Insured guarantee fund appeal allowed; late-payment penalties and litigation costs excluded from insurance claims

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la data de 04.08.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 23958 din 22.07.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în partea ce priveşte respingerea, de către Fond, a penalităţilor şi cheltuielilor de judecată, stabilite şi cuvenite S.C. A. S.A. potrivit sentinţei civile nr. 4739/08.04.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, şi a deciziei civile nr. 1311/17.12.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitive, obligarea pârâtei, Fondul de garantare a asiguraţilor, să soluţioneze, pe fond, favorabil, cererea de plată, având obiect penalităţile legale şi cheltuielile de judecată potrivit sentinţei civile nr. 4739/08.04.2014, deciziei civile nr. 1311/17.12.2014 şi dispoziţiilor legale aplicabile, cu plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 271 din data de 26.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat, în parte, decizia nr. 23958/22.07.2020 în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere, a obligă pârâtul să soluţioneze favorabil cererea de plată formulată de către reclamantă sub aspectul penalităţilor de întârziere, a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată. A obligat pârâtul la plată către reclamantă a sumei de 100,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 271 din data de 26.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, FGA nu are absolut nici un raport contractual cu reclamanta-intimată şi nici obligaţii precontractuale.

Dacă persoana responsabilă şi victima nu se află legate printr-un contract valabil, nu poate fi vorba de răspundere contractuală; în consecinţă, în cazul unei obligaţii precontractuale, se vor aplica regulile răspunderii delictuale şi cvasidelictuale, care constituie dreptul comun în materie.

Dacă răspunderea contractuală nu se declanşează decât în măsura în care există un contract, înseamnă că, în cazul încetării valabilităţii acestuia, nicio problemă de răspundere contractuală nu se mai pune în legătură cu neexecutarea.

De asemenea, contractul de asigurare a încetat o dată cu declararea stării de faliment sau ca urmare al denunţării poliţei de asigurare sau ajungerea acesteia la termen dar datorită producerii evenimentului asigurat în interiorul termenului valabilităţii contractului de asigurare atrage răspunderea contractuală pentru neexecutare dar a asigurătorului falit.

Contractul dintre părţi trebuie să fie deci valabil; dacă contractul este nul, răspunderea care se naşte va fi delictuală, şi nu contractuală. În cazul în care contractul este numai anulabil, natura răspunderii va depinde de faptul dacă se cere sau nu pronunţarea nulităţii (va funcţiona deci răspunderea contractuală dacă nulitatea va fi acoperită, confirmată, şi, respectiv, va exista răspundere delictuală dacă contractul va fi fost anulat).

Contractul trebuie să fie încheiat între victimă şi persoana responsabilă; va exista răspundere contractuală în cazul în care victima neexecutării contractului este un succesor în drepturi (sau asimilat acestuia) al unuia dintre cocontractanţi.

Or, FGA nu este succesor în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit, nu este un continuator, garant sau orice altă calitate dată de instanţe FGA-ului.

De altfel, prin RlL-uI 26/2017 ÎCCJ a stabilit foarte clar că, FGA nu este şi nu poate fi parte responsabilă civilmente.

Răspunderea contractuală este egalul executării prin echivalent.

Răspunderea contractuală este egalul daunelor-interese menite să compenseze prejudiciul generat de neexecutarea contractului sau, într-o altă formulare, să compenseze pierderea cauzată de neexecutarea obligaţiei iniţiale.

Dintre remediile posibile pentru neexecutare, răspunderea contractuală se circumscrie acelei reglementări care se referă la daunele-interese contractuale. Reglementarea se cheamă "executare prin echivalent" (art. 1.530-1.548 C. civ.).

Răspunderea civilă contractuală intervine în cazul în care debitorul nu îşi respectă obligaţia asumată prin contract.

Raportat la cele expuse mai sus, faţă de faptul ca FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deţine mai multe creanţe de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător, a faptului ca FGA este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit şi a faptului că, legiuitorul a obligat FGA să analizeze şi instrumenteze dosarele de daună, pe cale de consecinţă, recurentul-pârât consideră că, FGA a procedat în baza legii la analizarea şi instrumentarea dosarului de daună în cauză şi a emis decizia contestată, în baza unei atente analize prin aplicarea legii.

În final, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată cu menţinerea Deciziei 23958/22.07.2020 a FGA şi respingerea cererii privind solicitarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 23958 din 22.07.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în partea ce priveşte respingerea, de către Fond, a penalităţilor şi cheltuielilor de judecată, stabilite şi cuvenite S.C. A. S.A. potrivit sentinţei civile nr. 4739/08.04.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, şi a deciziei civile nr. 1311/17.12.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitive, obligarea pârâtei, Fondul de garantare a asiguraţilor, să soluţioneze, pe fond, favorabil, cererea de plată, având obiect penalităţile legale şi cheltuielile de judecată potrivit sentinţei civile nr. 4739/08.04.2014, deciziei civile nr. 1311/17.12.2014 şi dispoziţiilor legale aplicabile, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii şi a anulat, în parte, decizia nr. 23958/22.07.2020 în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere, a obligă pârâtul să soluţioneze favorabil cererea de plată formulată de către reclamantă sub aspectul penalităţilor de întârziere, a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte pe de o parte constată că acesta este invocat pur formal, având în vedere că în memoriul de recurs nu sunt prezentate în concret critici referitoare la nemotivarea hotărârii şi care să atragă incidenţa acestui motiv de casare, iar pe de altă parte, constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este greşită.

În cauză, sub aspectul contextului factual, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 4739/08.04.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1311/17.12.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, societatea B. S.A. a fost obligată la plata către reclamanta din prezenta cauză a sumei de 13.278,86 RON reprezentând debit, a sumei de 504,59 RON reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 28.09.2013 -05.11.2013, a penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, aferente debitului principal calculate de la 05.11.2013 până la data plăţii efective şi a sumei de 809,26 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Întrucât B. S.A. a intrat în procedura falimentului, reclamanta s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere înregistrată sub nr. x/19.11.2015, prin care a solicitat aprobarea plăţii despăgubirii conform sentinţei menţionate.

În esenţă, chestiunile supuse analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizaţii, despăgubiri şi prime, prevăzute în definiţia creanţei de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanţei de asigurare principale, care are natura unei creanţe de asigurare.

Prima instanţă a considerat că este întemeiată cererea de acordare a penalităţilor de întârziere şi că, Fondul de Garantare a Asiguraţilor se poate înregistra la masa credală în tot cursul procedurii de faliment în vederea recuperării oricăror sume achitate conform dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, iar cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă a reţinut că acestea nu reprezintă creanţe de asigurări.

Înalta Curte constată că este greşit raţionamentul primei instanţe, în sensul că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraţilor din fondurile sale, având în vedere că din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultă în mod clar faptul că penalităţile şi cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanţelor de asigurări, reprezentând obligaţii civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A. pentru recuperarea acestora intimata-reclamantă având la dispoziţie procedura dreptului comun, şi anume înscrierea creanţei la masa credală.

În acord cu susţinerile recurentului-pârât, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt reţinută.

Cu privire la motivul de respingere a cererii de plată avut în vedere de către recurentul-pârât, respectiv împrejurarea că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, precum şi cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuţie nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între intimata-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Astfel, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurentul-pârât.

În lumina acestor argumente, Înalta Curte constată că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi pe cale de consecinţă, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, generate de reţinerea culpei procesuale.

De asemenea, Înalta Curte observă, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză intimata-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea de către instanţă a culpei procesuale în generarea litigiului soluţionat.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că a fost demonstrată legalitatea Deciziei nr. 23958/22.07.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod greşit că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, fiind identificat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi rejudecând: va respinge, în tot, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, de anulare a deciziei nr. 23958/22.07.2020 în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de plată referitoare la penalităţile de întârziere.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 271 din 26 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge, în tot, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, de anulare a deciziei nr. 23958/22.07.2020 în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de plată referitoare la penalităţile de întârziere.

Obligă intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.