Limits of judicial disciplinary review: exclusion of criminal procedural merits and factual re-examination under the independence of prosecutors

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 18.12.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei de clasare nr. 3328/A/02.10.2019 din dosarul 19-4064 şi a rezoluţiei Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-4106 din 29.11.2019.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 343 din 3 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 343 din 3 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului şi desfiinţarea rezoluţiilor atacate, prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate împotriva procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru activitate şi conduită necorespunzătoare, încălcarea obligaţiilor profesionale şi săvârşirea de abateri disciplinare, şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În motivarea recursului arată că a formulat şi o plângere penală împotriva aceluiaşi procuror pentru săvârşirea infracţiunilor de inducere în eroare a organelor judiciare, influenţarea declaraţiilor, cercetare abuzivă, represiune nedreaptă şi abuz în serviciu, în cadrul dosarului penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dosar trimis în judecată şi înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018.

Critică faptul că, în instrumentarea dosarului penal, prima percheziţie domiciliară s-a efectuat la 4 ani de la introducerea plângerii penale; că la data de 30.05.2017, domnul procuror a primit personal adresa prin care a depus dovada faptului ca în data de 14.10.2016 a avut loc un incendiu la domiciliul său; că percheziţia domiciliară efectuată la sediul Cabinetului de avocat a fost intempestivă şi administrată cu rea-credinţă; că S.C. C. S.A. a formulat plângere penală împotriva sa după ce a sustras documentele contabile incriminatoare, astfel că plângerea penală a fost formulată cu rea-credinţă, în condiţiile în care mijloacele sale de apărare se află chiar în mâna celor ce au sesizat organele judiciare; că în data de 29.09.2009 toate bunurile mobile ale S.C. D. au fost sechestrate de către reprezentanţii C. S.A.; că plângerea penală formulată împotriva sa nu este însuşită de către reprezentantul societăţii C. S.A., acesta fiind decedat; că nu a fost prezentată situaţia reală, iar referatul şi toate actele de procedură au fost întocmite pentru presupusa evaziune fiscală; că cele două persoane arestate, respectiv executorul judecătoresc E. şi avocatul F., nu au nicio legătura cu cauza sa.

Susţine că abia în luna aprilie 2017 s-a dispus, la cererea sa, efectuarea unei expertize contabile şi numirea unui expert contabil pentru lămurirea aspectelor invocate, procurorul numind unilateral expertul contabil G., căruia i-a stabilit obiectivele, iar ulterior, la momentul finalizării raportului de expertiză, dl. procuror a mai dispus o serie de obiective, ce includeau şi calcularea de accesorii şi penalităţi.

Arată că i s-a încuviinţat participarea unui expert consilier la efectuarea expertizei, dar nu i s-au pus la dispoziţie materialele din dosar, iar ulterior acesta a fost chemat şi audiat în calitate de martor în dosarul penal.

Mai arată că în cauză s-a dispus, de către organul de urmărire penală, un supliment la expertiza financiar-contabilă, fără a i se aduce la cunoştinţă obiectivul stabilit şi fără a se respecta procedura legală în cazul suplimentării expertizei.

Susţine că nu s-a ţinut cont de sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, la data de 24.03.2016, în care s-a admis, în parte, acţiunea şi s-au anulat, în parte, Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x/12.03.2015 şi Decizia de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţii sociale stabilite suplimentar nr. x/12.03.2015, constatându-se că reclamanta datorează următoarele sume la bugetul de stat consolidat: 33.923,76 RON cu titlul de impozit pe venit, 34.978,00 RON reprezentând contribuţie la asigurări sociale de sănătate şi 47.524,00 RON reprezentând TVA şi respingând în rest acţiunea.

Cu privire la perioada expertizată, arată că dl. procuror a nesocotit raportul de inspecţie fiscală întocmit de ANAF în anul 2015, privitor la aceeaşi perioadă - 2008-2012, dispunând obiective ce exced atribuţiilor unui expert contabil şi care erau soluţionate deja prin raportul de inspecţie fiscală.

Mai mult, susţine că prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că accesoriile cu privire la TVA se vor datora din anul 2011, dar procurorul împreună cu expertul desemnat au reţinut prin raport şi, ulterior, prin rechizitoriu, faptul că plafonul TVA ar fi fost depăşit în anul 2008.

Precizează că nu a fost vreodată declarată insolvabilă potrivit dispoziţiilor art. 265 Codul de procedură fiscală.

Recurenta-reclamantă susţine că prin expertiza financiar-contabilă nu s-a reţinut că pe parcursul efectuării cercetării a fost recuperată o parte din prejudiciu, aşa cum rezultă din recipisa depusă la dosar şi că, pornind din prejudiciul estimat, în cuantum de 723.912,11 RON, ar fi trebuit să se extragă TVA, prin aplicarea procedeului sutei mărite, conform practicii CJUE şi a celei naţionale, după care trebuia scăzută suma de 116.425,76 RON, achitată conform sentinţei din data de 24.03.2016 a Tribunalului Bucureşti, rezultând o diferenţă de 469.943,04 RON. De asemenea, susţine că trebuia scăzută şi valoarea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în Bulevardul x, prejudiciul rămas fiind în cuantum de aproximativ 70.000 RON. Susţine că o asemenea aplicare a dispoziţiilor legale ar fi determinat şi o reîncadrare a faptei.

Mai arată că i s-a permis accesul la dosar abia în data de 11.06.2018, conform procesului-verbal încheiat cu acea ocazie şi, analizând materialele dosarului de urmărire penală a constatat că existau neconcordanţe cu privire la numărul filelor din dosar, recurenta-reclamantă apreciind că numai din trei volume i-au fost ascunse 580 pagini.

Precizează că prin Ordonanţa din data de 29.05.2018 s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, reţinându-se în mod fals că acesta se află în proprietatea sa, motiv pentru care invocă neglijenţa procurorului de caz.

Recurenta-reclamantă prezintă o serie de aspecte de fapt din dosarul de urmărire penală, apreciind că procurorul de caz a încălcat dispoziţiile art. 83 raporat la art. 21 alin. (4) C. proc. pen., prin aducerea parţială la cunoştinţă a unor drepturi şi restrângerea drepturilor pe care participanţii ar trebui să le aibă în cadrul procesului penal.

Susţine că H. a fost introdusă în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente, cu scopul instituirii sechestrului pe imobil, fără a i se aduce la cunoştinţă drepturile prevăzute de art. 83 C. proc. pen. şi fără respectarea procedurilor de instituire a sechestrului asigurator.

Arată că în data de 27.06.2018, procurorul a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin rechizitoriu, în legătura cu săvârşirea de către recurentă a infracţiunii de evaziune fiscală, iar în procedura de verificare a legalităţii sesizării, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut legalitatea acesteia, dar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat diferit, în sensul că: a admis contestaţiile formulate de A. şi de partea responsabilă civilmente H. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2018. pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală; a desfiinţat, în parte, încheierea atacată, numai sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei vizând nelegalitatea introducerii în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a H. şi, subsecvent, a constatării legalităţii sesizării instanţei prin rechizitoriul nr. x/2013 din 27.06.2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a dispoziţiei de începere a judecăţii, şi a trimis cauza spre rejudecare, în aceste limite, la Curtea de Apel Bucureşti.

Cu toate acestea, arată că inspectorul judiciar a ignorat această hotărâre, reţinând în mod superficial doar faptul că s-a dispus trimiterea sa în judecată.

De asemenea, arată că instanţa de fond a preluat integral apărările intimatei din prezenta cauză, precum şi încheierile de cameră preliminară pronunţate în fond şi în contestaţia din dosarul penal, hotărârea necuprinzând vreun aport particular al judecătorului care a analizat-o.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.

Consideră că, în mod corect, instanţa de fond a subliniat faptul că obiectul verificării disciplinare nu îl poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului şi că, în lipsa unor elemente care să ateste reaua-credinţă sau grava neglijenţă, orice apreciere a Inspecţiei Judiciare în legătură cu legalitatea şi temenicia probelor administrate în faza de urmărire penală, ar reprezenta o încălcare a principiului independenţei procurorilor, înscris în art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei de clasare nr. 3328/A/02.10.2019 din dosarul 19-4064 şi a rezoluţiei Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-4106 din 29.11.2019.

În ceea ce priveşte critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căreia instanţa de fond a preluat integral apărările intimatei şi încheierile de cameră preliminară pronunţate în dosarul penal, hotărârea necuprinzând vreun aport particular al judecătorului care a analizat-o, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză şi de conţinut, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de către părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004, care se impun a fi analizate coroborat cu dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce priveşte limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care se poate realiza numai cu respectarea Constituţiei României şi a Legii nr. 303/2004.

Înalta Curte reţine că legalitatea rezoluţiei de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilităţi, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speţă.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că verificările efectuate cu privire la activitatea procurorului în instrumentarea dosarului penal din speţă nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut în mod corect că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauza dedusă judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate, analizării fondului, stabilirii situaţiei de fapt ori a interpretării normelor juridice şi aprecierii probelor administrate în cauză.

Înalta Curte constată că în speţă criticile recurentei vizează modalitatea de instrumentare de către procuror a cercetărilor în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dosar trimis în judecată şi înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018, în care recurenta-reclamantă are calitatea de inculpat.

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a criticat modalitatea de efectuare a percheziţiei domiciliare; sechestrarea bunurilor mobile ale S.C. D.; întocmirea actelor de procedură pentru o presupusă evaziune fiscală; faptul că cele două persoane arestate, respectiv executorul judecătoresc E. şi avocatul F., nu au nicio legătura cu cauza sa; modalitatea de efectuare a expertizei contabile; faptul că nu s-a ţinut cont de sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 24.03.2016 în dosarul nr. x/2015; perioada expertizată; faptul că procurorul a nesocotit raportul de inspecţie fiscală întocmit de ANAF în anul 2015 privitor la aceeaşi perioadă, dispunând obiective ce exced atribuţiilor expertului contabil şi care erau soluţionate prin raportul de inspecţie fiscală; faptul că accesoriile cu privire la TVA se datorează din anul 2011; că prin expertiza financiar-contabilă nu s-a reţinut că pe parcursul efectuării cercetării, a fost recuperat o parte din prejudiciu; iar din prejudiciul rămas ar fi trebuit să se extragă TVA şi valoarea sechestrului asigurător, ceea ce ar fi determinat şi o reîncadrare a faptei, precum şi instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului situat în Bucureşti.

Înalta Curte reţine că aspectele mai sus arătate se referă la stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale şi modalitatea de instrumentare a dosarului penal al recurentei, fiind operaţiuni specifice şi esenţiale în activitatea de urmărire penală, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Astfel, în cauză, nici Inspecţia Judiciară, nici instanţa de fond şi nici Înalta Curte, în analiza recursului de faţă, nu au competenţa de a analiza aspectele învederate de recurentă, referitoare la modalitatea de instrumentare a dosarului penal, respectiv cu privire la situaţia de fapt, interpretarea probatoriilor şi încadrarea în drept a faptelor reţinute de către magistratul procuror în dosarul penal.

În acest demers, procurorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă şi presiune, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

În fine, instanţa de control judiciar reţine că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de către procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, în condiţiile în care invocarea exercitării de către procuror a funcţiei cu rea-credinţă este lipsită de suport.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 343 din 3 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 343 din 3 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 aprilie 2021.