Tax authority's appeal rejected; ex-director's joint tax liability upheld as annulled for lack of bad faith proof
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe court dismissed the tax authority’s appeal as unfounded, thereby upholding the lower court’s judgment that annulled both the decision holding the individual jointly liable for the company’s tax debts and the decision rejecting his administrative challenge; the annulment remains in force. The dispute arose from an administrative-fiscal action seeking to overturn a joint-liability assessment issued against a former director under art. 27(2)(d) of Government Ordinance No. 92/2003 (identical to art. 25(2)(d) of Law No. 207/2015) for the company’s unpaid taxes, which the lower court had invalidated after a prior cassation with remand. The High Court held that the tax authority failed to prove the required bad faith beyond mere non-declaration or non-payment, that the assessment was inadequately reasoned regarding the debt amount and periods (omitting certain declarations and accessory decisions and showing inconsistencies with the underlying tax assessment), and that the criminal case closure for the director precluded a finding of bad faith without contrary evidence; consequently, no ground for cassation under art. 488(1)(8) of the Civil Procedure Code was established.
Legislator headnote
AI generatedart. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 490 C. proc. civ, art. 496 alin. (1) din C. proc. civ, Art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Tax authority's appeal rejected; ex-director's joint tax liability upheld as annulled for lack of bad faith proof: The dispute arose from an administrative-fiscal action seeking to overturn a joint-liability assessment issued against a former director under art. 27(2)(d) of Government Ordinance No. 92/2003 (identical to art. 25(2)(d) of Law No. 207/2015) for the company’s unpaid taxes, which the lower court had invalidated after a prior cassation with remand. The High Court held that the tax authority failed to prove the required bad faith beyond mere non-declaration or non-payment, that the assessment was inadequately reasoned regarding the debt amount and periods (omitting certain declarations and accessory decisions and showing inconsistencies with the underlying tax assessment), and that the criminal case closure for the director precluded a finding of bad faith without contrary evidence; consequently, no ground for cassation under art. 488(1)(8) of the Civil Procedure Code was established.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for rejecting the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 5 mai 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată la data de 09.06.2016, în dosarul cu numărul x/2016 al Curţii de Apel Oradea, casat cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, prin Decizia nr. 1430/05.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună:
• anularea Deciziei nr. 254/14.10.2014 de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, constatând că aceasta este netemeinică;
• anularea Deciziei nr. 17/21.4.2016 prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 254/14.10.2014.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
În rejudecare, după casarea cu trimitere, prin sentinţa civilă nr. 114/CA/2020-PI din 2 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi s-a anulat Decizia nr. 254/14.10.2014 de angajare a răspunderii solidare emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi Decizia nr. 17/21.04.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a susţinut că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
A apreciat că, instanţa de fond, în mod eronat şi-a motivat soluţia pe considerentul neîndeplinirii, în cauză, a condiţiei relei credinţe, atâta vreme cât reaua credinţă rezultă din atitudinea reclamantului A. în calitate de administrator, pe care o are faţă de aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie fiscală. Reaua-credinţă rezultă din faptul că, reclamantul, în calitate de administrator la S.C. B. S.R.L. în perioada 05.04.2013-24.04.2014, nu a declarat corect, la organul fiscal, obligaţiile de plată datorate de către societate, bugetului general consolidat.
Totodată, a considerat că, soluţia dispusă în dosarul penal nu are nicio legătură cu speţa de faţă, întrucât, formele/modalităţile de atragere a răspunderii (legea insolventei, legea evaziunii fiscale şi art. 25 din Codul de procedură fiscală) sunt prevăzute în mod distinct şi reglementate de legislaţie specifică, pentru fiecare în parte. Astfel, faptul că administratorul societăţii A., nu a săvârşit fapta penală, nu poate să ducă la concluzia că nu pot fi aplicate prevederile speciale reglementate de art. 25 din Codul de procedură fiscală.
A arătat că sumele reprezentând obligaţii fiscale din dosarul penal nu sunt identice cu sumele pentru care s-a emis Decizia de atragere a răspunderii nr. 254/14.10.2014. În Decizia nr. 254/14.10.2014 sunt cuprinse sumele, cu care figurează S.C. B. S.R.L., în evidenţa fiscală la data emiterii deciziei.
Referitor la cuantumul sumei de 3.883.981 RON din Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/14.10.2014, a precizat că aceasta reprezintă obligaţiile fiscale datorate de societatea S.C. B. S.R.L. la data de 16.09.2014. Ori, conform evidenţei fiscale, obligaţiile fiscale ale S.C. B. S.R.L. sunt stabilite prin: Decizia de impunere nr. x/16.05.2014 emisă de către Activitatea de Inspecţie Fiscala în suma de 3.093.852 RON din care s-a achitat suma de 22.108 RON rămânând de plata suma de 3.071.744 RON; Decizia de impunere din oficiu emisă de A.J.F.P. Bihor în suma de 434.342 RON; Deconturile de TVA aferente perioadei februarie - martie 2014, depuse de societate pe proprie răspundere la organul fiscal în sumă de 264.340 RON; Declaraţia 112 cu contribuţii salariate aferentă lunii martie 2014, depusă de societate pe proprie răspundere la organul fiscal în sumă de 3.201 RON; Deciziile de calcul accesorii aferente, calculate, pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor fiscale în suma de 110.354 RON.
Cuantumul acestei sume este menţionat în cuprinsul Decizei de atragere a răspunderii solidare nr. x/14.10.2014, respectiv "debite în sumă de 3.494.108 RON şi accesorii în sumă de 389.873 RON", iar actele administrative prin care au fost stabilite debitele (TVA, impozit pe profit, etc.) au fost prezentate la starea de fapt (motivarea în fapt).
De asemenea, a arătat că în mod eronat instanţa de fond a reţinut faptul că "nici perioada indicată în cuprinsul deciziei de antrenare a răspunderii solidare nu corespunde cu cea verificată, potrivit deciziei de impunere avută în vedere de intimat (nr. 785/16.05.2014)...". În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că perioada indicată în cuprinsul deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/14.10.2014, emisă reclamantului A., în calitate de fost administrator la S.C. B. S.R.L. şi anume: 25.03.2014 - 05.09.2014 reprezintă termene de plată aferente obligaţiilor datorate de societate bugetului general consolidat, conform fisei pe plătitor din aplicaţia S.A.C.F.
Totodată, a menţionat că, perioada verificată în Decizia de impunere pentru care s-au calculat obligaţii suplimentare de plată inclusiv accesoriile fiscale a fost 16.04.2013 - 31.12.2013 pentru impozitul pe profit (calculul accesoriilor fiind aferent perioadei 25.07.2013 - 16.05.2014), respectiv 16.04.2013 - 31.03.2014 pentru TVA (calculul accesoriilor fiind aferente perioadei 25.06.2013 -16.05.2014), nu trebuie să corespundă cu perioada termenelor de plată din fisa pe plătitor (situaţia fiscală a societăţii), care cuprinde toate obligaţiile datorate de societate, atât cele aferente deciziei de impunere, cât şi cele provenite din declaraţii, decizii de calcul accesorii, decizii de impunere din oficiu, etc.
A mai precizat că obligaţiile stabilite prin Decizia de impunere nr. x/16.05.2014 au termenul de plata la data de 05.06.2014, termen stabilit în conformitate cu art. 111 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, data de 05.06.2014 fiind cuprinsă în perioada 25.03.2014 - 05.09.2014, reprezentând termenele de plată, perioada menţionată în decizia de angajare a răspunderii solidare este corecta conform Fisei pe plătitor.
Astfel atât cuantumul obligaţiilor (3.883.981 RON), cât şi termene de plată (25.03.2014 - 05.09.2014) stabilite prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/14.10.2014 emisă reclamantului A., în calitate de administrator la societatea S.C. B. S.R.L. sunt stabilite pe baza evidenţei fiscale a societăţii S.C. B. S.R.L..
Din analiza actelor de control, încheiate de organele de inspecţie fiscală se constată că reclamantul A., în calitate de administrator la societatea S.C. B. S.R.L. a acţionat cu rea credinţă prin evidenţierea în actele contabile sau alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin nedeclararea bunurilor/veniturilor realizate din tranzacţiile efectuate, prin deducerea de cheltuieli de la calculul impozitului pe profit şi deducerea TVA -ului de pe facturi emise de o societate comercială declarată inactivă.
Raportat la faptul că instanţa nu a analizat art. 27 din Codul de procedură fiscala, a apreciat că sentinţa cuprinde motive contradictorii şi a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În cadrul dezbaterilor, a invocat excepţia nulităţii recursului şi cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pe fondul recursului, a solicitat respingerea ca nefondat.
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 5 mai 2022, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a formulat argumente de ordin critic care se cirmcumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., invocându-se în concret pronunţarea hotărârârii recurate cu încălcarea dispoziţiilor normelor de drept material prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Chiar dacă al doilea motiv de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost invocat în mod formal, fără a se arăta în concret care sunt motivele contradictorii din cuprinsul sentinţei atacate, Înalta Curte în examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cauzei, va analiza incidenţa primului motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant A..
2.2. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În ceea ce priveşte starea de fapt, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 254/14.10.2014 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., pentru creanţa în sumă de 3.883.981 RON, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 Codul de procedură fiscală.
Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestaţie administrativă, care a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 17/21.04.2016 a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.
Reclamantul A. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 17/21.04.2016 prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă, precum şi anularea Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/14.10.2014, emise de organele fiscale.
În rejudecare după casarea cu trimitere, prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a anulat cele două acte administrativ fiscale contestate.
Deşi recurenta-pârâtă critică sentinţa atacată, pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Înalta Curte constată că actele administrative au fost emise în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cele două textele de lege fiind identice.
Potrivit prevederilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".
O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu incidenţă în cauză, prevedea la art. 12 că:
"Relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii". Conform acestor dispoziţii, principiul potrivit căruia buna-credinţă se prezumă operează şi în această materie.
Prin urmare, pe cale de interpretare, se deduce că organul fiscal trebuie să dovedească reaua-credinţă, inclusiv în cazul de antrenare a răspunderii solidare în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003. În această situaţie, reaua-credinţă, trebuie dovedită alături de situaţia nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
În concret, organul fiscal are datoria dovedirii, pe de o parte, a nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi, pe de altă parte, a relei-credinţe a persoanei obligate solidar. Existenţa unei situaţii de nedeclarare şi/sau neachitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale nu presupune reaua-credinţă a recurentului-reclamant.
Prima critică de nelegalitate adusă sentinţei recurate a vizat considerentul privind neîndeplinirea, în cauză, a condiţiei relei credinţe. În opinia organului fiscal, reaua-credinţă rezultă din faptul că, reclamantul, în calitate de administrator la S.C. B. S.R.L. în perioada 05.04.2013-24.04.2014, nu a declarat corect, la organul fiscal, obligaţiile de plată datorate de către societate bugetului general consolidat.
Înalta Curtea reţine că prin raţionamentul organului fiscal se tinde să se statueze că nedeclararea corectă a obligaţiilor fiscale este necesară şi suficientă pentru dovedirea oricărei rele credinţe şi că este de natură să conducă la atragerea răspunderii personale a reclamantului, raţionament care este însă contrar voinţei legiuitorului care a reglementat condiţiile specifice, de excepţie, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei potrivit cărora soluţia dispusă în dosarul penal nu are nicio legătură cu speţa de faţă, întrucât, formele/modalităţile de atragere a răspunderii (legea insolventei, legea evaziunii fiscale şi art. 25 din Codul de procedură fiscală) sunt prevăzute în mod distinct şi reglementate de legislaţie specifică, pentru fiecare în parte. În opinia recurentei, faptul că administratorul societăţii A., nu a săvârşit fapta penală, nu poate să ducă la concluzia că nu pot fi aplicate prevederile speciale reglementate de art. 25 din Codul de procedură fiscală.
Contrar acestor susţineri, instanţa de control judiciar constată că prin rechizitoriul din dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a dispus clasarea cauzei faţă de reclamantul A. cu privire la faptele sesizate prin plângerea penală formulată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor. În concret, în urma administrării unui probatoriu complex, organele penale au stabilit că societatea inculpată S.C. B. S.R.L. a fost condusă şi coordonată în fapt, în perioada 2013-2014, de către asociatul A. (tatăl intimatului-reclamant) şi angajatul inculpatei C., şi nu de către administratorul de drept A..
Or, faptele analizate de organele penale sunt aceleaşi cu cele reţinute în decizia de antrenare a răspunderii penale, atacată în cauză, iar organele fiscale nu au demonstrat vinovăţia administratorului de drept sub forma intenţiei directe sau indirecte pentru a se putea reţine reaua credinţă şi, respectiv antrenarea răspunderii solidare în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003.
În plus, Înalta Curte nu ar putea contrazice statuările din procedura penală cu privire la faptele intimatului-reclamant, sesizate prin plângerea penală formulată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu a fost motivată corespunzător în ceea ce priveşte cuantumul obligaţiilor fiscale.
Astfel, când s-a făcut referire la Decizia de impunere nr. x/16.05.2014 emisă de către Activitatea de Inspecţie Fiscala, s-a menţionat că potrivit acestei decizii a fost stabilită suma de 3.093.852 RON, fără însă a se menţiona şi faptul că s-a achitat suma de 22.108 RON, rămânând de plata suma de 3.071.744 RON (aşa cum s-a precizat în memoriul de recurs).
Contrar, susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei de antrenare a răspunderii solidare nu au fost prezentate la starea de fapt (motivarea în fapt) toate actele administrative prin care au fost stabilite debitele.
Aşadar, în cuprinsul deciziei nu sunt menţionate: Deconturile de TVA aferente perioadei februarie- martie 2014, depuse de societate pe proprie răspundere la organul fiscal în sumă de 264.340 RON; Declaraţia 112 cu contribuţii salariate aferentă lunii martie 2014, depusă de societate pe proprie răspundere la organul fiscal în sumă de 3.201 RON; Deciziile de calcul accesorii aferente, calculate, pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor fiscale în suma de 110.354 RON.
În plus, în mod corect a reţinut instanţa de fond că au existat necondordanţe şi cu privire la perioada indicată în cuprinsul deciziei de antrenare a răspunderii solidare (obligaţiile fiscale aferente au vizat perioada 25.03.2014-05.09.2014) şi perioada indicată în cuprinsul deciziei de impunere nr. x/16.05.2014 (16.04.2013-31.12.2013 pentru impozitul pe profit şi 16.04.2013-31.03.2014 pentru TVA).
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant. Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei nr. 114/CA/2020-PI din 2 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 5 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.