Jurisdictional conflict over parliamentary age-limit indemnity: classification as social insurance benefit vs. administrative act

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.05.2021, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, a solicitat anularea Ordinului nr. 806/10.03.2021 de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă şi obligarea pârâtului la repunerea în plată a respectivei indemnizaţii, începând cu data de 27.02.2021, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5962/10.09.2021, s-a admis excepţia necompetentei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale invocată de pârât, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că ordinul contestat are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual, iar indemnizaţia litigioasă nu reprezintă un drept de asigurări sociale, întrucât nu se circumscrie Legii nr. x ori Legii nr. 127/2019, nu se stabileşte prin decizie a casei teritoriale de pensii şi nici nu se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, nefiind nici drept de natură salarială care să se circumscrie prevederilor art. 269 Codul muncii.

2. A doua instanţă învestită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.01.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 342 din data de 25.02.2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că Ordinul contestat de reclamant în litigiu are ca obiect încetarea acordării drepturilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006, care, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/2021, prevedea că deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale, aveau dreptul la acordarea, la încetarea mandatului, a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat. Indemnizaţia pentru limită de vârstă se acorda de la data acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Raportat la aceste dispoziţii legale, Curtea a reţinut că indemnizaţia litigioasă are caracterul unui drept la pensie, acordarea ei fiind condiţionată de îndeplinirea condiţiilor vârstei standard de pensionare şi reprezentând o contraprestaţie socială acordată de lege foştilor parlamentari după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfăşurată în perioada ocupării funcţiei de demnitate publică.

S-a constatat în acest sens că indemnizaţia pentru limită de vârstă are caracter accesoriu în raport cu pensia pentru limită de vârstă, intrând în sfera relaţiilor de asigurări sociale ca drept accesoriu dreptului la pensie.

De asemenea, s-a reţinut că, aşa cum rezultă din expunerea de motive a proiectului de lege care a condus la reglementarea dreptului litigios, acesta a fost acordat de legiuitor ca o măsură compensatorie, în considerarea faptului că, pe durata mandatului, parlamentarii nu beneficiază de salariu, ci de o indemnizaţie, aspect de natură a afecta valoarea punctului de pensie, precum şi în considerarea interdicţiilor şi incompatibilităţilor aplicabile parlamentarilor, ce exclud suplimentarea contribuţiilor de asigurări sociale prin prestarea altor activităţi remunerate.

Prin urmare, deşi indemnizaţia pentru limită de vârstă nu se achită din bugetul asigurărilor sociale, legiuitorul încadrând-o ca fiind venit din altă sursă în art. 49 alin. (8) din Legea nr. 96/006 (înainte de abrogarea art. 49 de către Legea nr. 7/2021), ea are natura juridică a unei pensii de serviciu, calificare ce rezultă inclusiv din faptul că a fost vizată de O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, aşadar a unui drept de asigurări sociale.

Or, pentru soluţionarea litigiilor privind drepturile de asigurări sociale lato sensu, s-au constituit prin lege (art. 35, 36, 54 şi 55 din Legea nr. 304/2004) secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Dată fiind competenţa generală de a soluţiona litigiile privind drepturile de asigurări sociale a acestor secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, stabilită chiar prin normele legale care le înfiinţează şi care nu o limitează în vreun fel, rezultă că ori de câte ori legea nu stabileşte o competenţă specială pentru judecarea litigiilor în discuţie, această competenţă revine secţiilor sau, după caz, completurilor specializate menţionate aici.

O interpretare potrivit căreia secţiile sau, după caz, completurile specializate menţionate anterior ar avea competenţa de a judeca, în materie de asigurări sociale, doar litigiile decurgând din aplicarea Legii nr. 263/2010 ori a altor legi prin care li se acordă în mod expres competenţa, ar conduce la consecinţe absurde, respectiv, pe de o parte, la considerarea secţiilor sau, după caz, a completurilor specializate menţionate ca fiind specializate doar în soluţionarea litigiilor privind drepturile de pensie şi a drepturilor de asigurări sociale care au o legătură directă cu drepturile de pensie reglementate de Legea nr. 263/2010, contrar textelor şi raţiunii legii prin care au fost înfiinţate, iar, pe de altă parte, la soluţionarea litigiilor privind drepturile de asigurări sociale lato sensu de instanţe specializate în alte materii, încălcându-se flagrant principiul specializării.

Concluzionând, Curtea de Apel a reţinut că, de vreme ce actul atacat vizează un drept de asigurări sociale, litigiul se circumscrie jurisdicţiei asigurărilor sociale lato sensu, iar în acest context devine irelevantă pentru stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei calitatea de autoritate publică a emitentului, care nu este de natură a plasa diferendul în sfera contenciosului administrativ, de plano şi independent de natura raporturilor juridice la care actul se referă.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a sesizat Înalta Curte cu soluţionarea conflictului.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, a solicitat anularea Ordinului nr. 806/10.03.2021 de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă şi obligarea pârâtului la repunerea în plată a respectivei indemnizaţii, începând cu data de 27.02.2021, cu cheltuieli de judecată.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă este aceea dacă, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care instituie o competenţă materială în raport de criteriul rangului autorităţii emitente a actului administrativ contestat, sau dacă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Or, calitatea emitentului ordinului de respingere a cererii de acordare a indemnizaţiei nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o astfel de competenţă specială intervine doar în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de legiuitor.

Ordinul respectiv a fost emis potrivit art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, astfel cum era în vigoare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021, conform căruia deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în Anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale, aveau dreptul la acordarea, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat.

Reţine Înalta Curte că aceste drepturi au fost introduse prin Legea nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006, din expunerea de motive care a însoţit adoptarea acestei legi reieşind că intenţia legiuitorului a fost aceea ca această indemnizaţie să aibă natura juridică a unei pensii de serviciu.

Deci, obiectul acţiunii priveşte un drept acordat foştilor parlamentari ca urmare a împlinirii limitei de vârstă de pensionare şi doar la data încetării mandatului, drept care poate fi asimilat drepturilor prevăzute de Legea privind sistemul unitar de pensii publice.

De asemenea, Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la Legea nr. 554/2004, astfel că, raportat la obiectul cauzei, modalitatea în care emitenţii actelor au aplicat prevederile referitoare la stabilirea drepturilor din legea menţionată şi în lipsa unor reglementări speciale, competenţa de soluţionare a cauzei este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Având în vedere dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel, litigiile vizând refuzul acordării unor astfel de prestaţii sociale sunt de competenţa tribunalelor, complete specializate de dreptul muncii şi asigurări sociale, precum şi faptul că reclamantul are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti, Înalta Curte constată că acestei instanţe îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei deduse judecăţii.

4. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Faţă de toate considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.