Compensation for unauthorized retention of tax securing measures: applicability of fault-based delictual liability under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 3 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală şi Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să dispună obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 86.275 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea sumelor achitate pentru scrisorile de garanţie bancară, sume ce urmează a fi actualizate cu rata indicelui de inflaţie la data plăţii, precum şi cu dobânda legală, calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective a întregului debit datorat, plata cheltuielilor de judecată.

La data de 08.03.2019, reclamanta A. a formulat cerere adiţională, prin care s-a majorat cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată cu suma de 18.891,12 RON, cu consecinţa obligării pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 18.891,12 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea sumei achitate de către societatea A. pentru garanţiile imobiliare instituite în favoarea pârâtelor, sumă ce urmează să fie actualizată cu rata indicelui de inflaţie la data plăţii, precum şi cu dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective a întregului debit datorat; la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4 din 17 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea; au fost obligate pârâtele să îi plătească reclamantei, în solidar, suma de 86.275 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea sumelor achitate de reclamantă pentru scrisorile de garanţie bancară, sume ce urmează să fie actualizate cu rata indicelui de inflaţie la data plăţii precum şi cu dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective a întregului debit datorat; au fost obligate pârâtele să îi plătească reclamantei, în solidar, suma de 18.891,12 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea sumei achitate de către societatea A. pentru garanţiile imobiliare instituite în favoarea pârâtelor, sumă ce urmează să fie actualizată cu rata indicelui de inflaţie la data plăţii precum şi cu dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective a întregului debit datorat; au fost obligate pârâtele să îi plătească reclamantei, în solidar, suma de 5.958,59 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia si, pe cale de consecinţă, modificarea in tot a hotărârii atacate, in sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Conform prevederilor art. 213 şi 214 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, ca urmare a masurilor asigurătorii dispuse de organul fiscal, reclamanta a inteles sa constituie garanţia prevăzuta la art. 211 si 214 din lege, fapt ce a generat anumite costuri in sarcina acesteia. Totuşi, aceste costuri nu pot cădea in sarcina organului fiscal, ele fiind o opţiune in sarcina contribuabilului.

Măsurile asigurătorii, poprirea asigurătorie şi sechestrul asigurător au ca efect limitarea dreptului de folosinţă şi, mai ales, de dispoziţie, componente ale dreptului de proprietate privată garantat constituţional, pentru protejarea unui drept inexistent al statului, respectiv posibila viitoare existenţă a unei creanţe fiscale. Ele sunt consecinţe juridice fireşti, însuşi scopul instituirii măsurilor asigurătorii fiind unul de prevenţie, de prezervare a posibilităţii viitoare de punere în executare a unui eventual titlu executoriu obţinut.

Inspectorii antifraudă au respectat reglementările legale în vigoare atât cu privire la instituirea masurilor asigurătorii, cât şi cu privire la proporţionalitatea cu prejudiciul estimat.

OPANAF 2546/2016 prevede că măsurile asigurătorii se pot institui asupra bunurilor şi creanţelor debitorului, acoperind până la 150 % din suma creanţei fiscale estimate. Acelaşi ordin instituie însă şi o ordine de aplicare efectivă a măsurilor; or, tocmai respectarea acestei ordini implică evitarea iniţială a blocării activităţii curente a societăţii şi nu ocazionarea de prejudicii ireparabile, astfel cum a indicat societatea reclamanta.

Având în vedere faptul că aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, legiuitorul a accentuat astfel rolul măsurilor asigurătorii în economia procesului de executare a creanţelor fiscale prin conturarea tezei potrivit căreia scopul instituirii unor atare măsuri este cel de protecţie a creditorului şi de generare a unor garanţii apte a fi utilizate în viitor. Raţionamentul instituirii acestor măsuri este tocmai valoarea mare a prejudiciului estimat prin actele de control.

În cazul societăţii A., ca urmare a constituirii unei garanţii sub formă de scrisoare bancară pentru suma de 9.860.120 RON, s-a procedat la ridicarea măsurilor asigurătorii, astfel că, din acest moment, eliberarea garanţiei constituită de către societatea reclamantă a intrat în sfera de competenţă a organului de executare (DGAMC), conform prevederilor punctului 54 din Ordinul ANAF nr. 2546/2016, DRAF 5 Deva neavând atribuţii privind administrarea garanţiilor constituite de către contribuabil. Sub acest aspect, a solicitat şi respingerea acţiunii ca fiind îndreptată greşit, respectiv împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva, excepţie respinsa de instanţa de fond printr-o încheiere necomunicata şi instituţiei recurente.

Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă un document prin care o bancă garantă preia obligaţia de plată pentru situaţia în care cel garantat nu îşi îndeplineşte obligaţia contractuală. Această scrisoare de garanţie obţinută de societate reprezintă un mijloc de înlesnire a unor tranzacţii încheiate între părţi atunci când nu există disponibilităţile băneşti necesare, reprezentând un instrument de garantare a obligaţiilor contractuale, astfel că s-a solicitat constituirea unei garanţii sub formă de scrisoare bancară pentru suma de 9.860.120 RON.

Având în vedere faptul că societatea nu avea disponibil bănesc pentru constituirea unei garanţii, a solicitat la o bancă eliberarea unei scrisori de garanţie. Pentru eliberarea scrisorii de garanţie banca, aceasta a perceput un comision de emitere, de modificare sau prelungire, astfel că suma de 86.272 RON reprezintă comisionul, respectiv contravaloarea sumelor achitate de către societate pentru scrisorile de garanţie bancară. Recurenta a precizat că, în cazul în care societatea ar fi avut disponibil bănesc pentru constituirea acestei garanţii, nu ar fi existat acest comision de emitere a scrisorii de garanţie. Consideră că garanţia obţinută de societate reprezintă un mijloc de înlesnire a unor tranzacţii atunci când nu există disponibilităţile băneşti necesare, ce nu poate fi imputabil organului fiscal, cum greşit a reţinut instanţa de fond.

La data de 17.10.2017, DRAF 5 Deva a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x, fiind emisă Decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. x ca urmare a constituirii unei garanţii sub formă de scrisoare bancară pentru suma de 9.860.120 RON. Societatea a solicitat şi dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective a întregului debit datorat, anexând extrase de cont emise de către B. începând cu data de 06.04.2017.

Organul fiscal a acţionat în concordanţă cu prevederile legale incidente în speţa, neavand o culpa care sa genereze sumele la care, în mod greşit, instanţa de fond a înţeles să o oblige.

Cât priveşte solicitarea de a fi acordate şi dobânzile aferente sumei garanţiei bancare, consideră că în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca se impune acordata, reclamanta nejustificând acordarea dobânzilor de la data de 06.04.2017, având în vedere că prin încheierea penală nr. 532/2018 pronunţată la data de 04.08.2018, în dosar x/2018 (ce a avut ca obiect plângere împotriva ordonanţelor emise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017), instanţa a respins ca nefondată plângerea formulată, soluţia rămânând definitivă doar la data de 04.08.2018.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamanta A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de către recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, reclamanta a arătat că motivarea recursului, care ar trebui să fie subsumată motivului de casare identificat, este în fapt o simplă expresie a nemulţumirii organului fiscal faţă de soluţia pronunţată. Recurenta nu aduce critici veritabile cu privire la nelegalitatea sentinţei atacate, limitându-se la a relua argumentele expuse în faţa instanţei de fond, impunându-se admiterea excepţiei şi anularea recursului formulat de către recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Pe fondul recursului, intimata a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speţă, respectiv în mod legal s-a antrenat răspunderea civilă delictuală a recurentei ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal.

Astfel, în perioada 30.04.2015 -20.02.2017, societatea A. a fost supusă unor controale operative inopinate şi prin sondaj efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva. În urma acestor controale, inspectorii antifraudă au întocmit procesul-verbal nr. x din 20.02.2017, prin care au comunicat societăţii punctul lor de vedere cu privire la interpretarea unor norme fiscale, în raport de operaţiunile efectuate de societate în perioada 2011 - 2014 şi au estimat obligaţii fiscale în sumă totală de 9.860.120 RON.

În urma acestor controale, D.R.A.F. 5 Deva a emis la data de 21.03.2017 Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii x în sarcina societăţii A.. Prin aceasta, Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva a stabilit sechestru asigurător pentru bunuri imobile în valoare totală de 14.790.180 RON, până la concurenţa sumei de 9.860.120 RON constând în obligaţii suplimentare de plată privind taxa pe valoare adăugată, având la bază sumele estimate prin procesul-verbal nr. x din data de 20.02.2017 emis de către Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva.

Intimata a arătat că este însă extrem de important de subliniat faptul că în urma controlului de fond nu au existat constatări de natura celor reţinute de inspectorii antifraudă şi nu s-au constatat deficienţe majore (prin raportare la volumul de activitate al societăţii). Prin urmare, estimarea unor obligaţii fiscale suplimentare în valoare de 9.860.120 RON, pentru o perioadă deja verificată pe fond, este nejustificată.

Contrar celor susţinute de către societatea A., ulterior întocmirii procesului-verbal nr. x/20.02.2017, Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva a sesizat organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că în perioada 2011 - 2014, societatea A., dealer autorizat C., ar fi achiziţionat utilaje, capete tractor de la societatea D., pe care le-a revândut ulterior către societăţi comerciale din România prin interpunerea artificială în lanţul tranzacţional a societăţilor E., F. şi DE G., sustrăgându-se în acest mod de la plata TVA în sumă de 9.860.120 RON.

Prin acelaşi proces-verbal, s-a mai afirmat că societatea A. nu ar fi respectat regimul livrărilor intracomunitare, reglementat de dispoziţiile art. 128 alin. (1), alin. (9) şi art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 10 din Ordinul nr. 2421/2007, în vigoare la data efectuării tranzacţiilor, art. 6 din Legea nr. 82/1991 - legea contabilităţii, art. 156 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 126 alin. (1) Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Analizând starea de fapt expusă în cuprinsul procesului-verbal nr. x din data de 20.02.2017, dispoziţiile legale incidente în cauză şi materialul probator administrat în cauză, prin Ordonanţa de clasare din data de 14.05.2018 emisă în dosarul nr. x/2017 al Parchetului d pe lângă Curtea de Apel Cluj, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b), art. 314 alin. (1) lit. a) şi art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., procurorul de caz a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

Pentru a dispune această soluţie, procurorul a reţinut următoarele:

"având în vedere că din materialul de urmărire penală nu rezultă probe care să dovedească dincolo de orice dubiu că operaţiunile evidenţiate de societatea A. în relaţia cu societăţile din Ungaria, Bulgaria şi Olanda sunt nereale, în cauză urmează a se dispune clasarea cauzei pentru infracţiunea de evaziune fiscală, fiind aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) Ut. b C. proc. pen., deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală."

Împotriva acestei soluţii, în temeiul art. 339 C. proc. pen., Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat plângere. Această plângere a fost respinsă prin ordonanţa din data de 13.06.2018 emisă în cadrul lucrării nr. x/2018. Pentru a dispune această soluţie, procurorul general adjunct din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj a avut în vedere concluziile raportului de constatare întocmit la data de 21.02.2018 de specialistul antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin care s-a concluzionat că în speţă, nu s-au constatat fapte de natură penală, drept urmare nu există nici prejudiciu care să fie imputat societăţii A..

De asemenea, procurorul a avut în vedere si profilul fiscal al societăţii, care în perioada 2006 -2017, a plătit bugetului de stat peste 100 milioane de euro cu titlu de TVA, fapt care denotă că societatea A. îşi desfăşoară activitatea cu respectarea normelor legale, are un comportament fiscal corespunzător. La pagina 8 a ordonanţei de respingere a plângerii s-a reţinut, contrar celor susţinute de către Statul Român prin ANAF, că ordonanţa de clasare este motivată şi valorifică toate probele administrate în cursul urmăririi penale.

La data de 10.07.2018, Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în temeiul art. 340 C. proc. pen., a formulat plângere împotriva ordonanţei de respingere a plângerii din data de 13.06.2018 şi împotriva ordonanţei de clasare din data de 14.05.2018.

Prin încheierea penală nr. 532 din data de 24.08.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen.., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Cluj a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulată de către Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva ordonanţei emisă la data de 14.05.2018 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) C. pen., de societatea A. încheierea penală nr. 532 din data de 24.08.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 este definitivă.

În paralel cu procedura penală, societatea A. a solicitat Curţii de Apel Cluj anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii x/21.03.2017 emisă de către D.R.A.F. 5 Deva. Prin sentinţa civilă nr. 225/16.07.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea societăţii A. şi a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii seria x nr. x din data de 21.03.2017 emisă de către Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva.

Sentinţa civilă nr. 225/16.07.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 5128/2019 pronunţată la data de 29.10.2019, în dosarul nr. x/2017 de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a validat argumentele expuse de către societatea A. şi a dispus respingerea recursului declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 225/2017 din 16 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a lll-a, contencios administrativ şi fiscal, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. Decizia civilă nr. 5128/2019 este definitivă.

Mai mult, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, care precizează explicit faptul că în situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă, acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult şase luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de şase luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia.

În acest sens, la data de 21.09.2017 a intervenit încetarea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia menţionată anterior. Astfel, DRAF 5 Deva, în calitate de organ competent, avea obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite împotriva societăţii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de şase luni sau un an, obligaţie pe care în mod evident nu DRAF 5 Deva nu a îndeplinit-o.

Conform doctrinei relevante în materie, ridicarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul expirării termenelor prevăzute de art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, de şase luni sau de un an, legea însăşi dispune faptul că măsurile asigurătorii sunt desfiinţate. Pentru a avea efecte faţă de terţi, măsurile asigurătorii vor trebui în mod formal ridicate, cu informarea terţilor implicaţi în procedură.

Un alt text de lege încălcat de către pârâţi este prevăzut de dispoziţiile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală. Conform acestui text de lege, prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată. După comunicarea soluţiei date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătoreşti, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus.

Aşadar, DRAF 5 Deva, în calitate de organ care a dispus instituirea măsurilor asigurătorii, avea obligaţia de a emite, de urgenţă, decizia de ridicare a acestor măsuri, datorită încetării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse în sarcina societăţii A., obligaţie pe care a refuzat să o îndeplinească, nemaiexistând nici un motiv pentru menţinerea acestor măsuri asigurătorii, în condiţiile constatării de către organele de urmărire penală ca legale a operaţiunilor comerciale desfăşurate de către societatea A..

Existenţa şi aplicarea măsurilor asigurătorii este prejudiciabilă pentru societatea A., întrucât în vederea desfăşurării activităţii, aceasta este obligată să suporte costurile unor scrisori de garanţie bancară, în caz contrar urmând a fi indisponibilizat soldul creditor al conturilor bancare. Până la acest moment, costurile scrisorilor de garanţie bancară s-au ridicat la nivelul sumei de 86.275 RON şi a sumei de 18.891,12 RON, aşa cum rezultă din graficul de comisioane achitate de către societatea A. şi din extrasele de cont, depuse la dosarul cauzei şi valorificate de către prima instanţă.

Recurenta nu neagă starea de fapt expusă de către reclamantă, iar susţinerea potrivit căreia garanţia obţinută de societatea reprezintă un mijloc de înlesnire a unor tranzacţii atunci când nu există disponibilităţile băneşti necesare, ce nu poate fi imputabil organului fiscal, cum greşit a reţinut instanţa de fond, nu are nici un fundament. Din contră, tocmai conduita contrară normelor imperative a recurentei a determina societatea A. să procedeze la obţinerea unor scrisori de garantei bancară pentru a evita pierderile financiare cauzate prin implementarea unei măsuri asigurătorii în mod nelegal, măsură pe care recurenta a refuzat să o ridice, conştientă fiind de incidenţa dispoziţiilor art. 213 alin. (7) şi (8) Codul de procedură fiscală

Raportat la argumentele prezentate, intimata a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi antrenată răspunderea recurentei, în vederea recuperării prejudiciul suferit de către societatea A., ca urmare a emiterii unei decizii nelegale şi a menţinerii acesteia în mod nejustificat ulterior încetării tuturor condiţiilor necesare pentru menţinerea acestei măsuri. În consecinţă, soluţia pronunţată de către Curtea de Apel Cluj prin sentinţa recurată apare ca fiind legală şi temeinică, impunându-se respingerea recursului formulat de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În ceea ce priveşte angajararea răspunderii civile delictuale, s-a arătat că răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale organelor sale de conducere şi administrare este o răspundere pentru fapta proprie.

Conform art. 219 alin. (1) C. civ., "faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate."

Conform art. 221 C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor, în aceleaşi condiţii ca persoanele de drept privat."

Analizând textele legale invocate, se constată că faptele ilicite şi prejudiciabile săvârşite de organele de conducere şi administrare ale persoanelor juridice în legătură cu funcţiile încredinţate sunt faptele ilicite ale înseşi persoanei juridice. De aici rezultă că răspunderea delictuală a persoanei juridice este, în aceste condiţii, o răspundere pentru fapta ilicită proprie, iar angajarea acestei răspunderi poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori prin inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Al doilea alineat al aceluiaşi articol instituie în sarcina celui care încalcă normele obligaţia de a răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Articolul 1357 C. civ. reglementează condiţiile angajării răspunderii pentru fapta proprie. Conform acestor dispoziţii cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie este obligat să îl repare.

Astfel, pentru a angaja răspunderea persoanei juridice trebuie îndeplinite trei dintre condiţiile generale, respectiv trebuie dovedită existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a organului de conducere sau administrare şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Prejudiciul şi raportul de cauzalitate nu prezintă particularităţi sau elemente de specificitate, în schimb, fapta ilicită se caracterizează prin aceea că este săvârşită de persoana sau persoanele care au calitatea de organe de conducere sau administrare ale persoanei juridice.

Analizând starea de fapt expusă, rezultă că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii persoanei juridice, având în vedere încălcarea obligaţiilor legale, într-o primă etapă prin emiterea unui act nelegal, anulat de către instanţa de judecată, şi ulterior, prin refuzul de a proceda în conformitate cu prevederile impuse de dispoziţiile art. 213 alin. (7) şi (8) Codul de procedură fiscală respectiv prin refuzul de a ridica măsurile asigurătorii instituite in mod nelegal şi refuzul de a elibera garanţiile financiare constituite de către societatea reclamantă.

În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, îndeplinirea acestei condiţii nu este necesară, având în vedere faptul că răspunderea persoanei juridice, în raporturile cu victima, este obiectivă, fără vinovăţie. Vinovăţia nu se poate transpune de la persoana fizică sau persoanele fizice care au săvârşit fapta ilicită în calitate de organ sau organe ale persoanei juridice. Fundamentul răspunderii fără vinovăţie a persoanei juridice constă în ideea sau obligaţia de garanţie, în sensul de îndatorire a tuturor persoanelor juridice de a garanta celorlalţi că de organele lor de conducere şi administrare, prin actele şi faptele lor, nu le vor cauza prejudicii injuste. Suportul obligaţiei de garanţie este riscul de activitate pe care persoanele juridice îl introduc în societate prin însăşi faptul existenţei şi activităţii lor în realizarea scopului licit pentru care au fost înfiinţate.

Cu privire la existenţa prejudiciului, societatea A. a demonstrat că existenţa şi aplicarea măsurilor asigurătorii este prejudiciabilă pentru societate, întrucât în vederea desfăşurării activităţii, aceasta este obligată să suporte costurile unor scrisori de garanţie bancară, în caz contrar urmând a fi indisponibilizat soldul creditor al conturilor bancare. Până la acest moment, costurile scrisorilor de garanţie bancară s-au ridicat la nivelul sumei de 86.275 RON şi a sumei de 18.891,12 RON, aşa cum rezultă din graficul de comisioane achitate de către societatea A. şi din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei.

În vederea ridicării acestor măsuri asigurătorii, societatea A. a solicitat D.R.A.F. 5 Deva să procedeze la ridicarea acestor măsuri ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 213 Codul de procedură fiscală şi la plata prejudiciului cauzat prin această conduită ilicită, însă această instituţie a refuzat constant să dea cursul solicitărilor subscrisei, pasând răspunderea de la instituţie la alta (Adresa x răspuns nr. x/29.11.2018, prin care DRAF 5 Deva pasează competenţa de soluţionare a cererii de eliberare a garanţiei în sarcina Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili).

Analizând starea de fapt expusă şi dispoziţiile legale invocate, se concluzionează că soluţia pronunţată prin sentinţa recurată este legală, argumentele prezentate de către recurentă nefiind apte să modifice în vreun fel această soluţie, cu atât mai mult cu cât recurenta confirmă starea de fapt prezentată de către intimată şi dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat următoarele:

In ceea ce priveşte argumentele invocate privind nulitatea recursului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala, s-a solicitat respingerea acestora ca fiind neîntemeiate. Recursul este motivat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care se refera la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Din economia textului, nu rezulta ca ar trebui indicate cu exactitate normele legale încălcate de instanţa.

In cuprinsul apărărilor formulate, recurenta a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Direcţiei Regionale Antifrauda Fiscala Deva. Recurenta a arătat că, în cazul în care societatea ar fi avut disponibil bănesc pentru constituirea acestei garanţii, nu ar fi existat acest comision de emitere a scrisorii de garanţie. De asemenea, societatea nu justifică legal acordarea dobânzilor de la data de 06.04.2017, având în vedere că prin încheierea penală nr. 532/2018 pronunţată ia data de 04.08.2018, în dosar x/2018 ce a avut ca obiect plângere împotriva ordonanţelor emise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, instanţa a respins ca nefondată plângerea formulată, soluţia rămânând definitivă doar la data de 04.08.2018.

6. Soluţia instanţei de recurs

6.1. Aspecte procesuale

Prin practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului pârâtei, având în vedere faptul că aceste critici pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar pertinenţa acestora urmează a fi apreciată pe fondul recursului.

6.2. Aspecte de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă

In perioada 30.04.2015-20.02.2017, inspectorii antifraudă din cadrul DRAF 5 Deva au efectuat un control la societatea A., întocmindu-se procesul-verbal nr. x/20.02.2017 prin care s-au stabilit în sarcina societăţii sume suplimentare de plată privind taxă pe valoarea adăugată în valoare de 9.860.120 RON.

Prin urmare, in conformitate cu prevederile legale, inspectorii antifraudă au solicitat instituirea de măsuri asigurătorii până la concurenţa sumei totale de 9.860.120 iei, fiind întocmit referatul justificativ al măsurilor asigurătorii şi decizia de instituire a măsurilor asigurătorii având nr. x/21.03.2017.

La data de 14.04.2017, societatea a formulat contestaţie împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.03.2017, acţiune înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, dosar nr. x/2017 având ca obiect anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Prin sentinţa civilă nr. 225/2017, pronunţată la data de 16.06.2017 de către Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/2017, s-a dispus admiterea cererii formulată de contestatoarea A., cu consecinţa anulării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.03.2017, acordându-se cheltuieli de judecată în sumă de 50 RON. Împotriva sentinţei civile nr. 225/2017 a fost formulată cale de atac, recurs respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României prin Decizia nr. 5128/2019.

Totodată, prin actul de sesizare nr. x/30.06.2017, organele fiscale au comunicat aspecte rezultate din activitatea specifică desfăşurată, care puteau constitui împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, de către societatea A., prin reprezentanţii săi legali.

La data de 17.10.2017 DRAF 5 Deva s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x, fiind emisă Decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. A FHD12565 CA urmare a constituirii unei garanţii sub formă de scrisoare bancară pentru suma de 9.860.120 RON.

Prin Ordonanţa de clasare emisă în data de 14.05.2018 s-a dispus clasarea cauzei privind fapta prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 reţinând că este incident unul din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Împotriva soluţiei de clasare s-a formulat plângere la prim procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, iar prin Ordonanţa nr. 56/II/2/2018 din 13.06.2018 plângerea a fost respinsă, fiind menţinută soluţia de clasare.

Împotriva Ordonanţei nr. 56/II/2/2018 din 13.06.2018 a prim-procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj s-a formulat plângere, soluţionată prin încheierea penală nr. 532/2018 pronunţată la data de 04.08.2018, în dosar x/2018 ce a avut ca obiect plângere împotriva ordonanţelor emise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, instanţa respingând ca nefondată plângerea formulată.

Prin cererea de faţă, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală şi Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să dispună obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 86.275 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea sumelor achitate pentru scrisorile de garanţie bancară şi a sumei de 18.891,12 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea sumei achitate de către societatea A. pentru garanţiile imobiliare instituite în favoarea pârâtelor, sume ce urmează a fi actualizate cu rata indicelui de inflaţie la data plăţii, precum şi cu dobânda legală, calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective a întregului debit datorat, plata cheltuielilor de judecată.

La data de 08.03.2019, reclamanta A. a formulat cerere adiţională, prin care s-a majorat cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată cu suma de 18.891,12 RON, cu consecinţa obligării pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 18.891,12 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea sumei achitate de către societatea A. pentru garanţiile imobiliare instituite în favoarea pârâtelor, sumă ce urmează să fie actualizată cu rata indicelui de inflaţie la data plăţii, precum şi cu dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective a întregului debit datorat; la plata cheltuielilor de judecată.

6.3. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă şi a apărărilor intimatei-reclamante

Un prim motiv de recurs al recurentei-pârâte se referă la critica adusă soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 5 Deva, prin încheierea de şedinţă de la data de 06.05.2019.

Recurenta a arătat că, în cazul societăţii A., ca urmare a constituirii unei garanţii sub formă de scrisoare bancară pentru suma de 9.860.120 RON, s-a procedat la ridicarea măsurilor asigurătorii, astfel că, din acest moment, eliberarea garanţiei constituită de către societatea reclamantă a intrat în sfera de competenţă a organului de executare (DGAMC), conform prevederilor punctului 54 din Ordinul ANAF nr. 2546/2016, DRAF 5 Deva neavând atribuţii privind administrarea garanţiilor constituite de către contribuabil. Sub acest aspect, a solicitat şi respingerea acţiunii ca fiind îndreptată greşit, respectiv împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva, excepţie respinsa de instanţa de fond printr-o încheiere necomunicata şi instituţiei recurente.

Prima instanţă a reţinut că pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere caracterul acesteia de emitent al actelor prin raportare la care se solicită despăgubiri.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, împrejurarea că eliberarea garanţiei a intrat ulterior în atribuţiile DGAMC nefiind suficientă pentru a înlătura legitimarea procesuală pasivă a acestei pârâte, în calitate de emitent al actelor administrative anulate de instanţă.

Mai departe, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă sunt centrate pe ideea lipsei vinovăţiei recurentei, care a aplicat dispoziţiile legale; se critică şi considerarea ca îndeplinite a celorlalte condiţii ale răspunderii delictuale (fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate).

Pe de altă parte, intimata-reclamantă a susţinut în apărare că nu este necesară îndeplinirea condiţiei vinovăţiei, având în vedere faptul că răspunderea persoanei juridice în raporturile cu victima este o răspundere obiectivă.

În fine, prima instanţă a considerat că sunt îndeplinite condiţia existenţei unei fapte ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, dar nu a analizat condiţia vinovăţiei, considerând astfel implicit că în cauză operează o răspundere obiectivă.

Prin urmare, Înalta Curte trebuie să răspundă întrebărilor de drept dacă în prezenta cauză reclamanta a solicitat antrenarea unei răspunderi obiective şi dacă, într-o asemenea ipoteză, legea reglementează sau nu un caz de răspundere obiectivă.

Cu privire la prima chestiune, Înalta Curte constată că, în cadrul interpelării de la momentul dezbaterilor orale, intimata-reclamantă a precizat că temeiul juridic care a fundamentat cererea de chemare în judecată este cel al răspunderii civile delictuale.

Cercetând conţinutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, dar şi prevederile art. 219 şi 221 din C. civ. referitoare la răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale organelor sale de conducere şi de administrare.

Pe de altă parte, prima instanţă nu a evocat deloc prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ci doar pe cele ale art. 18 din aceeaşi lege.

Astfel, se constată că prima instanţă nu a avut în vedere temeiul juridic explicit invocat de către reclamantă, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, care reglementează cererea formulată separat pentru despăgubiri de către partea vătămată ca urmare a emiterii unui act administrativ anulat definitiv pe cale judecătorească.

Art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 reglementează din punct de vedere procedural soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de contencios administrativ care este învestită cu cererea privind anularea unui act administrativ ("în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.").

Astfel, art. 18 are în vedere cererea de despăgubiri formulată odată cu cererea de anulare a actului administrativ, nefiind aplicabil cauzei de faţă.

Art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 trasează coordonatele generale ale conţinutului hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, fără a trata în mod diferenţiat contenciosul obiectiv (de anulare) şi contenciosul subiectiv (de acordare a despăgubirilor).

Consacrând caracterul de plină jurisdicţie al contenciosului administrativ subiectiv, art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că instanţa care soluţionează acţiunea poate să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, să se pronunţe asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului dedus judecăţii şi care nu pot fi atacate separat, conform art. 8 alin. (1) din lege.

Prevederea cuprinsă în art. 18 alin. (3) din lege conduce la concluzia că instanţa nu are dreptul de a dispune din oficiu înlăturarea consecinţelor nefavorabile ale actului tipic sau asimilat considerat nelegal, ci trebuie să fie învestită în acest sens de către reclamant, printr-un capăt de cerere expres formulat.

Prin urmare, faţă de temeiul explicit indicat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, prima instanţă trebuia să aibă în vedere condiţiile răspunderii prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în corelaţie cu normele cuprinse în art. 8 din lege, ce reglementează obiectul acţiunii judiciare, rezultă că instanţa poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral sau material numai în cazul acţiunilor în contencios subiectiv, deoarece acţiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorităţii pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţii publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 şi art. 1.357 şi următoarele din C. civ., în corelaţie cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existenţa unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanţă sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanţă; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciul suferit de reclamant.

În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8, art. 11 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituţia României, se conturează regula acţiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicţie, conţinând şi capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei şi înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal.

De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepţie, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speţa oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Or, Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat un alt temei procesual al acţiunii decât cel invocat de către reclamantă, diferenţa procedurală între acţiunea întemeiată pe art. 18 şi cea întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 fiind esenţială.

Pe de altă parte, pentru a răspunde la cele două întrebări mai sus stabilite, trebuie verificat dacă prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ implică o răspundere obiectivă (adică fără condiţia vinovăţiei) sau o răspundere subiectivă, ce necesită verificarea inclusiv a condiţiei vinovăţiei.

Or, aşa cum s-a statuat deja anterior, pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţii publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 ("Răspunderea delictuală") şi art. 1.357 şi următoarele din C. civ.

Conform art. 1349 din C. civ.:

"Răspunderea delictuală

(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială."

Conform art. 1357 din C. civ.:

"Condiţiile răspunderii

(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

Or, ambele prevederi legale fac trimitere la discernamânt şi la noţiunea de culpă; nu există nicio prevedere legală în Legea contenciosului administrativ care să confirme teoria că răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţii publice pârâte este o răspundere obiectivă, independentă de existenţa unei culpe.

Trebuie făcută de asemenea distincţia între recuperarea prejudiciului constând în suma plătită de reclamant cu titlu de impozit sau taxă nedatorată (ca urmare a anulării deciziei de impunere emise de organul fiscal, de exemplu) şi recuperarea prejudiciului constând în eventuale cheltuieli făcute de reclamant pentru a suporta sarcinile impuse de organul fiscal (cum este cauza de faţă, cu plata garanţiei sau cu comisioanele aferente consemnării unei garanţii, cu eventuale dobânzi bancare ale unui împrumut efectuate pentru suportarea acestora etc.)

În concluzie, Înalta Curte nu poate confirma teoria că o astfel de răspundere este întotdeauna obiectivă, iar sentinţa este criticabilă din acest punct de vedere, neanalizând condiţia existenţei unei vinovăţii.

Prin urmare, răspunzând la cele două întrebări, Înalta Curte constată că în prezenta cauză reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii prevăzute de prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ, care nu este reglementată ca un caz de răspundere obiectivă, ci ca o răspundere delictuală în condiţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.

Întrucât prima instanţă a omis să analizeze cererea de chemare în judecată sub aceste aspecte, se impune casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare, urmând ca instanţa învestită cu rejudecarea să aibă în vedere cele statuate prin prezentele considerente.

Reclamanta a mai invocat prevederile art. 219 şi 221 din C. civ. referitoare la răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale organelor sale de conducere şi de administrare, conform cărora:

"Art. 219

Răspunderea pentru fapte juridice

(1) Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi."

"Art. 221

Răspunderea persoanelor juridice de drept public

Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat."

Înalta Curte constată că nici aceste temeiuri juridice nu au fost analizate de prima instanţă, ceea ce contravine obligaţiei instanţei de a răspunde tuturor temeiurilor esenţiale de drept invocate. Astfel, prima instanţă ar fi observat, dacă ar fi cercetat şi aceste temeiuri de drept, că nu pot fi invocate concomitent răspunderea patrimonială conform art. 19 din Legea contenciosului administrativ şi răspunderea persoanei juridice pentru faptele ilicite ale organelor persoanei juridice (organe de conducere sau de administrare); pe de altă parte, în cauză s-ar putea invoca mai degrabă răspunderea pentru fapta prepusului, actele anulate de prima instanţă fiind întocmite de prepuşii recurentei, iar nu în calitate de organ de conducere sau de administrare.

În concluzie, cu ocazia, rejudecării, prima instanţă va analiza condiţiile răspunderii administrativ-patrimoniale prevăzute de art. 19 din Legea contenciosului administrativ în coroborare cu art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., inclusiv condiţia vinovăţiei.

De asemenea, în analiza condiţiilor existenţei faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, prima instanţă va verifica situaţia de fapt în detaliu, stabilind: momentul la care a fost ridicată măsura asigurătorie; dacă ridicarea măsurii s-aprodus ca urmare a constituirii garanţiei sau ca urmare a anulării acesteia şi dacă acest aspect prezintă relevanţă din perspectiva despăgubirilor; dacă sunt îndeplinite sau nu condiţiile răspunderii delictuale pe perioada între data constituirii garanţiei şi data anulării măsurii asigurătorii definitiv în instanţă; relevanţa sesizării penale din aceste perspective şi asupra solicitării de acordare a dobânzilor legale începând cu data de 06.04.2017; dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale raportat la temeiul juridic al instituirii măsurii asigurătorii, la conduita fiecăruia dintre pârâte şi la considerentele hotărârii judecătoreşti de anulare a deciziei de instituire a măsurii asigurătorii.

6.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 4 din 17 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 3 mai 2022.