Taxpayer's nullity-for-grave-error claim reinstated; Court of Appeal judgment quashed and remanded for retrial on Article 49 procedure.
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the taxpayer's appeal, quashed the Court of Appeal's judgment (which had dismissed the action) and remanded the case to the same lower court for retrial; the lower court's decision is thus set aside and no final merits ruling remains. The dispute was an administrative-tax challenge to a tax assessment decision establishing supplementary corporate income tax and VAT liabilities (totaling over 20 million RON in principal amounts), where the taxpayer invoked the legal procedure for annulling a fiscal administrative act for "grave and evident error" under Article 49 of the Romanian Fiscal Procedure Code (Law 207/2015), as well as the tax authority's unjustified refusal to resolve its application for such annulment. The decisive legal basis was procedural: the High Court found the lower court's reasoning contradictory and partly foreign to the case's nature, because it improperly applied rules governing the separate administrative appeal against the assessment (Articles 268–281 of the Fiscal Procedure Code) instead of the distinct nullity-for-grave-error procedure under Article 49, thereby violating the requirement of reasoned judgment under Article 488(6) of the Civil Procedure Code and mandating remand under Article 20(3) of Law 554/2004; the court also held that the lower court erred in refusing expert evidence solely because objectives were not listed in the statement of claim, as Article 331(2) of the Civil Procedure Code allows objectives to be set at the expert's appointment.
Legislator headnote
AI generatedart. 49 din Legea nr. 207/2015, art. 488 pct. 8 din C. proc. civ, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015, art. 194 din C. proc. civ, art. 331 alin. (2) din C. proc. civ; Taxpayer's nullity-for-grave-error claim reinstated; Court of Appeal judgment quashed and remanded for retrial on Article 49 procedure: The dispute was an administrative-tax challenge to a tax assessment decision establishing supplementary corporate income tax and VAT liabilities (totaling over 20 million RON in principal amounts), where the taxpayer invoked the legal procedure for annulling a fiscal administrative act for "grave and evident error" under Article 49 of the Romanian Fiscal Procedure Code (Law 207/2015), as well as the tax authority's unjustified refusal to resolve its application for such annulment. The decisive legal basis was procedural: the High Court found the lower court's reasoning contradictory and partly foreign to the case's nature, because it improperly applied rules governing the separate administrative appeal against the assessment (Articles 268–281 of the Fiscal Procedure Code) instead of the distinct nullity-for-grave-error procedure under Article 49, thereby violating the requirement of reasoned judgment under Article 488(6) of the Civil Procedure Code and mandating remand under Article 20(3) of Law 554/2004; the court also held that the lower court erred in refusing expert evidence solely because objectives were not listed in the statement of claim, as Article 331(2) of the Civil Procedure Code allows objectives to be set at the expert's appointment.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for the annulment of the judgment and referral for retrial.
Used to order the annulment of the appealed judgment and referral for retrial.
Full text
Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2022
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I Cererea de chemare în judecată
1. Prin cererea înreguistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Ploieşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat:
- în principal, constatarea nulităţii parţiale a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/29.12.2017, emisă de ANAF- DGRFP Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Ploieşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală, pentru obligaţiile fiscale principale în cuantum total de 20.260.097,67 RON, din care suma de 7.128.957,86 RON stabilită suplimentar cu titlu de impozit pe profit, suma de 13.131.139,81 RON stabilită suplimentar cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora;
- în subsidiar, obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să soluţioneze, în condiţiile art. 49 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cererea de constatare a nulităţii parţiale a Deciziei de impunere, înregistrată la această instituţie sub nr. x/15.02.2018;
- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
2. Prin sentinţa nr. 790 din 4 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins în rest acţiunea, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare fiscală - Direcţia Generală Regional a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Ploieşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.
III Recursul formulat de reclamantă
3. Împotriva acestei sentinţei a formulat recurs reclamanta, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, reiudecarea cauzei în fond, admiterea acţiunii şi, în consecinţă: în principal, să se constate nulitatea, în parte, a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/29.12.2017, emisă de Agenţia Naţională de Administrare fiscală - Direcţia Generală Regional a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Ploieşti pentru obligaţiile fiscale principale în cuantum total de 20.260.097,67 RON, din care suma de 7.128.957,86 RON stabilită suplimentar cu titlu de impozit pe profit, suma de 13.131.139,81 RON stabilită suplimentar cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora; în subsidiar, în cazul respingerii petitului principal, obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de administrare a Marilor Contribuabili să soluţioneze, în condiţiile art. 49 din Codul de procedură fiscală, cererea de constatare a nulităţii parţiale a deciziei de impunere, înregistrată la această instituţie sub nr. x/15.02.2018.
4. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a prezentat circumstanţele cauzei, faptul că, urmare a unei expertize extrajudiciare, din care a constatat că decizia de impunere este afectată de o gravă şi evidentă eroare, a formulat şi o cerere pentru anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x din 29.12.2017, în condiţiile art. 49 din Codul de procedură fiscală, înregistrată sub nr. x/15.02.2018 la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de administrare a Marilor Contribuabili, prin care a solicitat să se constate nulitatea, în parte, pentru gravă şi evidentă eroare, a Deciziei de impunere nr. x/29.12.2017, pentru obligaţiile fiscale principale în cuantum total de 20.260.097,67 RON, şi, întrucât cererea nr. x/15.02.2018 nu a fost soluţionată, la 1 octombrie 2018 a investit instanţa cu cererea de chemare în judecată.
5. A subliniat că, după emiterea Deciziei de impunere nr. x din 29.12.2017 şi a Deciziei nr. 334/03.07.2018 privind soluţionarea contestaţiei, între reclamantă şi organele fiscale au fost înregistrate două procese, dosarul nr. x/2018, având ca obiect anularea în totalitate a Deciziei nr. 334/03.07.2018 privind soluţionarea contestaţiei şi obligarea pârâtei să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. x din 29.12.2017, pârâtă fiind Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, şi prezentul dosar.
6. A subliniat că prin sentinţa recurată nu a fost soluţionată acţiunea în contencios fiscal împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.12.2017 şi nici împotriva Deciziei nr. 334/03.07.2018 privind soluţionarea contestaţiei, în contradictoriu cu emitentele celor două acte administrative-fîscale. A fost soluţionată, în contradictoriu cu alt organ fiscal, Direcţia Generală de administrare a Marilor Contribuabili, cererea care viza anularea parţiala pentru gravă şi evidentă eroare a deciziei de impunere, temeiul de drept al cererii fiind art. 49 din Codul de procedură fiscală, iar nu art. 281 alin. (2) din acelaşi Cod, care a fost invocat ca temei de drept în Dosarul nr. x/2018.
7. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., a arătat că din conţinutul considerentelor sentinţei recurate rezultă că sentinţa fie nu cuprinde motivele, fie cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. admisă de către instanţă, motivarea este aceea că, pe de o parte, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu este emitenta vreunuia dintre actele contestate (se înţelege că ar fi vorba despre decizia de impunere ori raportul de inspecţie fiscală), iar pe de altă parte, că nu are competenţa legală de a soluţiona calea administrativă de atac raportat la suma contestată, având în vedere dispoziţiile art. 272 din Codul de procedură fiscală. Or, din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă cu claritate că se solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 49 din Codul de procedură fiscală, în principal, anularea deciziei de impunere pentru gravă şi evidentă eroare sau, în subsidiar, obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili să soluţioneze cererea nr. x/15.02.2018 care i-a fost adresată, pentru constatarea nulităţii parţiale a deciziei de impunere, în condiţiile art. 49 din Codul de procedură fiscală.
8. Prin acţiunea introductivă nu este atacată decizia de impunere decât sub aspectul gravei şi evidentei erori, dovedită cu raportul de expertiză extrajudiciară, nu este atacată decizia privind soluţionarea contestaţiei şi nu se solicită obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili să soluţioneze contestaţia împotriva deciziei de impunere. Prin urmare, considerentele sentinţei pentru care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili sunt străine de natura cauzei.
9. Aceleaşi considerente, a arătat recurenta, vin în contradicţie cu cele potrivit cărora "Curtea subliniază că temeiul acţiunii, aşa cum a arătat reclamanta, îl reprezintă dispoziţiile art. 49 din Codul de procedură fiscală, societatea verificată susţinând că la baza emiterii actelor fiscala a stat o eroare gravă şl evidentă, aptă să atragă nulitatea acestora". Fie a formulat o cerere către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili pentru constatarea unei grave şi evidente erori, în temeiul dispoziţiilor art. 49 din Codul de procedură fiscală, aşa cum subliniază instanţa fondului, cerere care nu a fost soluţionată în termenul legal, motiv pentru care a sesizat instanţa, fie se discută despre o decizie privind soluţionarea contestaţiei, la care se referă art. 272 din Codul de procedură fiscală. Precizează că acţiunea cu care a fost investită instanţa nu priveşte contestaţia împotriva deciziei de impunere sau decizia privind soluţionarea contestaţiei. Nu există nici o motivare referitoare la faptul că, deşi subliniază că a fost investită cu o acţiune care priveşte cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 49 din Codul de procedură fiscală, instanţa motivează sentinţa prin trimiterea la art. 272 din cod şi Ia celelalte prevederi care reglementează soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere.
10. În continuare, recurenta a arătat că instanţa a respins ca neîntemeiat petitul privind anularea deciziei de impunere pentru gravă şi evidentă eroare, un prim considerent vizează faptul că solicitarea reclamantei de a fi încuviinţată administrarea probei cu expertiza a fost respinsă, deoarece instanţa a apreciat că nu a fost propusă în condiţii procedurale, întrucât în cererea de chemare în judecată, prin care a fost solicitată proba, nu au fost menţionate şi obiectivele propuse pentru expertiză, sens în care invocă opiniile exprimate în doctrină şi jurisprudenţă potrivit cărora faptul că reclamanta nu a indicat chiar în cererea de chemare în judecată obiectivele propuse pentru expertiză nu obligă la respingerea probei, astfel că soluţia respingerii solicitării de a se administra proba cu expertiză judiciară este greşită.
11. Instanţa a apreciat că nu a fost dovedit caracterul evident al erorii din decizia de impunere, deoarece proba cu expertiza judiciară a fost respinsă, însă, pe altă parte, concluzionează că "înscrisurile produse în dosar, deşi s-ar putea susţine că pot conferi operaţiunilor comerciale un aspect de legalitate aparentă, nu sunt suficiente pentru a concluziona că organul fiscal a săvârşit o eroare evidentă", iar la dosarul cauzei a fost depus un raport de expertiză extrajudiciară, în care sunt indicate gravele şi evidentele erori care justifică soluţia constatării nulităţii deciziei de impunere. Fără o motivare corespunzătoare, instanţa nu a procedat la analiza înscrisului menţionat, în privinţa gravei şi evidentei erori (de calcul) reţinând că "ceea ce doreşte reclamanta să fie încadrată în această categorie este însăşi eşafodajul care a stat la baza emiteri deciziei contestate, respectiv faptul că o parte din operaţiunile comerciale desfăşurate de societate au caracter fictiv. Reţinând acest aspect, precum şi faptul că în legătură cu achiziţiile desfăşurate au fost sesizate organele penale, Curtea nu achiesează la teza probatorie promovată de reclamantă", considerente care nu au legătură cu natura cauzei. Considerentele sentinţei care privesc caracterul fictiv al operaţiunilor vizate de inspecţia fiscală, plângerea penală şi celelalte sunt străine de natura cauzei şi vin în contradicţie cu cele reţinute de către instanţă în sensul că temeiul de drept al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 49 din Codul de procedură fiscală.
12. În privinţa petitului privind obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili să soluţioneze cererea nr. x/15.02.2018 de constatare a nulităţii parţiale a deciziei de impunere, în condiţiile art. 49 din Codul de procedură fiscală, motivarea sentinţei atacate este, de asemenea, străină de natura cauzei, instanţa reţinând, pe de o parte, că a fost formulată sesizarea penală nr. 4981/26.09.2013, iar "structura de specialitate învestită cu soluţionarea contestaţiei administrative, poate suspenda prin decizie motivată soluţionarea cauzei", potrivit dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, iar pe de altă parte, că nu sunt argumente care să justifice faptul că Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a emis nelegal sau netemeinic Decizia nr. 334/3.07.2018, prin care a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la soluţionarea cauzei penale. Instanţa nu a fost investită să analizeze legalitatea şi temeinicia Deciziei nr. 334/3.07.2018, această cerere priveşte altă cauză, dosarul nr. x/2018, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor nu este parte în dosar.
13. În opinia sa, aprecierile generice, contradictorii şi străine de natura cauzei ale instanţei nu corespund scopului motivării hotărârii judecătoreşti, echivalând în fept cu o nemotivare, jurisprudenţa stabilind că motivarea sumară şi confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare.
14. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că sentinţa este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 şi ale art. 268 - 281 din Codul de procedură fiscală, întrucât Codul de procedură fiscală reglementează, prin dispoziţiile legale citate, două proceduri distincte, cea privind constatarea nulităţii deciziei de impunere pentru gravă şi evidentă eroare (art. 49), respectiv contestaţia împotriva deciziei de impunere (art. 268 - 281). Instanţa fondului a nesocotit dispoziţiile legale respective, aplicând greşit normele referitoare la soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere, când, de fapt, era investită cu o acţiune care privea constatarea nulităţii actului administrativ fiscal pentru gravă şi evidentă eroare.
15. Cu privire la fondul cauzei, recurenta a solicitat, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, rejudecarea în fond, solicitând să fie avute în vedere argumentele prezentate în acţiunea introductivă, pe care le susţine în totalitate.
IV Apărările formulate de intimată
16. Intimata pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
VI Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
17. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele:
18. Prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/29.12.2017, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploieşti, au fost stabilite în sarcina reclamantei A. S.R.L. obligaţii fiscale suplimentare în cuantum total de 74.646.262 RON, din care: suma de 12.294.249 RON cu titlu de impozit pe profit pentru perioada 01.01.2010-30.06.2013; suma de 4.942.267 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere aferente obligaţiilor principale constând în impozit pe profit, calculate pentru perioada 26.04.2010-31.12.2015; suma de 1.844.138 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor principale constând în impozit pe profit, calculate pentru perioada 26.04.2010-31.12.2015; suma de 32.552.895 RON cu titlu de TVA calculată pentru perioada 01.01.2010-31.07.2013; suma de 13.091.688 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere aferente obligaţiilor principale constând în TVA, calculate pentru perioada 25.02.2010-31.12.2015; suma de 9.921.025 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor principale constând în TVA, calculate pentru perioada 25.02.2010-31.12.2015.
19. Anterior sesizării instanţei de fond cu cererea de chemare în judecată, la data de 15.02.2018, reclamanta A. S.R.L. s-a adresat pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de administrare a Marilor Contribuabil cu cererea înregistrată sub nr. x/15.02.2018, prin care a solicitat să se constate "nulitatea, în parte" a Deciziei de impunere nr. x din 29.12.2017, pentru gravă şi evidentă eroare, pentru obligaţiile fiscale principale în cuantum total de 20.260.097,67 RON, din care 7.128.957,86 RON impozit pe profit şi 13.131.139,81 RON TVA, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora. Au fost invocate dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
20. Examinând motivele de recurs, Înalta Curte constată că susţinerea recurentei privind respingerea greşită a solicitării de a se administra proba cu expertiză judiciară se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5) din C. proc. civ. şi este corectă din perspectiva faptului că instanţa de fond a reţinut că proba cu expertiză nu a fost propusă în condiţiile prevăzute de C. proc. civ., care implică în mod necesar depunerea odată cu cererea de chemare în judecată a obiectivelor raportului de expertiză. Din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei probelor solicitate, revine instanţei de fond să aprecieze asupra acestora, însă, în condiţiile în care proba cu expertiză a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, art. 194 din C. proc. civ. nu prevede, în ceea ce priveşte cuprinsul cererii de chemare în judecată, indicarea acestor obiective, iar art. 331 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că obiectivele sunt stabilite prin încheierea de numire a expertului, în lipsa unor dispoziţii care să impună includerea în cererea de chemare în judecată a acestora, obiectivele expertizei pot fi indicate şi la momentul la care se pun în discuţie şi se încuviinţează probele propuse.
21. Motivele de recurs invocate de recurentă circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", sunt fondate.
22. Obligaţia instanţei de a motiva hotărârea adoptată, reglementată de dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere examinarea cererii de chemare în judecată în raport de obiectul acesteia şi temeiul juridic invocat, analiza argumentelor relevante invocate de părţi, expunerea raţionamentului juridic care a determinat convingerea judecătorului pentru soluţia pronunţată, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar.
23. Înalta Curte reţine că împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/29.12.2017, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regional a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Ploieşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală, reclamanta a formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 268 şi urm. din Codul de procedură fiscală, contestaţie administrativă, înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sub nr. x/12.02.2018.
24. Prin Decizia nr. 334/03.07.2018 privind soluţionarea contestaţiei, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, până la soluţionarea cauzei penale ce priveşte sesizarea penală nr. 4981/26.09.2013.
25. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, prin care a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea Deciziei nr. 334/03.07.2018 şi obligarea pârâtei să soluţioneze pe fond contestaţia înregistrată sub nr. x/12.02.2018. Acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa nr. 2539 din 18 noiembrie 2019, împotriva acesteia reclamanta a formulat recurs, care se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu termen de judecată la data de 21.09.2022.
26. În prezenta cauză, reclamanta a invocat refuzul nejustificat de soluţionare a cererii pe care a adresat-o, anterior sesizării instanţei, pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în calitate de "organ fiscal competent", a invocat dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora "(1) Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situaţii: (...) c) este afectat de o gravă şi evidentă eroare. Actul administrativ fiscal este afectat de o gravă şi evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât, dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea sa", şi alin. (2), care prevăd că "(2) Nulitatea se poate constata de organul fiscal competent sau de organul de soluţionare a contestaţiei, la cerere sau din oficiu. În situaţia în care nulitatea se constată de organul fiscal competent, acesta emite o decizie ce se comunică contribuabilului/plătitorului".
27. Reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată faptul că nulitatea este supusă unei constatări a organului fiscal competent sau a celui de soluţionare a contestaţiei, la cererea contribuabilului sau din oficiu, şi a menţionat că s-a adresat acestei pârâte întrucât avea competenţa de administrare a reclamantei, în calitate de mare contribuabil, în temeiul O.P.A.N.A.F. nr. 3609 din 15 decembrie 2016, cererea de constatare a nulităţii deciziei de impunere întemeiată pe dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală fiind de competenţa organului fiscal competent, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
28. A invocat art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevede că "se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri", faptul că, în cazul actelor administrative asimilate definite de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în situaţia de nesoluţionare în termen a cererii formulate pe cale administrativă sau de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, contribuabilul are dreptul să solicite analiza pe fond a cauzei sale de către instanţa judecătorească competentă, întrucât dispoziţiile art. 18 alin. (1), coroborat cu art. 8 alin. (1) şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 consacră un contencios de plină jurisdicţie.
29. Instanţa de fond a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a apreciat că este întemeiată, a admis-o şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
30. A reţinut, pe de o parte, că aceasta nu este emitentul vreunuia dintre actele contestate, iar pe de altă parte că, din cuprinsul dispoziţiilor art. 272 din Codul de procedură fiscală, raportat la suma contestată, rezultă că aceasta nu are competenţa legală de a soluţiona calea administrativă de atac.
31. În continuare, a analizat capătul principal de cerere, reţinând că temeiul acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 49 din Codul de procedură fiscală, şi a constatat că «ceea ce doreşte reclamanta să fie încadrată în această categorie este însăşi eşafodajul care a stat la baza emiteri deciziei contestate, respectiv faptul că o parte din operaţiunile comerciale desfăşurate de societate au caracter fictiv», că «în legătură cu achiziţiile desfăşurate au fost sesizate organele penale», eroarea trebuie să fie evidentă, iar din cuprinsul deciziei rezultă că «societăţile implicate în achiziţiile efectuate de reclamantă au comportamentul unor societăţi "fantomă" sau sunt verigi ale unui lanţ de comercializare fraudulos, fiind incluse într-o schemă de tip "Carusel" ».
32. A analizat, apoi, capătul subsidiar de cerere, formulat împotriva pârâtei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a reţinut că prin sesizarea penală nr. 4981/26.09.2013 s-a solicitat organelor de urmărire penală stabilirea existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale vreunei infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, că, învestită cu soluţionarea contestaţiei, potrivit dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a emis Decizia nr. 334/3.07.2018, dispunând suspendarea soluţionării contestaţiei până la soluţionarea cauzei penale, astfel că «nu găseşte motive şi nici reclamanta nu a furnizat argumente care să permită instanţei să se îndepărteze de la o astfel de măsură, motiv pentru care si acest capăt de cerere va fi respins».
33. Considerentele sentinţei sunt contradictorii, întrucât nu rezultă dacă, în opinia instanţei de fond, constatarea nulităţii actului administrativ fiscal, reglementată de art. 49 din Codul de procedură fiscală, se realizează într-o procedură distinctă de cea a contestaţiei administrative reglementate de art. 268 din Codul de procedură fiscală, situaţie în care considerentele din finalul motivării, referitoare la suspendarea contestaţiei administrative potrivit dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sunt străine de natura litigiului, sau, dimpotrivă, art. 49 din Codul de procedură fiscală trebuie coroborat cu prevederile din Titlul VIII din acelaşi act normativ, referitoare la contestaţia administrativă, în sensul că partea interesată poate solicita constatarea nulităţii actului administrativ fiscal în cadrul contestaţiei administrative reglementate de art. 268 şi urm. din Codul de procedură fiscală, situaţie în care analiza pe fond pe care prima instanţă o face primului capăt de cerere, în prezenta cauză, care se desfăşoară în paralel cu procedura contestaţiei administrative, ar fi lipsită de fundament legal.
34. De asemenea, hotărârea atacată este contradictorie şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
35. S-a reţinut că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, astfel că s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
36. Cu toate acestea, a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată, în contradictoriu inclusiv cu această pârâtă, în considerente fiind analizat capătul de cerere subsidiar, prin care s-a solicitat obligarea acestei pârâte să soluţioneze, în condiţiile art. 49 din Codul de procedură fiscală, cererea de constatare a nulităţii partiale a Deciziei de impunere nr. x/29.12.2017, înregistrată la această pârâtă sub nr. x/15.02.2018, la soluţionarea cererii de constatare a nulităţii parţiale a Deciziei de impunere nr. x/29.12.2017.
37. Controlul de legalitate impus de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., având în vedere cele reţinute anterior, conduce la concluzia că raţionamentul juridic expus de instanţa de fond cuprinde motive contradictorii.
38. În aceste condiţii, deşi, aparent, a fost soluţionată cererea de chemare în judecată, considerentele sentinţei sunt contradictorii, astfel că analiza instanţei de fond este pur formală, fără a fi stabilit cadrul procesual determinat de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, părţile în litigiu, şi fără a fi examinată, în raport de acestea, cererea dedusă judecăţii.
39. Având în vedere considerentele contradictorii şi, pe cale de consecinţă, soluţionarea cauzei în lipsa unei analize efective a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, Înalta Curte constată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ. şi se impune, în baza dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, casarea sentinţei pronunţate fără judecarea fondului, cu trimitere spre rejudecare instanţei de fond.
40. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., considerentele expuse anterior, privind motivele contradictorii din sentinţa recurată, care impun casarea cu trimitere spre rejudecare, nu permit efectuarea controlului judiciar din perspectiva susţinerilor referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
VI Soluţia instanţei de recurs
41. Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza pentru rejudecare instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 790 din 4 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 20 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.