Scope of civil illegality exception versus administrative validity of regulatory changes to collective management remuneration

Şedinţa publică din data de 06 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), a solicitat Curţii de Apel Bucureşti să dispună anularea Deciziei ORDA nr. 79/22.08.2019.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 572 din 7 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, a anulat Decizia ORDA nr. 79/22.08.2019 şi a obligat pârâtul, către reclamantă, la cheltuieli de judecată în sumă de 10.710 RON onorariu avocaţial plus 50 RON taxă judiciară de timbru.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 572 din 7 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Arată recurentul că verificarea respectării de către organismul de gestiune colectivă UPFR a prevederilor art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, a făcut obiectul unui control punctual ale cărui concluzii au fost consemnate în procesul-verbal înregistrat la ORDA cu nr. x/01.08.2019; ca urmare a constatării nerespectării obligaţiilor impuse prin lege, Oficiul a emis Decizia nr. 79/22.08.2019 prin care a dispus măsurile necesare intrării în legalitate, pentru a căror îndeplinire a acordat un termen de 3 luni, potrivit art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, republicată, modificată şi completată.

În opinia recurentului, măsurile dispuse derivă din interdicţia stabilită de Legea nr. 74/2018 de a se aplica, după împlinirea termenului de 90 de zile de la publicare, prevederile din metodologii referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării. Măsurile au ca finalitate îndeplinirea de către UPFR a obligaţiei de a solicita unei categorii de utilizatori, respectiv posturile de radio, remuneraţii procentuale stabilite în baza aceleiaşi metode de calcul, diferenţiate prin directă proporţionalitate cu ponderea utilizării repertoriului.

Susţine recurentul că finalitatea şi scopul actului administrativ emis constă în aplicarea dispoziţiilor noi imperative, stabilite de legea cadru în domeniu, modificarea modului de stabilire a cuantumului remuneraţiei echitabile în cazul radiodifuzării, fiind expres prevăzută de art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018 care ar fi impus utilizarea aceleiaşi metode de calcul al remuneraţiei pentru toţi radiodifuzorii, respectiv determinarea acesteia procentual, fără să se suprime dreptul la remuneraţie unică echitabilă pentru radiodifuzarea fonogramelor. Obligaţia de plată a remuneraţiei unice echitabile subzistă, iar condiţiile de licenţiere derivă din metodologia în vigoare, însă cu luarea în considerare a încetării de drept a aplicabilităţii prevederilor referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime, începând cu data împlinirii unui termen de 90 de zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial al României.

În opinia titularului căii de atac, cu privire la valabilitatea în timp a metodologiei, norma specială dispune expres în sensul în care nu se mai aplică prevederile referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, contrare dispoziţiilor noii reglementări, metodologiilor în vigoare, numai în ceea ce priveşte prevederile referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, prin derogare de la prevederile art. II alin. (2) potrivit cărora metodologiile prevăzute la art. 131) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, rămân în vigoare până la expirarea duratei pentru care au fost încheiate; drept consecinţă, după împlinirea termenului de 90 de zile de la publicarea Legii nr. 74/2018, nu se mai aplică nici prevederile referitoare la remuneraţiile fixe/minime din autorizaţiile/licenţele neexclusive, emise în baza metodologiilor aplicabile în cazul radiodifuzării, licenţe prin care se stabileşte, pentru utilizatori, obligaţia de plată a remuneraţiilor fixe/minime.

Arată recurentul că, de altfel, Curtea Constituţională a României a statuat, prin Decizia nr. 1061/14.07.2009, că este justificată intervenţia legiuitorului în reglementarea modului de stabilire şi negociere a remuneraţiilor, iar importanţa socială a domeniului dreptului de autor a impus intervenţia statului, prin reglementarea unei proceduri speciale de stabilire şi negociere a remuneraţiilor aferente titularilor de drepturi, procedură ce se derulează cu avizul ORDA, iar publicarea în M Of al României, Partea I, a metodologiilor negociate se face prin decizie a directorului general al acestui organism, astfel încât, având natura unui contract cadru între părţi, aceste metodologii au aplicabilitate generală în domeniul reglementat.

Se precizează de către recurent şi că metoda de calcul a remuneraţiilor procentuale, stabilită de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 216/2011, respectă prevederile art. 164 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996 (R), cuantumul remuneraţiilor fiind stabilit diferenţiat prin directă proporţionalitate cu ponderea utilizării repertoriului, astfel că ar fi eronate susţinerile referitoare la faptul că, prin decizia ORDA, s-ar fi impus o nouă metodă de calcul a remuneraţiilor.

Cu privire la faptul că decizia ORDA ar conţine elemente neclare referitor la termenii "actualizare" sau "recalculare", ca măsuri concrete de executare, apreciază recurentul că înţelesul acestora ar rezultă fără echivoc din dispoziţiile Legii nr. 8/1996 republicată, care obligă organismul de gestiune colectivă să actualizeze informaţiile prevăzute de art. 170 alin. (2), printre care şi contractele standard de acordare a autorizaţiilor neexclusive, iar în ceea ce priveşte efectele sentinţei civile nr. 2479/11.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2018, solicită să constate că excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare supus procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care nu poate fi transformată într-un mijloc de prejudecare a fondului acţiunii, în afara cadrului procesual, reglementat de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Ca atare, în opinia titularului căii de atac, în mod nejustificat instanţa de fond ar fi reţinut că decizia ORDA atacată nu ţine cont de soluţiile definitive ale instanţei de judecată în privinţa remuneraţiei minime, în fapt existând o singură hotărâre judecătorească care, la data emiterii deciziei în cauză, statua asupra incidenţei art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018, respectiv sentinţa civilă nr. 389 din 01.03.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă prin neapelare.

1.4. Apărările formulate de intimat

Intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică.

Susţine sus-numita că toate aceste considerente ale sentinţei civile nr. 2479/11.11.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-IV-a civila, din dosarul civil nr. x/2018 ale instanţei, ar fi intrat în puterea lucrului judecat, nefiind criticate de parata-recurenta; de altfel, in mod vădit, pârâta-recurentă ar fi evitat să trateze cererea sa de recurs din perspectiva hotărârilor definitive ale instanţelor civile care, pe lângă admiterea excepţiei de nelegalitate în sentinţa civilă nr. 2479/11.11.2019, au stabilit că organismele de radiodifuziune datorează remuneraţie minimă echitabilă, în baza metodologiei în vigoare, până la stabilirea unei noi metodologii, deci şi după expirarea termenului de 90 de zile de la publicarea Legii nr. 74/2018.

Pe de altă parte, susţine că ar fi făcut dovada nu doar a unei hotărâri izolată, ci a unei practici judiciare uniformă, în sensul admiterii remuneraţiei minime şi pentru perioada ulterioară trimestrului III 2018, dar şi dovada faptului că, în situaţia dosarelor care au ca obiect remuneraţia minimă datorată de organismele de radiodifuziune ulterior trimestrului III 2018, parte din ele au fost soluţionate prin încheierea unor contracte de tranzacţie judiciară, iar altele prin soluţii de admitere a cererii, dispuse de instanţă.

Prin urmare, în opinia sa, în mod corect a reţinut instanţa de fond împrejurarea că decizia administrativă nesocoteşte, deopotrivă, atât drepturile câştigate în instanţă, cât si puterea lucrului judecat a hotărârilor prin care s-au acordat aceste drepturi, decizia administrativă fiind o ingerinţă nepermisă în actul de justiţie, cu încălcarea puterii lucrului judecat in cauzele civile.

Se mai arată în întâmpinare că intervenţia pârâtei-recurente a fost în scopul vădit de a crea organismelor de radiodifuziune un avantaj material, în ciuda hotărârilor judecătoreşti, ca prin măsurile de intrare în legalitate, reclamanta să ajungă în situaţia restituirii remuneraţiilor minime încuviinţate de instanţa, ceea ce este inadmisibil.

Reglementarea activităţii în domeniu poate fi realizată de ORDA numai în baza Legii nr. 8/1996 republicată şi vizează măsuri cu caracter general, aplicabile unor domenii diverse de activitate (de exemplu, stabilirea formatului de depunere a repertoriului de opere la ORDA, măsură care se aplică deopotrivă tuturor organismelor de gestiune colectivă, nu doar unora); un act administrativ cu caracter individual şi coercitiv nu poate constitui o măsura de reglementare a activităţii în domeniu, cu atât mai mult, fiind vorba despre aplicarea în timp a unei metodologii (a remuneraţiei minime din metodologie), aspect faţă de care pârâta-recurentă nu are absolut nicio atribuţie legală de intervenţie.

Se mai arată în întâmpinare că intenţia pârâtei-recurente, la momentul emiterii deciziei, a fost să stabilească o remuneraţie procentuală diferită de cea prevăzută de metodologie (mai ales în condiţiile în care, în actul administrativ, nu s-a referit nicicum la aplicarea remuneraţiei procentuale prevăzută de metodologie), fapt pentru care toate celelalte aprecieri ulterioare emiterii deciziei, ar fi simple speculaţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurent, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului din această perspectivă, deoarece prima instanţă a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente, pentru considerentele următoare:

Din perspectiva situaţiei de fapt, se reţine că, în perioada 25.06.2019 -08.07.2019, pârâtul a efectuat un control privind activitatea derulată de către reclamantă, în scopul de a se verifica modul de respectare a dispoziţiilor art. II din Legea nr. 74/2018 pentru completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

În urma acestui control, a fost emisă Decizia nr. 79/22.08.2019 prin care s-au stabilit, ca măsuri în sarcina reclamantei: elaborarea formatului autorizaţiei-licenţă neexclusivă şi a formatului contractului standard de acordare a autorizaţiilor neexclusive pentru radiodifuzarea radio a fonogramelor, cu eliminarea dispoziţiilor referitoare la sumele minime de plată, astfel încât metoda de calcul a remuneraţiilor datorate de organismele de radiodifuziune să fie realizată exclusiv procentual, diferenţiată prin directă proporţionalitate cu ponderea utilizării, de către fiecare utilizator, a repertoriului gestionat colectiv; de asemenea, s-a dispus postarea pe propriul site (www.x.ro) a noului format de contract de licenţă, potrivit cerinţelor de mai sus, dar şi actualizarea tuturor contractelor standard si autorizaţiilor licenţă-neexclusivă încheiate de UPFR cu organismele de radiodifuziune (pentru licenţierea radiodifuzării fonogramelor la radio), aflate în derulare în perioada 01.07.2018 - 22.08.2019 (data emiterii deciziei), în scopul eliminării dispoziţiilor referitoare la sumele minime de plată, astfel încât metoda de calcul a remuneraţiilor datorate de organismele de radiodifuziune să fie realizată exclusiv procentual, diferenţiată prin directa proporţionalitate cu ponderea utilizării de către fiecare utilizator a repertoriului gestionat colectiv.

Prin aceeaşi sentinţă, consecinţă a măsurilor anterior enumerate, s-a dispus şi recalcularea remuneraţiilor încasate de la toate organismele de radiodifuziune, în situaţiile în care UPFR a emis facturi şi a încasat remuneraţii minime/fixe pentru radiodifuzarea fonogramelor la posturile de radio, potrivit cerinţelor de mai sus, urmând ca recalcularea să se realizeze conform art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018, coroborat cu art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 respectiv procentual, diferenţiat prin directă proporţionalitate cu ponderea utilizării de către fiecare utilizator a repertoriului gestionat colectiv.

Împotriva acestei decizii, reclamanta-intimată a formulat acţiune în anulare, admisă de către curtea de apel, în condiţiile expuse în preambulul prezentei decizii.

Înainte de a se trece la analiza efectivă a motivelor de recurs, se impune a se preciza cu prioritate faptul că excepţia de nelegalitate constituie în sine un mijloc de apărare ce poate fi folosit pentru a contracara pretenţiile părţii adverse sau pentru apărarea ori valorificarea unui drept al părţii ce înţelege să se prevaleze de aceasta, mijloc utilizat în cadrul unui proces declanşat pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ; aceasta deoarece interesul contestării legalităţii unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate apărea în cadrul unei multitudini de litigii, ale căror obiecte să aparţină unor materii diverse.

Dar, spre deosebire de acţiunea directă în anulare, care are drept rezultat, în cazul admiterii, lipsirea completă de efecte juridice a actului atacat (erga omnes), în cazul admiterii excepţiei de nelegalitate, aceasta va produce efecte numai în ceea ce priveşte părţile în proces, în sensul neluării în considerare a actului administrativ individual, cu ocazia soluţionării litigiului în care a fost invocată excepţia; deşi excepţia este admisă, aplicabilitatea generală a actului vizat nu este afectată, el nefiind înlăturat din ordinea juridică, astfel încât raportul existent între autoritatea emitentă şi destinatarul actului nu este nici modificat, nici stins.

Prin urmare, admiterea excepţiei produce consecinţe asupra conţinutului raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanţa va judeca litigiul fără a mai ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost contestată, făcând să devină lipsite de suport pretenţiile părţii care îşi fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv; cu alte cuvinte, nelegalitatea actului administrativ unilateral, constatată de către instanţă, este o nelegalitate subiectivă, în sensul că produce efecte juridice doar faţă de părţile din dosar şi faţă de instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate.

În lumina acestor consideraţii teoretice, este fără putere de tăgadă faptul că, în contra celor reţinute de către prima instanţă, sentinţa civilă 2479/11.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 79/22.08.2019, contestată şi în prezentul dosar, nu poate produce efecte juridice în cauza de faţă, aplicabilitatea generală a respectivului act administrativ nefiind afectată, iar efectul respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fi acela al înlăturării acestei decizii din ordinea juridică.

În altă ordine de idei, aşa cum s-a reţinut în procesul-verbal nr. x/01.08.2019 care a stat la baza deciziei contestate, prin Legea nr. 74/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv prin art. II alin. (3) s-a prevăzut că dispoziţiile din metodologiile elaborate conform art. 131 şi 1311 din acest ultim act normativ care conţin prevederi referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, contrare disp. art. 1311 (2), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 74/2018, nu se mai aplică începând cu data împlinirii unui termen de 90 de zile de la publicarea Legii nr. 74/2018 în M.Of. al României, Partea I.

Pe de altă parte, se reţine că, potrivit pct. 20 din Legea nr. 74/2018, art. 1311 menţionat în paragraful anterior s-a modificat, dobândind următorul cuprins:, Metodologia se negociază de către organismele de gestiune colectivă cu reprezentanţii prevăzuţi la art. 131 alin. (3) lit. b) şi c), ţinându-se seama de următoarele criterii principale:

a) categoria titularilor de drepturi, tipurile de opere şi alte obiecte protejate şi domeniul pentru care se poartă negocierea;

b) categoria de utilizatori pe care îi reprezintă la negocieri structurile asociative sau ceilalţi utilizatori desemnaţi să negocieze;

c) repertoriul gestionat de organismul de gestiune colectivă, pentru membrii proprii, precum şi pentru membrii altor organisme străine similare, în baza contractelor de reciprocitate;

d) proporţia utilizării repertoriului gestionat de un organism de gestiune colectivă;

e) proporţia utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligaţiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi;

f) veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul pentru a cărui utilizare se negociază metodologiile;

g) practica europeană privind rezultatele negocierilor dintre utilizatori şi organismele de gestiune colectivă.

(2) Organismele de gestiune colectivă pot solicita în negocieri, de la aceeaşi categorie de utilizatori, fie remuneraţii forfetare, fie remuneraţii procentuale stabilite ca parte procentuală din veniturile obţinute de fiecare utilizator prin activitatea în cadrul căreia se utilizează repertoriul sau, în lipsa veniturilor, din cheltuielile ocazionate de utilizare. Pentru activitatea de radiodifuzare, organismele de gestiune colectivă pot solicita numai remuneraţii procentuale, diferenţiate prin directă proporţionalitate cu ponderea utilizării de către fiecare utilizator - organism de televiziune sau de radiodifuziune, a repertoriului gestionat colectiv în această activitate."

Aşadar, din economia acestor dispoziţii legale, rezultă fără dubiu faptul că, din raţiuni evidente, s-a impus utilizarea aceleiaşi metode de calcul al remuneraţiei pentru toţi radiodifuzorii, respectiv determinarea acesteia procentual, fără să se suprime dreptul la remuneraţie unică echitabilă pentru radiodifuzarea fonogramelor; astfel, obligaţia de plată a remuneraţiei unice echitabile subzistă, iar condiţiile de licenţiere derivă din metodologia în vigoare, însă cu luarea în considerare a încetării de drept a aplicabilităţii prevederilor referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime începând cu data împlinirii unui termen de 90 de zile de la publicarea actului normativ menţionat, în Monitorul Oficial al României, această dispoziţie tranzitorie fiind inaplicabilă pentru metodologiile elaborate după împlinirea termenului de 90 de zile, anterior precizat.

Cu alte cuvinte, ca limită temporală, norma specială dispune expres în sensul în care nu se mai aplică prevederile referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, contrare dispoziţiilor noii reglementări, respectiv articolului 131 indice 1, aşa cum a fost modificat, intenţia legislativă fiind aceea a aplicării imediate, pentru viitor, a metodologiilor în vigoare, numai în ceea ce priveşte prevederile referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, prin derogare de la prevederile art. II alin. (2) potrivit cărora metodologiile prevăzute la art. 131 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, rămân în vigoare până la expirarea duratei pentru care au fost încheiate.

Pe de altă parte, în acord cu dispoziţiile art. 181 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor reglementează activitatea din domeniu prin decizii ale directorului general, potrivit legii, iar voinţa legiuitorului în cauza de faţă nu creează niciun dubiu în sensul lipsirii de efecte juridice/încetării de drept a dispoziţiilor din metodologiile publicate în Monitorul Oficial prin decizii ale directorului general al ORDA, aplicabile în cazul radiodifuzării, care conţin prevederi referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime, contrare dispoziţiilor art. 131indice 1 alin. (2) (devenit art. 164 alin. (2) prin republicare), astfel cum acestea au fost modificate.

Este fără putere de tăgadă că norma a vizat metodologiile în vigoare, deoarece, în caz contrar, n-ar fi avut aplicabilitate, câtă vreme, pentru metodologiile care se negociază după intrarea în vigoare a modificărilor Legii nr. 8/1996, au devenit incidente prevederile art. 131 indice 1 alin. (2) teza a doua (devenit art. 164 alin. (2), prin republicare), potrivit cărora, aşa cum s-a menţionat anterior, pentru activitatea de radiodifuzare, organismele de gestiune colectivă "pot solicita numai remuneraţii procentuale, diferenţiate prin directă proporţionalitate cu ponderea utilizării de către fiecare utilizator-organism de televiziune sau de radiodifuziune, a repertoriului gestionat colectiv în această activitate"; aşadar, era exclus ca metodologiile publicate ulterior să conţină dispoziţii referitoare la sume/remuneraţii fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuziunii, contrare prevederilor art. 1311 alin. (2) astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 74/2018, nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la faptul că, prin decizia ORDA, s-ar fi impus o nouă metodă de calcul a remuneraţiilor, câta vreme obligaţia de plată a remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi subzistă în sarcina utilizatorilor, fiind evident că numai modul de calcul al acesteia este diferit, respectiv utilizatorii plătesc remuneraţii stabilite procentual, aşa cum sunt prevăzute.

Nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că, prin Decizia nr. 1061/14.07.2009 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131 alin. (1), art. 1311 alin. (2), art. 1312 alin. (2), (3), (10), art. 1313 şi ale art. 1314 din Legea nr. 8/1996, Curtea Constituţională, a stabilit caracterul justificat al intervenţiei legiuitorului în reglementarea modului de stabilire şi negociere a remuneraţiilor, subliniindu-se faptul că "importanţa socială a domeniului dreptului de autor a impus intervenţia statului, prin reglementarea unei proceduri speciale de stabilire şi negociere a remuneraţiilor aferente titularilor de drepturi, procedură ce se derulează cu avizul ORDA, iar publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a metodologiilor negociate, se face prin decizie a directorului general al acestui organism, astfel încât, având natura unui contract cadru între părţi - legea părţilor, au aplicabilitate generală în domeniul reglementat"; prin urmare, atât în forma anterioară, cât şi în cea ulterioară modificării, Legea nr. 8/1996 prevede că metodologiile devin, de la data publicării în M.O., prin decizia directorului general al ORDA, opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496, 497, 498 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul recurentului - pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor împotriva sentinţei nr. 572 din 7 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare, pe fond:

Respinge acţiunea reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 mai 2022.