Quantification of moral damages in insurance guarantee cases: application of equitable judicial discretion versus internal guidelines

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.07.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie faţă de Decizia nr. 20310/18.06.2019 a Fondului de Garantare al asiguraţilor, la Dosarul FGA nr. 166209 (cererea de plata x/29.05.2017), prin care a solicitat admiterea contestaţiei formulate şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei totale ele 39 873, 58 euro, curs BNR din data plaţii, din care:

- 29 910, 58 euro, curs BNR din data plaţii (respectiv diferenţa dintre suma de 32 876, 68 conform jurisprudenţei şi suma de 2966, 10 euro acordată de către FGA), reprezentând daune morale si

- 9963 euro, curs BNR din data plaţii (respectiv diferenţa dintre suma de 10 000 euro solicitaţi si suma de 27 euro, respectiv 128,13 RON acordata de către FGA), reprezentând daune materiale (contravaloarea spitalizării, medicamentaţiei, recuperărilor medicale, consultaţii etc),

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului şi la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul proces.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 75 din 29 ianuarie 2020, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte Decizia 20310/18.06.2019 în sensul admiteri cererii de plată pentru suma de 50.000 RON daune morale, a obligat pârâtul la plata sumei de 36.000 RON către reclamant, a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată, a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamantul A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

1. În motivarea recursului, reclamantul A., arată următoarele:

Potrivit art. 43 al Normei 23/2014, despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 43 şi 54 din Legea 136/1995 rep., în baza poliţei RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse in formularul constatare amiabila de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competente sa constate accidentele de vehicule, pe baza înştiinţării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor, întocmit de asigurător, precum şi a oricăror mijloace de probă ori prin hotărâre judecătorească.

În art. 45 din Norme sunt identificate cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, iar în art. 46 sunt menţionate ipotezele în care, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabila.

Iar, în art. 64, alin. (1) se prevede ca "după acceptarea ofertei de despăgubire, persoana prejudiciata va preciza modalitatea de plată"

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor acestui ordin rezultă că reglementează modalitatea de stabilire si acordare a despăgubirilor, dar numai în situaţia în care despăgubirile au la bază convenţia dintre părţile implicate, iar nu şi ipoteza în care persoana vătămată se adresează instanţei de judecată pentru acordarea despăgubirilor.

În atare condiţii, înscrisurile medicale depuse la dosarul FGA, pot confirma implicit faptul ca daunele materiale solicitate în cuantum de 10.000 euro (cursul BNR din data plaţii) se justifică pe deplin.

Pe de altă parte, înscrisurile medicale confirmă că au fost făcute cheltuieli semnificative, în condiţiile în care din pricina accidentului, viaţa lui A. a fost pusă în primejdie prin hemopneumotorax şi contuzii pulmonare acesta, fiind la un pas de moarte şi având nu mai puţin de 7 coaste fracturate (mai precis, conform expertizei medico-legale, fracturile costale: 6, 7, 8, 9, 10, 11.

În altă ordine de idei, înscrisurile medicale depuse la dosarul FGA confirmă faptul că şi daunele morale, în cuantum de 29 910. 58 euro (echivalentul în RON la cursul BNR din data plaţii) se justifică pe deplin.

În consecinţă, deşi numărul îngrijirilor medicale este de 35-40 zile (perioada în care a stat doar la pat), acestea nu sunt nici pe departe, suficiente pentru recuperarea fizică integrală, ţinând seama de faptul că A. nu şi-a fracturat doar 2-3 coste ci aproape jumătate din corp necesitând recuperare medicală de lungă durată, perioada în care nu a putut munci nu şi-a putut desfăşura activitatea.

Arată faptul că acel Ghid pentru Soluţionarea Daunelor Morale la care face referire FGA, nu a fost avut niciodată în vedere de către instanţele de judecată (nefiind de altfel nici vreun izvor de drept), cu atât mai mult cu acesta a fost edificat, în mod subiectiv de către reprezentantul asigurătorilor pe piaţa de profil, respectiv Fondul Pentru Protecţia Victimelor Străzii, care are un vădit interes, comercial, de a fi acordate victimelor daune în cuantum cât mai redus, sau dacă se poate, chiar deloc.

2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în motivarea recursului, arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1)pct. 8 din C. proc. civ.

Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A..

Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocaţia de a solicita realizarea dreptului de creanţă pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi Norma ASF nr. 16/2015, în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabileşte: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanţă de asigurare şi care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile FGA, întrucât FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul fată de care se deschide procedura de faliment si nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia de la asigurătorul în faliment o, creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări.

Fondul de garantare a asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale subscrisei, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi de aceea plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015 cu denumire omonimă legii.

Sentinţa civilă nr. 75/29.01.2020 este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către instanţa de fond.

Referitor la majorarea daunelor morale consideră că prima instanţă a dispus, în mod greşit, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 20310/18.06.2019, obligând FGA la plata sumelor majorate, deşi s-a avut în vedere Procedura internă, standardizată de acordare a daunelor morale, procedură pe care prima instanţă nu a avut-o în vedere deşi nu a fost adusă nicio critică acesteia, ea necontraveniind niciunei dispoziţii legale.

Recurgerea la o procedura interna standardizată a FGA nu contravine vreunei prevederi legale şi nici nu este de natura a leza dreptul persoanelor îndreptăţite de a primi daune morale.

De vreme ce se pot efectua plaţi cu titlu de despăgubiri peste suma de 450.000 RON, iar persoanele îndreptăţite de a primi daune morale au tendinţa de a solicita sume aflate la limita maxima a plafonului de garantare sau chiar peste acest plafon, apare ca fiind obiectivă şi rezonabilă necesitatea resimţită de a recurge la criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenţia fiecare situaţie particulară dintre multiplele care se pot ivi în realitate.

Aşadar, nu se poate reţine un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamantă, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei Speciale din cadrul FGA(în lipsa criteriilor şi limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat discreţionar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice victimă a unui accident rutier.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi a apărărilor expuse, Înalta Curte apreciază că recursul recurentului-reclamant A. este fondat iar recursul recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în cauză, se contestă Decizia nr. 20310/18.06.2019 a Fondului de Garantare al asiguraţilor, la Dosarul FGA nr. 166209 (cererea de plata x/29.05.2017), prin care s-a solicitat obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei totale ele 39 873, 58 euro, curs BNR din data plaţii.

La data de 24.09.2016, a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x. In urma evenimentului, a rezultat decesul numitului C. şi vătămarea corporală a numiţilor D. şi A..

Prin cererea de plată nr. x/29.05.2017 înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reclamantul A. a solicitat să fie despăgubit din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 10.000 euro daune materiale şi 100.000 eur daune morale, reprezentând prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 24.09.2016.

La momentul producerii evenimentului rutier, autovehiculul cu număr de înmatriculare x era asigurat RCA la S.C. E. S.A., cu poliţa nr. x, iar urmare avizării daunei, a fost constituit dosarul nr. x care a primit la FGA număr unic 166209.

Prin Decizia nr. 20310/18.06.2019 emisă de FGA a fost admisă în parte cererea de plată pentru suma de 14128,13 RON cu titlu de despăgubiri din care 128,13 RON daune materiale şi 14.000 RON daune morale.

Instanţa de fond a anulat în parte decizia nr. 20310/18.06.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale şi a obligat pârâtul la plata sumei de 36.000 RON către reclamant.

În ceea ce priveşte recursul recurentului-reclamant A.;

Conform prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: … d) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

O reglementare similară este preluată prin dispoziţiile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În lipsa unor criterii şi limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa fizică şi psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate. Din perspectivă jurisprudenţială, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

În speţă, acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, nu poate fi în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse reclamantului.

Ceea ce se urmăreşte prin acordarea daunelor morale este recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, prin producerea unor suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat. Scopul acordării daunelor morale este de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate, fără a avea pretenţia ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii.

Cu privire la recursul declarat de către reclamantul A. instanţa de control judiciar constată că recurentul critică cuantumul daunelor morale, cu referire la faptul că FGA s-a raportat la sumele consemnate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii.

Înalta Curte are în vedere că, sub acest aspect, s-a învederat că repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale, cât şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiei destinate reparării acestora. Stabilirea prejudiciilor morale nu are la baza criterii exacte, ştiinţifice, deoarece exista o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor, şi caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii reclamanţilor de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.

Legiuitorul nu a stabilit criterii obiective de cuantificare a prejudiciului, astfel încât instanţele au puterea suverană de apreciere a despăgubirilor, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei.

Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la importanţa valorilor lezate şi, în măsura în care au fost lezate aceste valori, la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei. De asemenea, este necesar să se aibă în vedere criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Având în vedere argumentele antereferite, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a avut în vedere criteriile jurisprudenţiale în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, ceea ce echivalează cu o necercetate completă a fondului.

Sumele acordate cu titlu de daune morale de către instanţa de fond constituie o limitare disproporţionată a dreptului de despăgubire şi o încălcare a principiului echivalenţei, a garantării unui tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, a protecţiei sociale a acestora, a efectului util al reglementării europene, a garantării despăgubirii adecvate, juste şi echitabile.

Astfel fiind, faţă de considerentele expuse, cuantumul despăgubirii acordate cu titlu de daune morale reclamantului A. constituie o limitare disproporţionată şi nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudenţă.

Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs în limita criticilor de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curtea constată că aceste critici sunt fondate.

Astfel, în ceea ce priveşte suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă un caracter simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a-le uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilităţii, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru persoana păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de instanţă nu se stabileşte arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei dar şi a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a terţelor persoane păgubite.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamant, deşi prezintă în motivarea hotărârii, în esenţă, că acestea au rolul de a acoperi prejudiciile cu caracter nepatrimonial, că stabilirea cuantumului lor presupune o doză de aproximare şi că acestea trebuie raportate la consecinţele negative suferite de reclamant aceeaşi instanţă, la determinarea în concret a cuantumului daunelor morale, nu a avut în vedere toate criteriile arătate, şi nici dispoziţiile legale incidente în cauză.

Cum principiile de drept naţionale şi convenţionale în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecinţele negative suferite de reclamanţi pe plan fizic şi moral, avându-se în vedere importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, se constată că instanţa de fond, ţinând seama de aceste consecinţe, era ţinută să se raporteze şi la criteriul echităţii, precum şi la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată consacrate pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale.

Neprocedând în acest mod, limitându-se numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate ori înlăturând acordarea despăgubirilor raportat de dovezile administrate, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor legale.

În ceea ce priveşte principiul ce se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, se constată că este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

Conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Spre deosebire de daunele materiale, care se stabilesc pe baza probelor administrate, despăgubirile reprezentând daunele morale se determină prin evaluarea făcută de o instanţă de judecată, care trebuie să ţină seama de suferinţele fizice şi morale susceptibile, în mod rezonabil, că ar fi fost cauzate prin fapta săvârşită, dar şi de jurisprudenţa naţională în materie.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că suma care se cuvine reclamantului este de 70.000 RON, calculată în raport de criteriile obiective determinate de instanţă.

Aceste prejudicii morale se prezumă, ţinându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus şi de valorile jurisprudenţiale, în funcţie de care, pe baza situaţiei de fapt determinate, instanţa poate realiza o evaluare a cuantumului daunelor morale ce reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral cauzat reclamantului.

În ceea ce priveşte practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcţie de prejudiciul suferit.

Faţă de cele arătate, rezultă că instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, dar ţinând seama şi de practica judiciară în materie.

Prin urmare, Înalta Curte, va admite recursul declarat de reclamant, va modifica decizia atacată, în parte, în sensul majorării cuantumul daunelor morale de la 50.000 la suma de 70.000 RON, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul FGA întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

1. Incidente procedurale

Având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză şi dosarul nr. x/2017 au un obiect similar şi că problema de drept suspusă judecăţii este identică, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului.

2. Soluţia pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

În concluzie, soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind corectă.

De asemenea, în atare situaţie nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 75 din 29 ianuarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Majorează cuantumul daunelor morale de la 50.000 la 70.000 de RON.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2021.