Broadcaster's fine for omitting coalition viewpoint quashed as disproportionate; CNA appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 3 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.10.2018, sub nr. unic de dosar x/2018, reclamanta PRO TV S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional Al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 446 emisă de Consiliul National al Audiovizualului în data de 25.09.2018 şi comunicată reclamantei la data de 01.10.2018, prin care aceasta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 66 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1999 din 12 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta PRO TV S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

S-a anulat decizia nr. 446/25.09.2018 emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 50 de RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, taxă judiciară de timbru.

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât critică sentinţa recurată sub aspectul modului în care instanţa de fond a interpretat prevederile art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului şi art. 66 din Codul audiovizualului, pe de o parte, iar pe de altă parte sub aspectul că parte din considerente sunt în contradicţie cu soluţia pronunţată.

Susţine recurenta că, în mod eronat, instanţa de fond consideră că pârâtul CNA nu a aplicat standardele legale conforme cu principiile consfinţite de art. 10 CEDO şi nici nu s-a bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante.

Deşi instanţa de fond recunoaşte că nu se poate vorbi despre o informare corectă a publicului decât dacă această informare este, pe de o parte, adevărată, iar pe de altă parte exactă, înţelegând prin aceasta reflectarea întregii realităţi, iar nu numai o parte a acesteia, aceasta, contrazicând propriile considerente anterior menţionate, pronunţă o soluţie de anulare în tot a deciziei contestate. Or, în prezenta cauză, CNA a sancţionat reclamanta tocmai pentru că nu a reflectat realitatea în integralitatea ei, prin prezentarea principalelor puncte de vedere, respectiv a punctului de vedere al reprezentanţilor coaliţiei A.-B..

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 66 din Codul audiovizualului, recurenta susţine că un act normativ se interpretează în sensul aplicării lui, iar din interpretarea instanţei de fond reiese că reclamanta şi-ar fi îndeplinit obligaţia prevăzută de norma legală, ceea ce nu este adevărat, fiind contrar principiilor democraţiei să se admită că numai dl. C. era singura persoană în măsură să ofere un punct de vedere, în condiţiile în care vorbim despre o coaliţie, în cadrul căreia A. reprezenta cel mai mare partid politic din România, cu birou de presă, purtător de cuvânt etc.

Dacă s-ar admite o astfel de interpretare restrictivă, consecinţa ar fi una gravă în ceea ce priveşte întreg domeniul audiovizual, întrucât, dacă reprezentantul unei formaţiuni politice nu poate participa la o dezbatere televizată pe teme de interes public, atunci emisiunea se poate desfăşura fără a fi prezentat şi respectivul punct de vedere, ceea ce contravine prevederilor art. 66 din Codul audiovizualului, normă legală care prevede că obligaţia de informare corectă a publicului se face prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică. Din textul articolului invocat reiese modalitatea în care un radiodifuzor trebuie să acţioneze, iar nu mijloacele prin care să îndeplinească această obligaţie legală, lăsând la îndemâna radiodifuzorului mijloacele prin care are posibilitatea să acţioneze: prezentarea punctului de vedere al unui reprezentant, prezentarea unui Comunicat de presă în care se exprimă un punct de vedere, un răspuns al Biroului de presă al unei persoane juridice cu privire la tema în dezbatere, înregistrarea unui interviu cu o persoană în măsură să ofere un punct de vedere.

În opinia recurentei, concluzia instanţei de fond potrivit căreia această obligaţie a fost respectată de către reclamantă atâta vreme cât politicianul solicitat să se exprime, dl. C., era tocmai exponentul coaliţiei parlamentare cel mai implicat şi mai avizat să răspundă solicitării reporterului PRO TV de a explica urgenţa şi natura modificărilor legislaţiei penale nu poate fi primită. CNA a imputat reclamantei lipsa unui punct de vedere din partea alianţei A.-B., nicidecum faptul că nu a fost prezentat punctul de vedere al d-lui C., aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Concluzionând, recurentul arată că un radiodifuzor are obligaţia de a face orice demers de natură a conduce la îndeplinirea unei obligaţii legale din domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, respectiv din domeniul audiovizual şi de a avea o conduită de respectare şi de prevenire a încălcării dispoziţiilor legale, astfel încât principiile şi normele ce guvernează comunicarea audiovizuală să nu fie încălcate.

În prezenta cauză, reclamanta avea obligaţia de a solicita partidului de guvernământ un punct de vedere în legătură cu modificarea C. proc. pen., punct de vedere pe care avea posibilitatea de a-l prezenta în emisiunile de ştiri difuzate în perioada 18-26 iunie 2018, astfel încât obligaţia de informare corectă a publicului să fie îndeplinită. În lipsa unei astfel de dovezi, în mod corect CNA a reţinut în sarcina reclamantei încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului şi a art. 66 din Codul audiovizualului.

În calitatea sa de garant al interesului public în domeniul audiovizualului, Consiliul Naţional al Audiovizualului este autorizat şi obligat totodată să asigure, conform art. 10 şi 17 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, respectarea exprimării pluraliste de idei şi de opinii în cadrul conţinutului serviciilor de programe, asigurarea informării corecte a opiniei publice, asigurarea echidistanţei şi pluralismul opiniilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

În dezacord cu recurenta, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare raportat la situaţia de fapt necontestată în speţă a principiilor consfinţite de art. 10 CEDO, pe care pe reiterează:

Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită.

Acest lucru este valabil, în special, în privinţa dezbaterilor politice libere şi a libertăţii de exprimare politică, Curtea acordându-le "o importanţă deosebită". În acest context, Curtea a subliniat că, în temeiul art. 10 § 2 din Convenţie, restrângerile aplicate exprimării politice sunt limitate. Aceasta a explicat că a permite aplicarea unor restrângeri ample discursului politic în cazuri individuale ar afecta, fără îndoială, respectarea libertăţii de exprimare în general în statul în cauză.

În aceste circumstanţe, şi luând în consideraţie buna credinţă a reclamantei în comunicarea chestiunilor de interes public privitoare la modul în care se adoptă modificări legislative importante, încercările reporterilor reclamantei de a obţine luări de poziţie, puncte de vedere de la reprezentanţii partidului de guvernământ, Curtea consideră că ingerinţa în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare nu a fost «necesară într-o societate democratică» în sensul jurisprudenţei CEDO, menţinerea eventuală a sancţiunii amenzii aplicate prin Decizia nr. 446/25.09.2018 fiind disproporţionată prin raportare la scopul concret urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiilor legale prin art. 3 alin. (2) din Lege, respectiv art. 66 din Codul audiovizulului, fiind de natură a conduce la o încălcare a art. 10 din Convenţie.

În fiecare cauză, atunci când stabileşte dacă au fost respectate drepturile prevăzute la art. 10, Curtea ia în considerare cauza în ansamblu, inclusiv însăşi natura discursului în cauză şi contextul general în care a fost formulat şi/sau difuzat

Chiar dacă presa nu trebuie să depăşească limitele stabilite prin chiar conţinutul art. 10, paragraful 2 al articolului dispunând că exercitarea acestei libertăţi presupune "obligaţii şi responsabilităţi", totuşi, sarcina ei să comunice informaţii şi idei de interes public. Presa are nu doar sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul, de asemenea, are dreptul de a le primi. Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său vital de "câine de pază public" (Observer and Guardian v. the United Kingdom, hotărâre din 26 noiembrie 1991, pp. 29-30).

În acest sens, şi măsurile luate sau sancţiunile impuse de autorităţile naţionale nu trebuie să fie de natură a descuraja participarea presei la dezbateri asupra chestiunilor de interes public legitim (Lingens v. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, Bladet Tromso and Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, par. 64, ECHR 1999-III, Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, hotărâre din 25 iunie 1992, par. 68).

Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai "informaţiei" sau "ideilor", care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive, sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează, şochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunităţii. În plus, libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (De Haes and Gijsels v. Belgium, hotărâre din 24 februarie 1997, par. 47).

Cu privire specială la televiziuni, e important de amintit faptul că mass-media audiovizuală, au un rol deosebit de important în acest sens. Datorită puterii lor de a transmite mesaje prin sunet şi imagini, astfel de suporturi au un efect mai imediat şi mai puternic decât presa scrisă (Jersild c. Danemarca, 23 septembrie 1994, par. 31, seria x nr. x; Pedersen şi Baadsgaard v. Danemarca [G.C. ], nr. 49017/99, par. 79). Funcţia televiziunii ca sursă familiare de divertisment în intimitatea locuinţei ascultătorului sau a privitorului consolidează în continuare impactul acestora (cf. Murphy c. Irlanda, nr. 44179/98, par. 74). Mai mult, în special în regiunile îndepărtate, televiziunea poate fi mai uşor accesibile decât alte medii.

Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că, în domeniul audiovizualului, principiile de mai sus impun statului obligaţia de a se asigura, în primul rând, că publicul are acces prin televiziune şi radio la informaţii imparţiale şi precise şi la o serie de opinii şi comentarii, reflectând, printre altele, diversitatea perspectivelor politice din ţară şi, în al doilea rând, faptul că jurnaliştii şi alţi profesionişti care lucrează în mass-media audiovizuală nu sunt împiedicaţi să furnizeze aceste informaţii şi comentarii. Alegerea mijloacelor prin care se pot realiza aceste obiective trebuie să varieze în funcţie de condiţiile locale şi, prin urmare, se încadrează în marja de apreciere a statului. (Manole ş.a c Rep. Moldova, par 100)

Considerentele instanţei de fond nu sunt contradictorii, ci din contră exprimă o corectă aplicare a acestor principii cu luarea în considerare a specificului cauzei.

Faptul că instanţa de fond recunoaşte că nu se poate vorbi despre o informare corectă a publicului decât dacă această informare este, pe de o parte, adevărată, iar pe de altă parte exactă nu contrazice soluţia de anulare în tot a deciziei contestate, această soluţie fiind tocmai consecinţa raţionamentului logico-juridic dezvoltat în considerente prin care se reţine îndeplinirea în cauză a condiţiei desprinse din această jurisprudenţă ca jurnaliştii să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se vedea Goodwin v. the United Kingdom, hotărâre din 27 martie 1996, Reports 1996-II, p. 500, par. 39, şi Fressoz and Roire v. France [GC], nr. 29183/95, par. 54, ECHR 1999-I) şi faptul că, din perspectiva îndeplinirii acestei obligaţii, relatările care au făcut obiectul programelor de ştiri analizate prin Decizia nr. 446/25.09.2018 nu conţin neadevăruri, iar modul în care sunt prezentate informaţiile criticate de pârâtă este, de fapt, în ansamblul relatărilor în cauză, echidistant şi echilibrat, fiind vorba, în marea lor majoritate, de aspecte factuale care au o bază suficientă sau sunt simple redări ale opiniilor unor politicieni, ale unui politolog sau ale unor protestatari şi cadre filmate din timpul şedinţelor Parlamentului, buna credinţă fiind dovedită şi de încercarea reporterilor reclamantei de a lua un interviu domnului C. sau preşedintelui partidului, precum şi prin prezentarea poziţiei unor membri ai coaliţiei din chiar timpul şedinţelor Camerei Deputaţilor.

Contrar susţinerile recurentei, instanţa de fond nu a reţinut că numai dl. C. era singura persoană în măsură să ofere un punct de vedere şi nici că i s-ar fi imputat reclamantei-intimate faptul că nu a solicitat un punct de vedere al acestuia, iar sentinţa atacată nu se întemeiază pe reţinerea ca fiind respectată obligaţia de a reflecta realitatea în integralitatea ei, prin prezentarea principalelor puncte de vedere, respectiv a punctului de vedere al reprezentanţilor coaliţiei A.-B. exclusiv prin prisma refuzului acestui politician de a se exprima, acest aspect fiind reţinut, în ansamblul situaţiei de fapt, doar în îndeplinirea condiţiei bunei-credinţe.

De altfel, instanţa de fond nu a reţinut exclusiv refuzul de a comunica al domnului C., ci şi pe cel al preşedintelui partidului, D. de a exprima o poziţie a partidului pe care îl conduce.

Înalta Curte reţine că instanţa a făcut o analiză detaliată a criteriile art. 10 din C.E.D.O., cu aplicarea jurisprudenţei europene în materia libertăţii de exprimare a jurnaliştilor, acordând importanţă nu exclusiv faptului că politicianul solicitat să exprime un punct de vedere a refuzat acest lucru, ci verificării, într-o situaţie precum cea din prezenta cauză care se referă la o problemă de interes public, a standardului impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi anume verificării dacă reclamantul a acţionat profesional şi cu bună credinţă (a se vedea Flux c. Moldovei).

Recurenta critică încălcarea, prin sentinţa atacată, a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, text potrivit căruia: "Toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor" şi art. 66 din Codul Audiovizualului, text potrivit căruia: "În programele de ştiri şi dezbateri, informarea de interes public de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie asigurate imparţialitatea si echilibrul şi să fie favorizată libera formare a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere".

Înalta Curte nu poate reţine că instanţa de fond ar fi interpretat acest act normativ în sensul neaplicării lui, ci, din contră, apreciază că aceasta a făcut o aplicare corectă a acestuia, în lumina jurisprudenţei relevante a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (2) respectiv art. 20 alin. (1) din Constituţie, având în vedere şi faptul că recurentei-pârâte îi revine obligaţia de a-şi îndeplini competenţele legale în acest domeniu în deplină concordanţă cu standardele Consiliului Europei în materia libertăţii de exprimare (Recomandarea Rec(2000)23 a Comitetului de Miniştri "Independenţa şi funcţiile autorităţilor de reglementare pentru sectorul audiovizual", precum şi specificul ştirilor în discuţie care vizau motivele şi maniera concretă de adoptare a unor modificări legislative, aspecte de natură factuală, care erau relevante prin simpla redare a evenimentelor şi dezbaterilor din Parlament, neputându-se reţine în cauză o încălcare a obligaţiei de informare obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor. (Observer and Guardian v. the United Kingdom, 26 noiembrie 1991, par. 60)

Astfel, aşa cum rezultă din Raportul de Monitorizare întocmit de către recurent, subiectul a fost unul amplu, fiind prezentate mai multe materiale pe întreg intervalul de timp supus monitorizării, materiale în care a fost prezentată atât procedura de adoptare a noilor reglementări, principalele amendamente care vor fi aduse C. proc. pen., precum şi anumite reacţii provocate la nivel politic şi social de către respectivele modificări, fiind astfel favorizată libera formare a opiniilor.

Este adevărat că, din textul art. 66 din Codul audiovizualului lasă la îndemâna radiodifuzorului mijloacele prin care are posibilitatea să acţioneze (prezentarea punctului de vedere al unui reprezentant, prezentarea unui Comunicat de presă în care se exprimă un punct de vedere, un răspuns al Biroului de presă al unei persoane juridice cu privire la tema în dezbatere, înregistrarea unui interviu cu o persoană în măsură să ofere un punct de vedere), însă nici acest text şi nici standardul dezvoltat în jurisprudenţa CEDO de verificare a îndeplinirii condiţiei de a acţiona profesional şi cu bună-credinţă nu impun o epuizare a tuturor acestor mijloace pentru a se considera respectată obligaţia de informare echilibrată şi imparţială a publicului.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia instanţei de fond potrivit căreia solicitarea unui punct de vedere purtătorului de cuvânt al partidului nu era obligatorie, fiind doar una dintre modalităţile lăsate la alegerea jurnalistului de a obţine un punct de vedere. Or, din ansamblul factual reţinut de către instanţa de fond rezultă că punctul de vedere al partidului aflat la putere a fost obţinut în cauză, doar că acest punct de vedere a fost în esenţă acela de a nu comenta, de a se abţine de la comentarii ("no comment"), neexistând o obligaţie a jurnalistului de a epuiza toate canalele de comunicare ale partidului în căutarea unui alt punct de vedere.

Faptul că punctul de vedere al partidului aflat la putere a fost prezentat în emisiune, neputându-se reţine încălcarea obligaţiei de a respecta principiul echidistanţei şi imparţialităţii, rezultă şi din împrejurarea, reţinută de către instanţa de fond în argumentarea soluţiei sale, că, prin montajul realizat, au fost prezentate şi luările de poziţie în cadrul şedinţelor Parlamentului ale politicienilor coaliţiei majoritare (C., D., E., F., G.).

Înalta Curte recunoaşte pe deplin rolul Consiliului Naţional al Audiovizualului în domeniul audiovizualului, consacrat de art. 10 şi 17 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 pentru respectarea exprimării pluraliste de idei şi de opinii în cadrul conţinutului serviciilor de programe, asigurarea informării corecte a opiniei publice şi asigurarea echidistanţei şi pluralismul opiniilor, însă apreciază că măsurile adoptate în îndeplinirea acestui rol trebuie să fie proporţionale, necesare într-o societate democratică şi să nu echivaleze cu o ingerinţă disproporţionată în libertatea de exprimare a presei.

În acord cu recurentul, Înalta Curte admite că un radiodifuzor are obligaţia de a face orice demers de natură a conduce la îndeplinirea unei obligaţii legale din domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, respectiv din domeniul audiovizual şi de a avea o conduită de respectare şi de prevenire a încălcării dispoziţiilor legale, astfel încât principiile şi normele ce guvernează comunicarea audiovizuală să nu fie încălcate.

Cu toate acestea, această obligaţie nu poate fi interpretată în sensul de a impune radiodifuzorului o sarcină disproporţionată, care, fiind excesiv de dificil de adus la îndeplinire să echivaleze cu o ingerinţă care nu este necesară într-o societate democratică, de natură a descuraja participarea presei la dezbateri asupra chestiunilor de interes public legitim, cum este cazul modificărilor legislative importante care au format obiectul emisiunii în cauza de faţă.

Este adevărat că reclamanta-intimată avea obligaţia de a solicita partidului de guvernământ un punct de vedere în legătură cu modificarea C. proc. pen., însă, îndeplinirea acestei obligaţii nu poate fi interpretată în mod strict ca fiind realizată doar în prezenţa unei declaraţii formale care să exprime acest punct de vedere, încercările reporterilor reclamantei de a obţine puncte de vedere de la reprezentanţii partidului de guvernământ, soldate cu refuz, coroborate cu prezentarea dezbaterilor parlamentare, inclusiv a punctelor de vedere ale acestor reprezentanţi demonstrând buna-credinţă a intimatei în îndeplinirea acestei obligaţii, amenda aplicată nefiind o măsură necesară într-o societate democratică.

Prin urmare, criticile recurentului sunt nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul - pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 1999 din 12 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 3 mai 2022.