Tax authority appeals on profit tax deductibility and inspection duration dismissed; taxpayer prevails and tax assessment annulled

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.06.2013 sub numărul de dosar x/2013, reclamanta, A., a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei de impunere nr. x/21.04.2010 şi a raportului de inspecţie fiscala nr. x/16.04.2010 emise de ANAF - DGAMC, prin care s-au stabilit in sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare, în suma de 17.268.514 RON cu titlu de impozit pe profit si 11.264.881 RON cu titlu de majorări de întârziere, suspendarea executării acestor acte până la soluţionarea definitivă a cauzei, anularea Deciziei nr. 907676/28.05.2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 405/16.02.2015 Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A..

Prin Decizia nr. 2772/29 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 405 din 16.02.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti cauza a fost reînregistrată la data de 26.09.2018 sub numărul de dosar x/2013

Prin sentinţa nr. 1463 din 15 aprilie 2019 pronunţată în rejudecare, în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-VECHE a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECTIA GENERALA DE SOLUTIONARE A CONTESTATIILOR şi AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECTIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 907676/28.05.2013, Decizia de impunere nr. x/21.04.2010 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/16.04.2010, obligând pârâta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert în cuantum de 11.160 RON şi onorariu de avocat în cuantum de 71639 RON.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal au declarat recurs toate părţile din proces, recurenta - reclamantă A. S.R.L. formulând cerere de recurs incident.

Prin recursul său, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

A susţinut în esenţă recurenta - pârâtă că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa aplicând greşit dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi compoletările ulterioare, precum şi prevederile art. 155 din Legea nr. 571/209093 privind Codul fiscal, pct. 51 alin. (1), respectiv pct. 46 alin. (1), în funcţie de perioada incidentă în speţă, din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv prevederile art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată şi literei A din Norma metodologică de întocmite şi utilizare a registrelor şi formularelor comune pe economie privind activitatea financiară şi contabilă aprobată prin OMFP nr. 1850/2004.

În dezvoltarea criticilor sale, a menţionat recurenta -pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

La rândul său recurenta - pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocând tot motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii promovate de reclamantă, ca neîntemeiată.

A susţinut recurenta - pârâtă că hotărârea pronunţată este netemeinică, raportat la faptul că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile legale incidente în cauza, respectiv dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 51 alin. (1) respectiv pct. 46 alin. (1), raportate la perioada incidentă în speţă, din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, respectiv prevederile art. 6 din Legea contabilitătii nr. 82/1991, literei A din Norma metodologică de întocmire şi utilizare a registrelor si formularelor comune pe economie privind activitatea financiară şi contabilă aprobată prin O.M.F.P. nr. x, prevederile H.G. nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă şi a normelor metodologice privind întocmirea si utilizarea acestora, coroborate cu prevederile art. 105 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep. Cu modificările şi completările ulterioare ale art. 102.1 din H.G.. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. V/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 732/30.10.2007, precum ale art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Împreună cu întâmpinările formulate împotriva recursurilor principale, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs incident, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii criticilor de nelegalitate formală ale actelor administrativ fiscale contestate şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul demers judiciar.

Doar recurenta - reclamantă A. S.R.L., a formulat întâmpinări împotriva recursurilor principale promovate de recurentele-pârâte.

În cadrul întâmpinării formulate împotriva recursului promovat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat respingerea acesteia, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

Susţine că motivul de recurs care vizează critica soluţiei de obligare a acestei autorităţi la suportarea cheltuielilor de judecată este inadmisibil.

În cadrul întâmpinării formulate împotriva recursului promovat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, recurenta - reclamantă a solicitat, de asemenea, respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Susţine astfel că cererea de recurs formulată de ANAF este inadmisibilă, în considerarea faptului că acţiunea promovată de societate nu a fost formulată în contradictoriu cu ANAF şi prin urmare, aceasta este terţ în prezenta cauză, iar, cum sentinţa recurată nu a fost pronunţată în contradictoriu cu această autoritate şi aceasta nu a fost parte în proces, în temeiul art. 458 C. proc. civ., recursul formulat de ANAF este inadmisibil.

Cât priveşte motivul de recurs care vizează pretinsa încălcare a normelor de drept material, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine reclamanta că este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Deşi le-au fost comunicate întâmpinările formulate de recurenta - reclamantă în termenul legal, recurentele - pârâte nu au combătut apărările acesteia în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07 septembrie 2020, a fost fixat primul termen pentru judecata celor trei recursuri la data de 17 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de apărările din cuprinsul întâmpinărilor, Înalta Curte constată că, atât recursurile principale declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

În prealabil, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursurilor principale promovate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocată de recurenta - reclamantă A. S.R.L., în cadrul întâmpinărilor depuse la dosar, reţine Înalta Curte că s-a pronunţat asupra sa în cadrul dezbaterilor din şedinţa publică de la aceste termen de judecată, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de instanţă la soluţionarea excepţiei regăsindu-se în practicaua acestei hotărâri.

Recursurile declarate de recurentele-pârâte sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. invocându-se interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv dispoziţiile Legii nr. 571/2005 privind Codul fiscal în ceea ce priveşte analiza legalităţii actelor contestate.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Se apreciază că în mod nelegal, în raport de probatoriul administrat s-a dispus de instanţa de fond anularea deciziei nr. 907676/28.05.2013, a deciziei de impunere nr. x/21.04.2010 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/16.04.2010.

Instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 21 alin. (1) si alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora în categoria cheltuielilor nedeductibile fiscal se încadrează printre altele şi cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii.

De asemenea, instanţa a aplicat greşit si prevederile art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pct. 51 alin. (1), respectiv pct. 46 alin. (1), în funcţie de perioada incidenţă fa speţă, din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv prevederile art,6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată şi literei A din Norma metodologică de întocmire şi utilizare a registrelor şi formularelor comune pe economie privind activitatea financiară şi contabilă aprobată prin OMFP nr. 1850/2004.

În cadrul recursului, după expunerea situaţiei de fapt se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 82/1991.

Este nelegala reţinerea instanţei de fond in sensul că organele de control au concluzionat, în mod gresit, că factura trebuie să cuprindă elementele înscrise în documentele care stau la baza facturării si anume avizul de însoţire a mărfii şi corecţiile cantitative. Aceasta concluzie la care a ajuns instanţa de fond s-a realizat prin însuşirea, în totalitate, a expertizei efectuate in cauza, fără să ţină cont de constatările organelor de inspecţie fiscală si de prevederile legale incidente.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 si prevederilor H.G. nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă şi a normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora, în vigoare în perioada 01.01.2005-31.12.2006, factura (exemplarul 1) circulă ia cumpărător, la compartimentul aprovizionare, pentru confirmarea operaţiunii şi la compartimentul financiar-contabil, pentru acceptarea plăţii, având ataşat exemplarul din avizul de însoţire a mărfii care a însoţit produsul sau marfa, dacă este cazul, inclusiv nota de recepţie şi constatare de diferenţe, în cazul în care marfa nu a fost însoţită de factură pe timpul transportului.

De asemenea, avizul de însoţire a mărfii este documentul de însoţire a mărfii pe timpul transportului, în baza căruia, cumpărătorul înregistrează încărcarea în gestiune a mărfurilor la magazie, iar la contabilitate trebuie ataşat la factură, împreună cu nota de recepţie şi constatare de diferenţe, în cazul în care marfa nu a fost însoţită de factură pe timpul transportului, iar în vederea corelării documentelor de livrare, numărul şi data avizului de însoţire a mărfii se înscriu în formularul de factură şi trebuie să conţină un minim obligatoriu de informaţii, în vederea înregistrării acestora şi a obligaţiilor fiscale ce decurg din aceasta operaţiune.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

În cadrul recursului se invocă faptul că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 571/2003 şi a pct. 51 alin, (1) respectiv pct. 46 alin. (1), raportate la perioada incidenţa în speţă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv prevederile art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, rep. şi literei A din Norma metodologică de întocmire şi utilizare a registrelor şi formularelor comune pe economie privind activitatea financiară şi contabilă aprobată prin O.M.F.P. nr. 1850/2004, prevederile H.G. nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă şi a normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora, coroborate, cu prevederile art. 105 din O.G.. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep. cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 102.1 din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare, a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. V/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 732/30.10.2007, precum şi ale art. 21 alin. (4) Iît.f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Se invocă în cadrul recursului şi aspectele de netemeinicie a sentinţei de fond în raport de faptul că prima instanţă în mod greşit a omologat în totalitate raportul de expertiză fiscală efectuat în cauză, fără a compara condiţiile acestui raport în sensul că reclamanta a îndeplinit toate condiţiile legale, iar cheltuielile sunt deductibile fiscal la calculul profitului impozabil.

Recurentele-pârâte invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. 1 din Codul fiscal şi a dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 în ceea ce priveşte aprecierea nelegală cu privire la îndeplinirea cheltuielilor ca fiind deductibile fiscal în condiţiile în care facturile emise erau completate cu toate elementele obligatorii prevăzute de lege, iar documentele care ar fi trebuit anexate acestor facturi respectiv avizele de însoţire a mărfii lipseau sau nu conţineau minimul obligatoriu de informaţii precizat de normele legale în vigoare pentru perioada supusă verificării.

Potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nf. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma, aplicabilă începând cu data de 01.01.2005 "Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare."

Potrivit acestor prevederi legale, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

La alin. (4) lit. f) din cuprinsul aceluiaşi act normativ, se prevede "(4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: (...)

f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;"

Astfel nu sunt deductibile fiscal cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor.

Legiuitorul a dispus ca înregistrările în evidenţa contabilă, se fie făcute cronologic şi sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care l-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare.

Un alt aspect de nelegalitate invocat priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. 2, 453 şi 454 C. proc. civ. pe aspectul obligării autorităţii pârâte la plata onorariului de avocat apreciind ca fiind onorariu de succes şi care nu poate fi suportat de partea care a pierdut procesul conform art. 453 alin. 1 C. proc. civ.

Se critică neaplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. 2 şi (3) din C. proc. civ. de către instanţa de fond în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentele-pârâte solicită admiterea recursurilor, casarea sentinţei atacate şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, cu menţinerea ca legal emise a actelor fiscale contestate.

La dosar reclamanta-intimată a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea recursului declarat de ANAF ca inadmisibil şi în subsidiar respingerea ca nefondat respectiv respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Odată cu întâmpinarea reclamanta a formulat împotriva sentinţei atacate recurs incident, invocând ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la considerentele sentinţei atacate respectiv soluţia de respingere a motivelor de nelegalitate procedurală a actelor fiscal contestate sub două critici de nelegalitate.

Se arată că în mod nelegal prima instanţă nu a reţinut ca aspect de nelegalitate procedural încălcarea prevederilor art. 104 alin. 2 rap.la art. 103 alin. (6) Codul de procedură fiscală în ceea ce priveşte durata inspecţiei fiscale în cazul marilor contribuabili care nu poate fi mai mare de 6 luni. Iar în cauză durata inspecţiei nu poate depăşi data de 5.12.2009, fiind depăşită această durată deoarece controlul a fost efectuat în perioada 13.01.2010-15.04.2010.

Se apreciază de către recurenta-reclamantă că în raport de doctrină şi de jurisprudenţă a intervenit sancţiunea nulităţii actelor de constatare şi de impunere realizate după acest termen, autorităţile fiscale având obligaţia respectării principiului minimi afectări a activităţii contribuabilului conform art. 104 alin. 2 Codul de procedură fiscală.

Un alt aspect de nelegalitate invocat de reclamantă care nu a fost reţinut de prima instanţă şi care formează obiectul recursului incident îl reprezintă prezumţia de nevinovăţie a reclamantei.

Se invocă faptul că în mod nelegal prima instanţă a respins argumentele reclamantei cu privire la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie fără a sancţiona autorităţile fiscale care nu au analizat cu ocazia controlului realitatea juridică economică şi specifică a reclamantei.

Se apreciază că organele fiscale au efectuat un control formal fără a fi respectate principiile inspecţiei fiscale astfel cum rezultă din jurisprudenţa în materie de TVA de către CJUE.

Se solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul acceptării în cadrul considerentelor de anulare a actelor contestate şi a celor două motive de nelegalitate de ordin procedural astfel cum a fost indicat în cadrul recursului incident.

Motivat Curtea a respins în şedinţa publică din 17.05.2022 excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă ANAF sub ambele aspecte invocate.

Analizând recursurile declarate în cauză, principale declarate de autorităţile pârâte şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă Curtea le apreciază pentru următoarele considerente ca nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de casare invocate de părţi.

Recursurile principale declarate de recurentele-pârâte sunt apreciate de Curte ca nefondate prin considerente comune ambelor recursuri, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 155, art. 21 alin. 4 lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi a dispoziţiilor art. 44 din Normele metodologice.

În opinia Curţii soluţia recurată de admitere a acţiunii este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal în sensul că nu sunt corecte şi legale reţinerile autorităţilor fiscale în sensul că nu ar fi deductibile fiscal cheltuielile efectuate de reclamantă ca urmare a achiziţiei de cereale în cauză fiind respectate condiţiile de fond cu privire la dreptul de deducere, atât în ceea ce priveşte realitatea cheltuielilor efectuate în scopul realizării de venituri impozabile cât şi în ceea ce priveşte facturile înregistrate în contabilitate, care îndeplinesc condiţiile de fond pentru a fi considerate justificative în sensul pct. 44 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Conform acestor dispoziţii "înregistrate în evidenţa contabilă se fac cronologic şi sistematic pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit conform reglementărilor contabile în vigoare".

În cauză, în mod corect prima instanţă a omologat concluziile raportului de expertiză din care rezultă faptul că facturile îndeplineau condiţiile de fond de a fi apreciate ca documente justificative în sensul dispoziţiilor art. 155 din Codul de procedură fiscală.

În cadrul recursurilor se reiau argumentele legate de conţinutul facturilor, care ar determina nedeductibilitatea cheltuielilor aferente contractelor încheiate cu furnizorii.

Curtea apreciază că în mod corect şi legal şi cu respectarea principiilor din jurisprudenţa naţională şi comunitară cu privire la documentele justificative pentru deducerea TVA, prima instanţă a constatat existenţa dreptului la deducere în raport de facturile depuse, facturi care îndeplinesc pe fond condiţiile de a fi apreciate ca document justificativ.

Aceasta deoarece lipsa unor elemente de formă privind completarea tuturor rubricilor din facturi nu este de natură a invalida şi a justifica refuzul de deducere în condiţiile în care reclamanta a probat caracterul efectiv şi real al operaţiunilor economice care au stat la baza emiterii facturilor.

În cauză realitatea operaţiunilor este confirmată de probatoriul administrat în cauză, respectiv de raportul de expertiză contabilă din care rezultă realitatea economică pentru fiecare achiziţie, această realitate economică neputând fi negată de lipsa unor aspecte de formă de natură contabilă cum ar fi lipsa unităţii de măsură a cantităţii livrate sau lipsa adresei complete.

În mod corect prima instanţă a făcut aplicarea jurisprudenţei comunitare - Cauza Jeunehomme în sensul că s-a stabilit că atunci când organele fiscale dispune de informaţiile necesare pentru a stabili că cerinţele de fond sunt îndeplinite acestea nu pot refuza deducerea TVA pe baza unor condiţii de formă care să conducă prin ele însele la anihilarea acestui drept.

Aspectul de nelegalitate privind utilizarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ. neaplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ. nu este fondat.

În cauză prima instanţă a făcut aplicarea art. 453 alin. 1 C. proc. civ. şi a obligat recurentele-pârâte la plata cheltuielilor judecată către reclamantă probate conform art. 452 C. proc. civ., deoarece în raport de soluţia de admitere a acţiunii autorităţile pârâte au pierdut procesul. Iar această obligaţie are caracter obiectiv procesual nefiind legată de o culpă subiectivă a autorităţii fiscale.

În ceea ce priveşte critica de nelegalitate privind neaplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ. aceasta nu poate fi reţinută.

În cauză nu există obligaţia instanţei de a reduce cheltuielile de judecată dispoziţiile art. 451 alin. 2 C. proc. civ. instituind o facultate a instanţei atunci când se apreciază motivat caracterul vădit disproporţionat în raport de valoarea sau complexitatea cauzei.

Prima instanţă a motivat în sensul neaplicării dispoziţiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ. concluzia instanţei fiind legală raportat la complexitatea şi durata cauzei şi activitatea concretă a apărătorului ales al reclamantei.

Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă este apreciat de Curte ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

În cauză nu poate fi reţinută încălcarea unor norme de procedură de către prima instanţă pentru faptul că nu a reţinut toate aspectele de nelegalitate ale actelor contestate invocate de reclamantă în acţiune ca motive de nelegalitate ale actelor administrativ fiscale apreciate ca nelegale şi anulate ca atare.

Aspectul de nelegalitate privind depăşirea duratei inspecţiei fiscale în raport de dispoziţiileart. 104 alin. 2 C. proc. civ. nu este fondat.

Contrar susţinerilor reclamantei termenul de 6 luni pentru efectuarea inspecţiei fiscale nu este un termen imperativ care să determine nulitatea actelor de inspecţie realizate după expirarea acestuia.

În cauză acest termen a fost depăşit în mod justificat determinat de complexitatea activităţii de control care viza toate societăţile furnizoare cu care reclamanta a încheiat facturile pentru care solicită recunoaşterea dreptului de deducere.

Nu a fost identificată o jurisprudenţă consolidată la nivelul ÎCCJ, secţia contencios administrativ şi fiscal în sensul interpretării dispoziţiilor art. 104 (2) C. proc. civ. astfel cum este menţionată în cadrul recursului incident.

Al doilea aspect de nelegalitate privind pretinsa nerespectare a prezumţiei de nevinovăţie a reclamantei în calitate de mare contribuabil - societate supusă controlului fiscal.

În cauză nu poate fi reţinută încălcarea acestei prezumţii sau existenţa unui abuz al autorităţii fiscale pe modalitatea în care pârâtele au identificat şi analizat probele care susţineau cererile de deducere. Faptul că autorităţile fiscale au interpretat diferit starea de fapt fiscală nu reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie a reclamantei.

Nu este de înlăturat faptul că, în cauză, în raport de activitatea reclamantei şi a altor societăţi furnizoare a avut loc şi o cercetare penală faţă de care s-a dispus clasarea nefiind identificate fapte de natură penală pentru achiziţiile de produse agricole realizate de reclamantă de la diferite societăţi.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496-497 C. proc. civ. va respinge ca nefondate atât recursurile principale declarate de părâte cât şi recursul incident declarat de reclamantă.

În baza art. 453 alin. 2 C. proc. civ. Curtea ţinând cont de soluţia dispusă în recurs, faţă de hotărârea recurată, va obliga recurentele-pârâte la plata sumei de 9000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamantei, din totalul solicitat de 12.769,47 RON, conform notelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile principale formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1463 din 15 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal - VECHE, ca nefondate.

Obligă recurentele -pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 9000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei -reclamante A. S.R.L., cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.