Judicial salary recalculation and sectoral reference value; appeal dismissed, lower judgment upheld

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.11.2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., judecători în cadrul Judecătoriei Deva, N., judecător în cadrul Judecătoriei Timişoara şi O., au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Sibiu şi Tribunalul Timiş obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită ordine de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale (VRS) de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 până la 01.12.2015, respectiv a unei VRS de 405 RON + 10%, începând cu 1 decembrie 2015 până la încetarea raportului de serviciu al fiecărui reclamant cu pârâtul, obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţelor sectoriale menţionate anterior şi venitul efectiv plătit aferent perioadelor cuprinse între 09.04.2015 - 01.12.2015 (VRS de 405 RON) şi respectiv 01.12.2015-01.10.2016 (VRS de 405 RON + 10%), diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1961 din 24 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Alba Iulia; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Timişoara; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Hunedoara; a respins excepţia prescripţiei invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei; a respins acţiunea formulată de reclamanţii F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., A., B., C., D. şi E., toţi prin mandatar comun F., în contradictoriu cu pârâţii Curtea De Apel Alba Iulia, Curtea De Apel Timişoara şi Tribunalul Hunedoara, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală; a admis acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei; a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită dispoziţii de salarizare pentru reclamanţi cu aplicabilitate de la 09.04.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 şi de 445,50 RON, începând cu data de 01.12.2015; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie pozitiv şi la plata dobânzii legale aferente de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1961 din 24 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii, ca rămasă fără obiect, motivat de împrejurarea că, prin emiterea OMJ nr. 2066/C/24.05.2018 pretenţiile intimaţilor-reclamanţi au fost satisfăcute.

Astfel, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2066/C/2018 s-a stabilit în favoarea judecătorilor şi asistenţilor judiciari o indemnizaţie de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Recurentul-pârât a criticat şi obligarea sa, prin dispozitivul sentinţei recurate, la plata diferenţelor salariale către reclamanţi, susţinând că, potrivit Legii nr. 500/2002 şi H.G. nr. 652/2009, această obligaţie excedează atribuţiilor Ministerului Justiţiei.

Prin notele scrise depuse la dosarul instanţei de recurs la data de 10.12.2020, recurentul - pârât Ministerul Justiţiei a susţinut că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, ca urmare a emiterii OMJ nr. 3069/C/2018 şi a Ordinului 35/C/04.01.2019, în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018, prin care au fost recalculate drepturile salariale cuvenite reclamanţilor pe perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, că prin emiterea acestor ordine autoritatea ministerială şi-a îndeplinit obligaţiile impuse prin sentinţa civilă recurată în cauză, astfel încât acţiunea a rămas fără obiect.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a susţinut, atât prin cererea de recurs, cât şi prin notele scrise depuse la dosarul instanţei de recurs, că, urmare a emiterii Ordinelor nr. 2066/C/2018 şi nr. 35/C/2019, acţiunea reclamanţilor a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Lipsa de obiect a acţiunii a fost susţinută de pârât prin raportare la emiterea unor ordine de salarizare colective şi individuale, prin care a fost recunoscut dreptul reclamanţilor la calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamanţilor de a le fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare cuvenită reclamanţilor, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamanţilor de către pârâtul Ministerul Justiţiei. Cel mult, se poate susţine că această împrejurare vizează interesul procesual al susţinerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care priveşte analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamanţilor şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia să acţioneze conform dispoziţiilor legale.

Mai mult, din cuprinsul ordinelor depuse la dosar nu rezultă că reclamanţilor le-ar fi fost achitate în integralitate drepturile salariale restante, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, astfel cum au solicitat prin acţiune. Potrivit art. 2 din OMJ nr. 35/C/2019, plata diferenţelor salariale se va face după alocarea sumelor corespunzătoare în buget, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă de către pârât vreo dovadă a plăţilor efectuate în temeiul acestui ultim ordin.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea Ministerului Justiţiei la plata efectivă a drepturilor salariale, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Este reală susţinerea recurentului-pârât, în sensul că această autoritate ministerială nu are atribuţia legală a plăţii drepturilor salariale către reclamante, ci această obligaţie revine în sarcina angajatorului, ordonator secundar sau terţiar de credite, respectiv instanţei în cadrul căreia activează reclamantele. În acest sens, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevăd că bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, de art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, potrivit căruia Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora, dar şi de prevederile art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, conform cărora calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

Însă, Înalta Curte reţine că prima instanţă a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită dispoziţiile de salarizare cuprinzând indemnizaţia de încadrare recalculată. Pentru aceasta, în mod evident urmează să efectueze demersurile necesare în vederea plăţii acestor drepturi, obligaţii care se înscriu în sfera atribuţiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitate de ordonator principal de credite.

Aşadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituţia angajatoare, dar recurentului-pârât Ministerul Justiţiei îi revine obligaţia asigurării cadrului necesar efectuării plăţii, respectiv a îndeplinirii tuturor operaţiunilor şi formalităţilor de ordin administrativ care să permită încasarea, de către intimaţii-reclamanţi, a sumelor ce li se cuvin în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1961 din 24 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.