Guarantee Fund ordered to decide compensation claim within 30 days; appeal on silence-as-refusal upheld

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017 din 04.09.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea cererii nr. x/16.05.2017 referitoare la dosarul de daună x, iniţial deschis la B.. S.A.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 886 din 28 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a obligat pârâtul să soluţioneze cererea reclamantei de plată înregistrată sub nr. x/16.05.2017, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de 200 RON taxa judiciară de timbru şi 500 RON onorariu de avocat redus.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 886 din 28 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În motivarea recursului, recurentul - pârât a arătat în esenţă că reclamanta a susţinut că Fondul nu ar fi soluţionat cererea de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea contenciosului administrativ şi ar fi refuzat nejustificat să soluţioneze cererea de plată a acestora, sens în care ar fi aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Fondul de garantare a asiguraţilor nu a exprimat faţă de cererea reclamanţilor un "refuz nejustificat de a soluţiona cererea", nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile de drept material ale art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015 presupune o succesiune de operaţiuni administrative a căror îndeplinire nu este compatibilă, de principiu, cu un termen de soluţionare de 30 de zile.

În conformitate cu prevederile art. 6 din Protocolul 1 CEDO şi cu jurisprudenţa CEDO, a apreciat că soluţionarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic şi legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcţie de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natură a permite FGA să urmeze toate operaţiunile administrative impuse de cadrul normativ, să verifice în mod corespunzător legalitatea şi temeinicia cererilor persoanelor care pretind plata de despăgubiri/indemnizaţii rezultate din contractele de asigurare obligatorii sau facultative încheiate, în condiţiile legii, cu asigurătorul în faliment, lămurirea existentei si întinderii dreptului de creanţă, creanţa să fie certă, lichidă si exigibilă.

Or, ţinând cont că deschiderea procedurii de faliment a acestei societăţi de asigurare a determinat formularea unui număr de ordinul zecilor de mii de cereri de plată, fără a lua în considerare dosarele de daună şi cererile de plată depuse în cazul celorlalţi asigurători faţă de care s-a deschis procedura falimentului (C.), recurentul a apreciat că este vădit nerealist şi nerezonabil un termen de 30 de zile pentru soluţionarea unei cereri de plată.

A mai susţinut recurentul că, având în vedere că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluţionare a cererilor de plată şi raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, nerespectarea ordinii de înregistrare a cererilor de plată depuse de petenţi la FGA - criteriu obiectiv, care ţine de soluţionarea cronologică a depunerii cererilor, precum şi ignorarea criteriului privind analizarea şi verificarea dosarului de daună format prin depunerea la FGA a cererii de plată a reclamanţilor, ţinând cont de complexitatea şi particularităţile acestui dosar are drept consecinţă, pe de o parte neîndeplinirea atribuţiilor legale ale Fondului şi aplicarea unui tratament discriminatoriu faţă de petenţii care nu au chemat în judecată Fondul cu o astfel de acţiune.

Invocând cu titlu de practică judiciară o hotărâre judecătorească (Sentinţa civilă nr. 15/F-CONT din 6 februarie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), recurentul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind obligarea FGA la emiterea unei decizii de soluţionare a cererii de plată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Decizia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată în raport cu prevederile legale incidente, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Verificând conţinutul sentinţei recurate din perspectiva motivului de casare regăsit în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raţionamentul logico-juridic ce a condus la pronunţarea soluţiei criticate, argumentele părţilor litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde cererilor şi apărărilor formulate.

În privinţa hotărârii recurate în cauză, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanţei superioare asupra sentinţei pronunţate de prima instanţă, fiind respectate garanţiile procesuale ale imparţialităţii judecătorului şi ale calităţii actului de justiţie, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la existenţa unui proces echitabil.

De altfel, recurentul-pârât a invocat formal motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a acestuia ar fi aplicabilă în privinţa hotărârii recurate.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte reţine că reclamanta a sesizat instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui răspuns la cererea de despăgubire înregistrată la autoritatea pârâtă la data de 16.05.2017.

Potrivit art. 13 alin. (4) - (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, cererile creditorilor de asigurări se soluţionează de către o comisie specială constituită la nivelul Fondului, prin emiterea unei decizii de admitere sau respingere a cererii. Acest text instituie, aşadar, în sarcina Fondului, obligaţia de a emite o decizie de soluţionare a cererii creditorilor de asigurări.

Totodată, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, se constată că legiuitorul a înţeles să supună cererile formulate de solicitanţi, precum şi deciziile autorităţii administrative, regulilor şi principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004.

Corelativ, creditorul de asigurări are dreptul la acţiune în justiţie pentru recunoaşterea şi realizarea dreptului de creanţă, inclusiv dreptul de a solicita în instanţă obligarea Fondului la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubiri; existenţa posibilităţii de contestare a deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în soluţionarea cererii de despăgubire nu exclude posibilitatea reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la soluţionarea cererii sale cu respectarea termenului stabilit de lege sau în lipsa acestuia în cadrul unui termen rezonabil.

Criticile referitoare la inadmisibilitatea acţiunii reclamantei sunt, prin urmare, neîntemeiate, întrucât aceasta are posibilitatea de a supune analizei instanţei existenţa unei pasivităţi a pârâtului în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor, concluzie care se desprinde din conţinutul art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia,,(...) se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

În ceea ce priveşte fondul disputei judiciare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor susţine, în esenţă, citând dispoziţiile Legii nr. 213/2015, că nu există un termen impus de legiuitor, în care sa soluţioneze cererea intimaţilor-reclamanţi.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esenţă, sunt centrate pe interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează termenul de soluţionare a cererii de plată.

Din această perspectivă, sunt relevante dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, care prevăd că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri are semnificaţia faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În cazul în care autoritatea publică întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să rezolve cererea prin emiterea deciziei, în temeiul art. 1 alin. (1) şi (8) alin. (1) din această lege.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluţionare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimatei - reclamante şi nu poate constitui un motiv care să golească de conţinut drepturile acesteia.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii urmează a fi analizată prin prisma principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu-zise, ci şi celei administrative sau execuţionale.

Termenul rezonabil constituie şi o garanţie a dreptului la o bună administrare consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deşi nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activităţii autorităţilor publice.

Astfel, soluţionarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic şi legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcţie de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natura a permite FGA să urmeze toate operaţiunile administrative impuse de cadrul normativ, însă a prelungi procedura sine die.

Prin urmare, neidentificându-se motive de casare a hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 886 din 28 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.