea argumentelor invocate de recurent cu privire la faptul că abaterea administrativă a incompatibilităţii prevăzută de art. 25 din Legea nr. 176/2010 urmăreşte un scop exclusiv punitiv şi conduce la aplicarea unor sancţiuni grave, de natură penală, deci această faptă este de natură penală, iar procedura de evaluare a incompatibilităţi lor este o procedură penală, în sensul art. 6, alin. (1) din Convenţie, intimata-recurentă invocă excepţiile de neconstituţionalitate ridicate cu privire la dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 prin prisma unor critici, în esenţă, similare, cu cele din prezenta cauză: Decizia nr. 663/2018, Decizia nr. 12/2018, Decizia nr. 69/2018, Decizia nr. 396/2017, Decizia nr. 339/2017, Decizia nr. 481/2013, Decizia nr. 483/2013, Decizia nr. 93/2015 şi apreciază că atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Contrar celor afirmate de recurent, intimata-recurentă susţine că este vorba despre o procedură administrative, de la etapele de analiză şi verificare, până la emiterea raportului de era/oare, ce este un act administrativ, făcându-se în baza Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, ce prevede modalitatea de desfăşurare a activităţii de evaluare şi constatare supusă controlului instanţelor de contencios administrativ şi fiscal.

Materia regimului juridic al incompatibilităţilor este reglementată de Legea nr. 161/2003, precum si de alte acte normative speciale în vigoare, căruia i se aplică sancţiunile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010, după ce raportul de evaluare a rămas definitiv, prin necontestare, sau când hotărârea judecătorească de confirmare a existenţei incompatibilităţii a rămas irevocabilă.

Autoritatea competentă în a aplica sancţiunea administrativă şi măsura interdicţiei exercitării unei funcţii sau demnităţi publice pe o perioadă de 3 ani (art. 25 alin. (2) teza a doua, Legea nr. 176/2010) este menţionată expres în reglementarea art. 26 alin. (1) al Legii nr. 176/2010.

Or, în speţă, doar după rămânerea definitivă a raportului de evaluare nr. x/05.10.2017 operează sancţiunile prevăzute de art. 25 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

Aşadar, consecinţele rămânerii definitive a raportului de evaluare contestat, exced obiectului prezentei cauze, întrucât prin raportul de evaluare contestat inspectorul de integritate a reţinut doar existenţa unor situaţii de incompatibilitate, fără însă a se stabili şi vreo răspundere administrativă faţă de persoana evaluată.

În virtutea principiului neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1) din C. civ. şi consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, şi ţinând cont de faptul că raportul de evaluare nr. x/05.10.2017 a fost emis de inspectorul de integritate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 54/2019, modificările aduse Legii nr. 176/2010 prin Legea rir. 54/2019, nu sunt incidente în cazul reclamantului recurent.

- Intimata recurentă solicită respingerea ca nefondate a afirmaţiilor recurentului cu privire la faptul ca sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului aşteptărilor legitime (...), criticând răspunsul primit de la Agenţia Naţională de Integritate în sensul că solicitase un răspuns clar dacă este sau nu în incompatibilitate şi nu a primit răspuns în sensul unei opinii că nu se aflaă într-o situaţie de incompatibilitate.

Sub aspect procedural, au fost îndeplinite prevederile Legii nr. 176/2010, în ceea ce priveşte informarea persoanei evaluate, conform prevederilor art. 20 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor, publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative:

Potrivit procedurii de lucru instituite de Legea nr. 176/2010 şi menţionate mai sus, răspunsul clar şi obiectiv se poate da doar în momentul finalizării şi comunicării Raportului de evaluare de către inspectorul de integritate, în urma unei sesizări sau din oficiu, şi în urma solicitării de acte si informaţii de la instituţiile şi autorităţi publice, persoane de drept public sau privat în conformitate cu art. 12 din Legea 176/2010.

Or, răspunsul la petiţie, în care este descrisă o situaţie, poate şi una ipotetică, răspunsul este formulat de Direcţia Generală Juridică prin raportare la cele menţionate de petent, fără a se solicita documente şi informaţii suplimentare, sens în care, la finalul răspunsului înaintat către petenţi, se menţionează că "răspunsul reprezintă punctul de vedere al Agenţiei Naţionale de Integritate raportat la situaţia de fapt descrisă de dumneavoastră şi la dispoziţiile legale incidente, nu este o interpretare generală si obligatorie a textelor de lege şi nu reprezintă rezultatul activităţii de evaluare efectuată în condiţiile Legii nr. 176/2010."

- Cu privire la argumentele referitoare la protecţia datelor cu caracter personal şi Cauza BARA, se arată că, în cauză, procedura stabilită de Legea nr. 176/2010 a fost îndeplinită, recurentul a fost informat de către inspectorul de integritate cu privire la declanşarea procedurii de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităţilor, prin adresele formulate şi transmise în timpul procedurii de evaluare. Faţă de persoana evaluată, Agenţia Naţională de Integritate a respectat, în emiterea raportului de evaluare, toată procedura legal impusă, fiind respectate prevederile privitoare la utilizarea informaţiilor cu caracter nepublic ale persoanei evaluate . Procedura reglementată de Legea nr. 176/2010 a fost îndeplinită, iar faţă de conţinutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, se arată că Legea nr. 176/2010 conţine prevederi exprese în acest sens - informările persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorii pentru legalitatea raportului de evaluare - fiind în acord cu legislaţia europeană, iar aplicabilitatea directă a normei unionale nu suportă incidenţă, în plan vertical, atât timp cât în legislaţia naţională există normă expresă care să reglementeze respectiva situaţie.

Analogia nu poate fi aplicabilă, având în vedere şi faptul că nu se poate asimila un act administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-a întâmplat în cauza Bara) unui act normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă (cum este Legea nr. 176/2010).

În ceea ce priveşte situaţia recurentului, Agenţia Naţională de Integritate a demarat procedura evaluării, urmând procedura impusă de Legea nr. 176/2010, lege specială în materie, inclusiv în privinţa informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage nulitatea expresă a raportului de evaluare. Transmiterea de date şi de informaţii de la instituţiile sau autorităţile statului sau de la alte persoane de drept privat, către inspectorii de integritate, are bază legală în conţinutul art. 15 din Legea nr. 176/2010, ceea ce este reglementat prin protocoale fiind doar procedurile pe care această transmitere o implică.

Răspunsurile la întâmpinări

Deşi întâmpinările au fost comunicate ambelor părţi în termenul legal, niciuna dintre acestea nu a formulat Răspuns la întâmpinarea părţii adverse, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

II. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 08 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, faţă de imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales al recurentului - reclamant, domnul avocat C., s-a amânat judecata celor două recursuri şi s-a acordat un nou termen la data de 17 mai 2022, dată când a avut loc judecata, în şedinţă publică.

Alte aspecte procesuale

În şedinţa publică din data de 17 mai 2022, recurentul - reclamant A., prin apărătorul său, a formulat în scris Cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la 5 întrebări formulate, respectiv:

"1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, de către Agenţia Naţională de Integritate - ANI, în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează contestaţiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenţiei şi în care Agenţia este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoţită de garanţii - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, şi articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existenţa unei influenţe exterioare 1 asupra activităţii de judecată a acestor contestaţii şi nu înlătură astfel o lipsă a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept?

2. Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare?

3. Principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese sau a stării de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?

4. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 4 este afirmativ, principiul proportionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

5. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şl 40 din Cartă, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?"

În susţinerea cererii sale, recurentul - reclamant a arătat următoarele:

1. Cu privire la prima întrebare, referitoare Ia încălcarea valorii statului de drept şi al principiului protecţiei jurisdicţionale efective, recurentul a arătat că;

- Legea 176/2010 este legislaţie internă de implementare pentru Decizia MCV 2006/928/CE, adoptată la 13 decembrie 2006 de Comisia Europeană a adoptat Decizia 2006/928/CE (punctul 2)

- Legislaţia română privind ANI trebuie să respecte articolul 2 TUE, privind statul de V şi articolul 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, care, toate, presupun principiul imparţialităţii şi independenţei judecătorului.

- Decizia 2006/928 privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare este un act adoptat de o instituţie a Uniunii, şi anume Comisia, în temeiul Actului de aderare, care face parte din dreptul primar al Uniunii, şi constituie mai exact o decizie în sensul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE (pct. 148 din Hotărârea CJUE Forumul Judecătorilor C-83/19 ş.a.). În consecinţă, Decizia 2006/928 fiind un act de dreptul Uniunii Europene, legislaţia română privind Agenţia Naţională de Integritate, deoarece pune în aplicare unul dintre obiectivele de referinţă din Anexa la Decizie, este un act de punere în aplicare al dreptului Uniunii, în sensul articolului 51, alin. (1) CDFUE.

- CJUE a decis că legislaţia română care este acoperita de un asemenea obiectiv de referinţă intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 şi deci trebuie să respecte cerinţele ce decurg din dreptul Uniunii şi în special din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE (pct. 183-5 din Hotărârea CJUE Forumul Judecătorilor C-83/19 ş.a.).

- În concluzie, legislaţia română privind ANI trebuie să fie conformă cu articolului 2 TUE, privind statul de drept, şi articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, care, toate, presupun principiul imparţialităţii şi independenţei judecătorului.

Într-un alt considerent, mai susţine recurentul - reclamant că Agenţia Naţională de Integritate - ANI are posibilitatea exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, chiar şi din oficiu, conform art. 1 alin. (7) din Legea 176/2010, în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează contestaţiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenţiei şi în care Agenţia este parte. În aceste condiţii, se pune problema dacă completurile de judecată formate din judecătorii secţiilor de contencios administrativ de la Curţile de Apel şi ÎCCJ, care sunt competente din punct de vedere material să soluţioneze contestaţiile formulate împotriva rapoartelor de evaluare, mai pot reprezenta o instanţă imparţială şi independentă, având în vedere că aceştia pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de ANI, care este parte în dosarele pe care le judecă. Perspectiva iniţierii de către ANI a unei proceduri de evaluare este prin ea însăşi susceptibilă să exercite o presiune asupra judecătorilor, aşa cum a decis deja CJUE prin Hotărârea Forumul Judecătorilor C-83/19 (pct. 199).

2. Cu privire la cea de -a doua întrebare, recurentul invocă deopotrivă efectele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-201/14 Bara şi alţii asupra evaluărilor efectuate de Agenţia Naţională de Integritate - ANI, susţinând în esenţă că:

Argumentul reţinut de instanţa europeană în Cauza Bara cu privire la art. 315 din Legea 95/2006, este valabil, mutatis mutandis, în privinţa prevederilor art. 15 din Legea 176/2010, în sensul că acesta din urmă nu face decât să se refere, în principiu, la transmiterea acestor date personale deţinute de autorităţi, de instituţii publice şi de alte instituţii, în timp ce definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul unor protocoale administrative, care nu fac obiectul unei publicări oficiale.

Transmiterea acestor informaţii către ANI se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, dintre care unele se găsesc pe site-ul de internet al ANI fwww.integritate.eu), la adresa de internet https://www.inteqritate.eu/Cooperare/Cooperare-nationala.aspx, cum sunt cele încheiate cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici - ANFP, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -ANAF, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului - ONRC, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative - MIRA. Alte protocoale, deşi apar în documente oficiale, cum ar fi Proiectul de buget al ANI pentru anul 20122, nu apar pe site-ul ANI şi, cel puţin aparent, nu sunt publice, cum sunt cele încheiate cu: Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spălării Banilor, Agenţia Naţională de Reglementare si Monitorizare a Achiziţiilor Publice, Agenţia Naţională de Cadastru si Publicitate Imobiliară.

Aceste tip de protocol, aşa cum s-a reţinut în Concluziile Avocatului General din Cauza Bara, "nu poate fi asimilat unei măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicată în mod corespunzător, opozabilă persoanelor vizate de transmiterea datelor în litigiu" (punctul 85).

Solicită a se observa că, în prezenta cauză, intimata-pârâtă ANI a solicitat şi a primit date cu caracter personal ce-l vizează pe recurentul -reclamant de la Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 3 Bucureşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Societatea Naţională de Transport Feroviar de marfă CFR - Marfă" S.A., Administrarea Domeniului Public Bucureşti (A.D.P.B.) S.A. (după cum se menţionează la pag. 3 din Raportul de evaluare contestat).

Consideră că răspunsul Curţii din hotărârea în Cauza Bara se aplică, mutatis mutandis, şi în cazul transmiterii datelor cu caracter personal din partea autorităţilor solicitate către ANI, în cadrul procedurii de evaluare a conflictelor de interese.

Dacă CJUE se va pronunţa în sensul că procedura de evaluare a conflictelor de interese prevăzută de Legea 176/2010 este contrară dreptului Uniunii Europene, aceasta trebuie înlăturată de la aplicare în cauză, fiind lipsită de efecte juridice, sens în care instanţa naţională va dispune anularea întregii proceduri care a condus la emiterea Raportului de evaluare contestat în prezenta cauză.

Având în vedere cele menţionate anterior, instanţa naţională confruntată cu această problemă de drept are două soluţii alternative: ori consideră că este clară aplicarea Hotărârii CJUE Bara în privinţa evaluărilor ANI şi face aplicarea prioritară a acesteia, lipsind de efecte legislaţia naţională contrară, şi anulând raportul emis în temeiul acesteia, ori are îndoieli asupra aplicabilităţii Hotărârii CJUE Bara în privinţa evaluărilor ANI şi va adresa CJUE întrebările formulate mai sus.

3, În ceea ce priveşte conformitatea sancţiunii complementare a interdicţiei exercitării de funcţii alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, cu drepturi şi principii garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, susţine recurentul - reclamant, invocând dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2020, că această prevedere legală are drept consecinţă, în privinţa recurentului, faptul că recurentul se expune unor sancţiuni grave şi anume încetarea funcţiei publice şi interdicţia de a mai ocupa orice funcţie publică aleasă, timp de 3 ani, în cazul în care recursul este respins, iar soluţia de respingere a contestaţiei sale împotriva Raportului de evaluare ANI rămâne definitivă.

Legea 176/2010 este legislaţie de implementare pentru Decizia MCV, aşa cum rezultă şi din expunerea de motive a proiectului de lege.

În acest context, se pune problema dacă sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţii alese timp de 3 ani (aşa cum această prevedere legală a fost interpretată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014) - sancţiune ce nu este supusă individualizării, aplicându-se automat în temeiul legii, ope legis, şi deci care 'nu poate fi aplicată proporţional cu abaterea reţinută - respectă o serie de drepturi şi principii garantate de Cartă.

Astfel, consideră că este necesară o asemenea analiză pe tărâmul art. 49 din Cartă, care consacră principiul proporţionalităţii pedepselor.

Evaluarea administrativă în materia conflictelor de interese din legislaţia naţională corespunde conceptului de "acuzaţie în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a i Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii. Invocă deopotrivă şi pe dispoziţiile art. 52, [alin. (3) din Cartă, potrivit cărora, în măsura în care Carta conţine drepturi ce corespund unor [drepturi garantate prin Convenţie, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de Convenţie. Totodată, această prevedere nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.

În acelaşi timp, imposibilitatea de a contesta sancţiunea disciplinară complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, care intervine automat, în temeiul legii, pune în discuţie compatibilitatea acestei prevederi cu dreptul la o cale de atac eficientă, garantat de Cartă (art. 17).

Consideră că utilitatea acestor întrebări adresată CJUE este neîndoielnică, pe de o parte, dat fiind că sancţiunea complementară sus-menţionată se aplică automat, ope legis, fără a fi individualizată în cadrul unei proceduri disciplinare sau judiciare, nu mai există o altă procedură în cadrul căreia problema de drept a conformităţii cu Carta să fie invocată, iar pe de altă parte, sancţiunea care intervine este una gravă, care restricţionează substanţial dreptul fundamental de a fi ales şi care impune controlul conformităţii acestei prevederi cu Carta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate de ambele părţi şi de apărările din cuprinsul întâmpinărilor, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. În prealabil, examinând cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, astfel cum a fost formulată şi motivată de recurentul - reclamant A., în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Consideraţii generale

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este investită cu soluţionarea cauzei, are cunoş­tinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Aplicând aceste principii la cauza de faţă, Înalta Curte reţine că prezentele recursuri poartă asupra unor chestiuni pentru care răspunsul la cele 5 întrebărinu este relevant, după cum urmează:

- Recursul reclamantului poartă asupra chestiunii neanalizării de către instanţa de fond a uneia dintre incompatibilităţi, instanţa de fond apreciind că nu a fost învestită în acest sens prin acţiunea reclamantului.

- Recursul intimatului poartă asupra modului de interpretare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 449/2015.

Or, oricare ar fi răspunsul instanţei europene la chestiunile preliminare sesizate de recurent, acesta nu ar putea influenţa soluţia instanţei de recurs în privinţa recursului său decât dacă s-ar concluziona că în mod greşit instanţa de fond nu a analizat cea de a doua incompatibilitate, pronunţând soluţia fără a intra în cercetarea fondului, ceea ce ar atrage soluţia casării cu trimitere, pentru cercetarea fondului cauzei, ceea ce ar deschide inclusiv calea reiterării cererii de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare.

Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare va fi respinsă, dată fiind lipsa unei legături concrete cu obiectul prezentului recurs şi a caracterului util al răspunsului pentru soluţionarea sa.

În continuare, examinând pe fond cele două cereri de recurs ce fac obiectul prezentei judecăţi, Înalta Curte, constată următoarele:

II.2. Recursul formulat de reclamantul A., pe care instanţa îl încadrează din oficiu în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de fond s-a pronunţat în limitele învestirii sale, cu respectarea principiului disponibilităţii consacrat de art. 22 noul C. proc. civ.

Astfel, prin raportul de evaluare atacat în prezenta cauză, s-a constatat faptul că recurentul a încălcat dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei- în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările întrucât:

- în perioada 11.10.2012 - 20.02.2013, a deţinut simultan funcţia publică de director general al Direcţiei Generale de Politie Locală Sector 3 Bucureşti cât si cea de membru provizoriu în cadrul Consiliului de Administraţie a! Societăţi Naţionale de transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A.;

- în perioada 11.10.2012 - 28.09.2016 (data primirii răspunsului oficial de la A.D.P.B), a deţinut simultan funcţia publică de director general al Direcţiei Generale de Poliţie Locală Sector 3 Bucureşti cât şi cea de membru în cadrul Consiliului de Administraţie al S.C. ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC BUCUREŞTI (A.D.P.B) S.A.

Recurentul-reclamant a atacat raportul de evaluare, învestind instanţa exclusiv prin raportarea la starea de incompatibilitate generată de exercitarea funcţiei de Director General al Direcţiei Generale de Poliţie Locală Sector 3 Bucureşti simultan cu calitatea de membru provizoriu în cadrul Consiliului de Administraţie al Societăţi Naţionale de Transport Feroviar de Marfă "CFR - Marfă" S.A..

În limitele principiului disponibilităţii, instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, aceasta neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii. (art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ.) Cum, în speţă, prin acţiunea principală, recurentul-reclamant a formulat critici doar cu privire la prima situaţie de incompatibilitate (Director General al Direcţiei Generale de Poliţie Locală Sector 3 Bucureşti şi cea de membru provizoriu în cadrul Consiliului de Administraţie al Societăţi Naţionale de Transport Feroviar de Marfă "CFR - Marfă" S.A), în mod corect instanţa s-a pronunţat numai asupra acestui aspect, în limitele în care au fost învestită, extinderea şi asupra celei de-a doua situaţii de incompatibilitate constatate prin raportul de evaluare (director general al Direcţiei Generale de Politie Locală Sector 3 Bucureşti şi membru în cadrul Consiliului de Administraţie al S.C. ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC BUCUREŞTI (A.D.P.B) S.A) nefiind posibilă atâta timp cât o asemenea cerere nu a făcut obiectul acţiunii.

Sunt nefondate criticile reclamantului cu privire la încălcarea de către instanţa de fond a principiului de drept iura novit curia.

Contrar celor susţinute de către recurent prin prezentul recurs, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a criticat în concret raportul de evaluare doar sub aspectul incompatibilităţii legate de numirea sa ca membru provizoriu în consiliul de administraţie al Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă -CFR Marfă S.A., aspect care rezultă din întregul cuprins al contestaţiei, de la scurta prezentare a situaţiei de fapt, folosirea în cuprinsul contestaţiei a singularului termenului "incompatibilitate", inclusiv în privinţa criticii referitoare la prescripţia extinctivă a răspunderii administrative, precum şi referirea la încălcarea dispoziţiilor art. 94 alin. (2)1 din Legea nr. 161/2003, iar toate referirile la date concrete (data săvârşirii faptei pretins a constitui incompatibilitate, referirea la actele de desemnare, calculul termenului de prescripţie) se raportează exclusiv la această funcţie.

În lipsa unei învestiri a instanţei de fond chiar şi la nivelul descrierii situaţiei de fapt cu starea de incompatibilitate referitoare la funcţia de membru în consiliul de administraţie al B. S.A., aceasta, ţinută fiind potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. să se pronunţe în limitele obiectului acţiunii (in limine litis), nu putea aprecia că motivele de nelegalitate invocate vizează ambele stări de incompatibilitate sau să aplice din oficiu normele de drept unei stări de incompatibilitate pe care reclamantul însuşi nu a criticat-o, simplul fapt teoretic invocat de către recurent că motivele de nelegalitate erau comune pentru ambele stări de incompatibilitate neputând fi suficient ca instanţa să deceleze din oficiu intenţia reclamantului de a critica şi cea de a doua stare de incompatibilitate reţinută prin prisma aceloraşi motive de nelegalitate.

Invocarea de către recurentă a deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 45/2016 este fără relevanţă raportat la prezenta cauză, din cuprinsul acestei decizii desprinzându-se ideea că pentru incidenţa motivului de revizuire prevăzut la art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004 nu este necesară invocarea în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, fiind însă necesară invocarea în litigiul de bază a faptelor care constituie motive de nelegalitate a actului administrativ, care reprezintă un element imutabil al litigiului, fiind inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou.

În mod similar, atâta vreme cât în prezenta cauză reclamantul nu a învestit instanţa nici măcar la nivelul prezentării situaţiei de fapt cu motive de nelegalitate în privinţa celei de a doua stări de incompatibilitate, principiul iuris novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., nu putea îndritui instanţa să depăşească limitele învestirii sale, acesta conferind puterea judecătorului de a da cererii calificarea juridică exactă şi de a face aplicarea normelor juridice incidente, de a aplica dreptul, care într-adevăr îi este cunoscut, însă numai în privinţa unei cereri formulate de către parte, care în temeiul principiului disponibilităţii, rămâne titularul său şi singura în măsură să învestească instanţa cu o cerere de anulare a unui act administrativ, pentru motivele de nelegalitate pe care le apreciază incidente şi în privinţa acelei părţi din act pe care o consideră nelegală.

Pentru aceste motive, restul criticilor formulate de către recurent, care vizează, pe fond, motive de nelegalitate referitoare la starea de incompatibilitate cu privire la funcţia de membru în consiliul de administraţie al S.C. B. S.A. nu pot fi analizate în prezentul recurs, de vreme ce în mod corect ele nu au format obiectul analizei instanţei de fond în lipsa învestirii sale de către reclamant, întrucât s-ar opune limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi s-ar aduce atingere principiului de drept potrivit căruia în recurs nu pot fi formulate cereri noi, exprimat în adagiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Împrejurarea că procedura incompatibilităţilor este o acuzaţie în materie penală, invocată de către recurent, nu schimbă împrejurarea că reclamantul nu a formulat critici concrete cu privire la această stare de incompatibilitate, faptul că în temeiul acestui principiu reclamantului i-ar fi fost aplicabilă legea mai favorabilă neputând fi avut în vedere de către instanţă cu privire la o stare de incompatibilitate care nu a fost contestată.

În mod similar, atâta vreme cât această stare de incompatibilitate nu a fost contestată celelalte principii de drept invocate în cazul prezentului recurs, respectiv principiul potrivit căruia nimeni nu poate să-şi contrazică propria conduită anterioară şi principiul aşteptărilor legitime, respectiv prioritatea dispoziţiilor din legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal cuprinse în Directiva 95/46 faţă de dispoziţiile din dreptul românesc cuprinse în art. 15 din Legea nr. 176/2010, ca şi jurisprudenţa CJUE invocată din Cauza C-152/88 Sofrimport Sari, Cauza T-203/96 Embassy Limousines, Cauza 151/98 CEMR şi Cauza 74/74 CNTA, respectiv din Cauza C-201/14 Bara şi din Cauza 106/77 Simmenthal II, nu puteau fi avute în vedere de instanţă din oficiu, pentru că ar fi însemnat o încălcare a obiectului învestirii (plus petita).

Pentru aceste motive, recursul reclamantului urmează a fi respins.

II.3. Nefondat este şi recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Interpretarea recurentei potrivit căreia prescripţia răspunderii administrative operează doar după rămânerea definitivă a raportului de evaluare şi nu poate fi analizată de către instanţa de contencios administrativ competentă a analiza temeinicia şi legalitatea raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, ci doar de către instanţa învestită cu acţiune în răspundere administrativă este vădit contrazisă de decizia Curţii Constituţionale nr. 449/2015, în ale cărei considerente se arată că:

"27. (…) fiind în logica reglementării ca verificarea existenţei împrejurărilor de natură să atragă un conflict de interese sau o stare de incompatibilitate să vizeze perioada în care persoana în cauză a deţinut funcţia publică. Curtea observă că, potrivit textului de lege criticat, activitatea de evaluare a declaraţiei de avere şi a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează de către Agenţia Naţională de Integritate "atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora". Cu alte cuvinte, textul fixează un termen înlăuntrul căruia Agenţia are dreptul de a efectua evaluarea. Astfel, aceasta are la dispoziţie un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activităţile amintite. Aşadar, textul menţionat stabileşte numai termenul maxim în interiorul căruia Agenţia Naţională de Integritate îşi poate exercita competenţa amintită, fără a conţine vreo reglementare referitoare la prescripţia răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea. Normele, regulile şi termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii. Astfel, în materie civilă, care acoperă şi sfera administrativă, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 din C. civ., sau, după caz, în funcţie de momentul săvârşirii faptei şi implicit a legii aplicabile, de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 11 din 15 iulie 1960, abrogat prin Legea nr. 70/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. În materie penală, răspunderea pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, incriminat ca atare la art. 301 din C. pen., se prescrie în termen de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

28. (…) Cu prilejul analizării legalităţii raportului de evaluare, faţă de data săvârşirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, instanţa de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială sau, după caz, penale. Termenul de prescripţie a răspunderii, civilă sau penală, începe să curgă, evident, de la data săvârşirii faptei susceptibile de a fi considerată conflict de interese ori cauză de incompatibilitate.

29. Sub acest aspect devin relevante cele statuate în jurisprudenţa sa, mai sus arătate (paragraful 23), în sensul că Agenţia Naţională de Integritate desfăşoară exclusiv o activitate administrativă de evaluare a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege, constând în întocmirea de rapoarte care evidenţiază fapte ori situaţii cu semnificaţie juridică, a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanţelor de judecată sau, după caz, a altor autorităţi şi instituţii competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege. Ca atare, Agenţia Naţională de Integritate nu face altceva decât să semnaleze existenţa unor potenţiale nesocotiri ale prevederilor legale referitoare la conflictele de interese şi compatibilităţi. Ulterior revine instanţei de contencios administrativ chemată să se pronunţe asupra legalităţii raportului de evaluare, atunci când fapta nu are valenţe penale, sau celei care judecă procesului penal declanşat ca urmare a finalizării urmăririi penale cu întocmirea unui rechizitoriu ca act de învestire a instanţei şi trimitere în judecată a persoanei evaluate obligaţia de a se pronunţa, cu precădere, cu privire la intervenirea prescripţiei răspunderii. Verificarea normelor referitoare la prescripţia răspunderii pentru fapta în discuţie va fi făcută de instanţa de judecată indiferent dacă, în virtutea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, acţionând în interiorul termenului pe care legea i-l acordă, Agenţia Naţională de Integritate a întocmit un raport de evaluare cu privire la o faptă pentru care, potrivit reglementărilor aplicabile, răspunderea nu mai putea fi angajată, fiind deja prescrisă." [s.n.].

Acesrte considerente sunt obligatorii pentru instanţe, inclusive pentru Înalta Curte, după cum rezultă din decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014, prin care s-a arătat că:

"30. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Cu alte cuvinte, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).

(…)

34. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea a consacrat posibilitatea şi obligaţia sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale. Fără a nega rolul constituţional al Parlamentului de "unică autoritate legiuitoare a ţării" consacrat de art. 61 din Legea fundamentală, Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013)." [s.n.].

Faţă de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 449/2015 şi de dispoziţiile art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 176/2010, în mod correct s-a reţinut de către instanţa de fond că raportul de evaluare atacat ce are ca obiect constatarea unei stări de incompatibilitate pentru care a intervenit prescripţia răspunderii disciplinare a celui verificat este lovit de nulitate, scopul legii în materie nemaifiind atins, iar actul administrativ nemaiavând nicio consecinţă disuasivă în planul sancţionării funcţionarului public verificat, acesta beneficiind de efectul prescripţiei extinctive.

Recurenta a mai invocate faptul că nu este aplicabilă în cauză Legea nr. 54/2019, potrivit căreia:

"(5) Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condiţiile depăşirii termenului general de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare."

Din analiza considerentelor sentinţei atacate, Înalta Curte constată că, în mod contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de fond nu şi-a întemeiat raţionamentul pe dispoziţiile acestei legi, ci doar a reţinut că menţionarea lui este utilă în condiţiile în care vine să susţină întocmai raţionamentul expus de Curtea Constituţională prin deciziile analizate anterior.

Înalta Curte reţine că, deşi este adevărat că textul menţionat anterior este ulterior întocmirii raportului de evaluare contestat în prezenta cauză şi nu se aplică decât situaţiilor juridice ce iau naştere după intrarea sa în vigoare, soluuţia instanţei de fond apare ca fiind legală şi temeinică în raport de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 449/2015 mai sus arătate.

În cauză, instanţa de fond a făcut aplicarea corectă a acestei decizii la situaţia de fapt, de altfel necontestată de către pârâtă, reţinând că raportul de evaluare contestat a fost încheiat la data de 5.10.2017, după împlinirea la data de 20.02.2016 a termenului de prescripţie calculat prin raportare la starea de incompatibilitate aferentă perioadei 11.10.2011-20.02.2013, dată care marchează încetarea săvârşirii faptei şi de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a răspunderii disciplinare.

Pentru aceste motive şi recursul formulat de către pârâtă urmează a fi respins.

II.4. Cheltuielile de judecată

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.: "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

În jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin şi alţii c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În raport de respingerea ambelor recursuri, precum şi a cererii de sesizare a Curţii de justiţie a Uniunii Europene, ţinând seama de natura prezentei cauze, care nu a prezentat o complexitate deosebită şi de activitatea depusă de avocat, instanţa va reduce onorariul de avocat de la suma de 7140 RON, conform facturii nr. x/26.08.2019 la suma de 1000 şi va obliga pe recurenta -pârâtă Agenţia Naţională de Integritate la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea recurentului-reclamant A., cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru considerentele arătate Înalta Curte, apreciind ca nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 267 din TFUE, urmează a respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, astfel cum a fost formulată de recurentul - reclamant A., ca inadmisibilă.

Deopotrivă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportate la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca nefondate, obligând recurenta -pârâtă Agenţia Naţională de Integritate la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea recurentului-reclamant A., cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, astfel cum a fost formulată de recurentul - reclamant A., ca inadmisibilă.

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 1541 din 22 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal-VECHE, ca nefondate.

Obligă recurenta -pârâtă Agenţia Naţională de Integritate la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea recurentului-reclamant A., cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.