Application of insurance guarantee caps to individual subrogated claims versus total creditor portfolio in insurer bankruptcy

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 6.01.2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea deciziei nr. 2755/22.11.2016 emisă de pârât prin care refuză plata către A. a sumei de 1.038 RON, cu consecinţa obligării FGA la plata sumei solicitate de A. conform cererii de plată nr. x/29.02.2016 înregistrată la FGA cu numărul x/11.03.2016.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1953 din 26 mai 2017 pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în parte, s-a anulat Decizia nr. 2755/22.11.2016 emisă de pârât, a fost obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/29.02.2016 şi s-au respins celelalte pretenţii ale reclamantei ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 1953 din 26 mai 2017 pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greşită interpretarea primei instanţe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte şi că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. S.A. ("B.") şi persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. şi asiguratul său. A apreciat recurentul, în esenţă, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanţă de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 şi Ordinul CSA nr. 11/2011.

Astfel, a susţinut recurentul că interpretarea primei instanţe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligaţiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înfiinţării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi de art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziţie legală nu prevede preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuşi scopului legal al acestei instituţii publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător prin efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, potrivit condiţiilor şi plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor de produse şi servicii de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii sau ca obligaţii ale asigurătorului în faliment.

Aşadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfăşoară operaţiuni administrative şi intră în raporturi de drept administrativ cu petenţii. Obligaţiile Fondului sunt obligaţii noi, proprii, iar nu obligaţii preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanţa de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) şi alin. (3) şi de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta B. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfăşoară acte şi operaţiuni comerciale, în scopul obţinerii de profit şi care, pentru diferenţa de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire şi creanţa pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reţinută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanţa pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura şi condiţiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

Recurentul-pârât a criticat şi înlăturarea susţinerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2 art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependenţă, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziţia A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe, impune concluzia că, şi în cazul procedurii administrative, reclamanta deţine tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalităţii de înscriere în tabelul creanţelor, respectiv cu o creanţă scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei creanţe. Aşadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuţie interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, astfel încât înscrierea creanţei în tabelul de creanţe şi menţiunile lichidatorului judiciar în procedura de faliment se bucură de putere de lucru judecat sub aspectul cuantumului şi condiţiei rezolutorii a creanţei.

3.2. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs incident împotriva aceleiaşi sentinţe, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia de respingere a acţiunii şi a susţinut că sentinţa recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind instituţia subrogaţiei, respectiv a art. 2210 C. civ., art. 26 din Norma ASF nr. 23/2014 şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, deşi A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite şi recuperează sumele plătite acesteia de la FGA, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deţine mai multe creanţe, este firesc ca şi în procedura administrativă de plată desfăşurată în faţa FGA să fie considerată tot unic creditor de asigurare. Or, la baza mecanismului de despăgubire a reclamantei stau regulile subrogaţiei, astfel încât Fondul nu poate invoca împotriva A. alte apărări sau argumente decât acelea pe care le-ar fi putut invoca împotriva păgubitului. Cum persoana păgubită este creditor de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din legea nr. 213/2015, iar suma solicitată la plată este inferioară pragului maxim impus prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, este greşită argumentaţia instanţei de fond, din care ar rezulta, implicit, că se aplică reguli distincte în cazul persoanei păgubite şi a asigurătorului care a preluat creanţa. Interpretarea pe care prima instanţă o dă prevederilor art. 4 şi art. 15 din Legea nr. 213/2015 nu este concordantă cu scopul avut în vedere de legiuitor, care nu a intenţionat să excludă aplicarea instituţiei subrogaţiei la situaţia dată.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că sentinţa de fond este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează noţiunile de "creditor de asigurare", "creanţă de asigurare", respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit de Legea nr. 213/2015. A arătat recurenta că are calitatea de creditor de asigurare în raport de fiecare contract de asigurare în parte, nefiind un unic creditor de asigurare raportat la totalitatea creanţelor de asigurare deţinute. Elementul de referinţă este contractul de asigurare, plafonul de despăgubire aplicându-se pe fiecare contract în parte, respectiv pe poliţă de asigurare sau eveniment asigurat, conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 22 din Norma ASF nr. 16/2015.

Recurenta-reclamantă a prezentat şi critici cuprinzând argumente în favoarea obligării directa a pârâtului la plata directă a sumei pretinse, în raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ.

Din interpretarea prevederilor art. 16 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 rezultă, în opinia reclamantei, că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru ca dreptul A. la plata sumei solicitate să fie recunoscut direct de către instanţa de judecată, fără să fie necesară reanalizarea cererii de plată pe fond de către FGA, susţinerile Fondului în sensul că nu s-ar fi realizat şi o analiză pe fond a cererii de plată nefiind reale şi echivalând cu invocarea propriei culpe.

II. Soluţia instanţei de recurs

Referitor la recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

Înalta Curte constată că toate criticile formulate de pârât sunt menite să sprijine poziţia autorităţii, potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 2961 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

Referitor la recursul incident declarat de reclamanta A. S.A.:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât dispoziţiilor pct. 8 ale acestui articol, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Înalta Curte reţine că reclamanta a formulat un prim rând de critici de nelegalitate, prin care a susţinut, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material referitoare la instituţia subrogaţiei, prevăzute de C. civ. şi Legea nr. 213/2015, precum şi a celor privind interpretarea noţiunilor de creditor de asigurare şi creanţă de asigurare din cuprinsul Legii nr. 213/2015, prin raportare la plafonul de garantare stabilit de acest act normativ.

Într-adevăr, astfel cum a arătat şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, aceste critici sunt străine de soluţia pronunţată, întrucât reclamanta contestă o pretinsă soluţie de respingere a acţiunii în anularea actului administrativ, deşi, prin sentinţa civilă recurată, instanţa de fond a admis acţiunea şi a anulat decizia atacată, pentru motivele de nelegalitate invocate de reclamantă.

În expunerea criticilor sale, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a respins în mod nelegal contestaţia formulată. Totodată, reclamanta susţine că instanţa de fond ar fi interpretat şi aplicat greşit textele de lege referitoare la subrogaţia sa în drepturile persoanelor păgubite, nerecunoscând dreptul asigurătorului CASCO de a fi considerat creditor de asigurare pentru fiecare din creanţe, deşi sentinţa recurată reţine contrariul.

Este criticat şi un pretins considerent al instanţei de fond, referitor la coroborarea procedurii falimentului cu cea prevăzută de Legea nr. 213/2015 într-un sens nefavorabil asigurătorului CASCO, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut foarte clar că nu poate primi apărările pârâtului cu privire la calitatea reclamantei de unic creditor de asigurare în procedura de faliment.

În fine, toate susţinerile reclamantei referitoare la interpretarea noţiunii de "creditor de asigurare" prin raportare la un singur contract de asigurare/creanţă de asigurare sunt întocmai cu cele expuse de instanţa de fond prin sentinţa recurată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că reclamanta a formulat critici care nu privesc conţinutul concret al hotărârii atacate, atât sub aspectul soluţiei, cât şi sub aspectul considerentelor atacate.

Referitor la criticile privind soluţia pronunţată asupra cererii de obligare directă a recurentului-pârât FGA la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, astfel cum susţine reclamanta, iar cât priveşte invocarea culpei FGA în soluţionarea cererii de plată, Înalta Curte reţine că tocmai constatarea culpei autorităţii în emiterea unui act administrativ nelegal impune soluţia de obligare a acesteia la reanalizarea cererii de plată sub toate aspectele prevăzute de lege, odată tranşată chestiunea disputată a limitei maxime de despăgubire de care poate beneficia reclamanta.

În concluzie, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., nefiind decelate critici de nelegalitate care să atragă incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. În acelaşi temei de drept, Înalta Curte va respinge, ca nefondat şi recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pentru motivele anterior arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1953 din 26 mai 2017 pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 aprilie 2021.