Inadmissibility of cassation appeal against final administrative judgment on entry ban under special immigration procedure

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, solicitând admiterea acţiunii, respectiv revocarea Deciziei nr. 55747/16.07.2019 privind măsura interzicerii intrării în România, pe o perioadă de 5 ani, impusă acestuia.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 221 din 24 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul - reclamant a susţinut că prima instanţă în mod greşit a interpretat faptul că reclamantul nu a contestat legalitatea şi temeinicia măsurii interzicerii intrării în România. Prin contestaţia formulată, recurentul contestă măsura dispusă de pârâtă în temeiul art. 1063 alin. (2) coroborat cu art. 1063 alin. (8), raportat la art. 8 alin. (2) lit. b) ind.l din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

În virtutea principiilor generale de conduită în zona administraţiei publice, autorităţile competente au dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia pe care o presupune o bună administrare, de a aprecia în ansamblu relevanţa stărilor de fapt. Pentru că împotriva recurentului s-a dispus de către organele de urmărire penală punerea în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de migranţi, infracţiune prevăzută de dispoziţiile art. 263 alin. (1) din C. pen. şi infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, infracţiune prevăzută de art. 262 alin. (1) C. pen., nu rezultă automat că a săvârşit respectivele infracţiuni. Instanţa nu a respectat prezumţia de nevinovăţie a recurentului, prezumând automat faptul că acesta se face vinovat înainte de a exista o hotărâre penală definitivă.

Curtea, în cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, potrivit dispoziţiilor art. 1033 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, are de analizat actul administrativ prin prisma unui just echilibru între interesul public pe care îl are de îndeplinit autoritatea publică şi drepturile subiective ori interesele legitime private cu care acesta poate veni în concurs, întrucât măsurile dispuse prin actele administrative nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil pentru atingerea obiectivelor propuse.

Instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere faptul că reclamantului trebuie să îi fie respectat dreptul la apărare. Acesta nu este obligat să-şi angajeze un avocat care să-l reprezinte în faţa organelor judiciare. Curtea are de pus în balanţă valorile care privesc ordinea publică şi siguranţă naţională şi interesul particular al reclamantului, cetăţean străin de a avea libertatea de a participa la procedurile judiciare care se desfăşoară împotriva sa şi de a-şi exercita dreptul la apărare, drept ocrotit de dispoziţiile art. 6 din CEDO.

În fine, a mai susţinut recurentul că măsura dispusă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră nu este proporţională cu interesul său privind dreptul la apărare. De asemenea, nu prezintă un pericol pentru a intra în ţară, aşa cum subliniază pârâta prin întâmpinare.

A solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii şi anularea Deciziei nr. 55747/16.07.2019 a Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră privind măsura interzicerii intrării în România, pe o perioadă de 5 ani, ce i-a fost impusă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând recursul, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil pentru următoarele considerente:

C. proc. civ. reglementează căile de atac ordinare şi extraordinare ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti, prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

Astfel, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", iar conform art. 129 din Constituţia României: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior, rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

De asemenea, art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. dispune că sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege".

Potrivit dispoziţiilor art. 1063 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 "Măsura de interzicere a intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiunea care a dispus această măsură. Contestaţia nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanţei este definitivă."

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este definitivă şi nu este supusă nici unei căi de atac, instanţa de fond (Curtea de Apel Bucureşti) menţionând în mod eronat că hotărârea pronunţată este supusă căi de atac a recursului.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti se circumscrie acestor dispoziţii legale, astfel că împotriva acesteia nu poate fi promovată calea de atac a recursului.

Prin urmare, raportat la obiectul cauzei prezente, dispoziţiile art. 1063 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 reprezentând norma specială aplicabilă privind regimului străinilor în România, recursul declarat de reclamantul A. este inadmisibil, având în vedere că a fost promovat împotriva unei hotărâri definitive, împotriva căreia nu se poate promova calea de atac a recursului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 457 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatul-pârât şi va respinge ca inadmisibil recursul promovat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 221 din 24 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.