Enforcement of EU-mandated 100 EUR penalty for non-return of GHG emission certificates; rejection of insolvency-based force majeure defense under Directive 2003/87/EC

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A., în insolvenţă, prin administrator special A. sub supravegherea administratorului judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a solicitat anularea Deciziei nr. 50/2020 din 17.07.2020 comunicată în data de 21.07.2020, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă nr. AS 6467/28.05.2020 înregistrată la AFM sub nr. x/02.06.2020, formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/08.05.2020 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Generală de Administrare Fiscală/Direcţia Evidenţă şi Colectare, privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera în suma de 450.180.741,00 RON calculate în temeiul art. 9 (1) lit. s) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu aprobata cu modificări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare; anularea deciziei de impunere nr. x/08.05.2020 şi exonerarea reclamantei de la plata sumei de 450.180.741,00 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 128 din 9 iunie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A. reprezentată prin administrator special A., sub supravegherea administratorului judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 128 din data de 09.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii instanţei de fond.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că hotărârea a fost dată eu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la anularea Deciziei de impunere nr. x/08.05.2020, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 95 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Decizia de impunere a fost emisă în temeiul art. 9 alin. (1) lit. ş) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Decizie de impunere de modificare se emite doar în cazul în care se modifica baza de impunere, în acest caz baza pentru calculul penalităţii fiind cantitatea de dioxid de carbon emisă pentru certificate de emisii de gaze nerestituite, astfel că decizia de impunere este neîntemeiată.

Potrivit art. 95 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală:

"organul fiscal emite decizie de impunere ori de cale ori acesta stabileşte sau modifică baza de impozitare ca urmare a unei verificări documentare, a unei inspecţii fiscale ori a unei verificări a situaţiei fiscale personale, efectuate în condiţiile legii".

De asemenea, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 28 (1) din H.G. nr. 780/2006 care instituie penalitatea de 100 euro echivalent în RON pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul sau operatorul de nave nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, ce constituie venit la fondul pentru mediu în condiţiile legii.

Din interpretarea textului de lege rezultă că sancţiunea instituită de legiuitor este o sancţiune civilă, fie de natura răspunderii contravenţionale, fie de domeniul răspunderii civile delictuale, dar în ambele situaţii, în speţă, nu sunt întrunite elementele acestor forme de răspundere juridică.

În opinia sa nu au fost îndeplinite dispoziţiile art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001 articol care prevede criteriile de individualizare a sancţiunii contravenţionale.

De altfel, recurenta-reclamată susţine că predarea întregii cantităţi de certificate nu a fost posibilă din cauza faptului că împotriva societăţii a fost deschisă procedura insolvenţei.

Astfel cum s-a arătat şi în cererea de chemare în judecată, SCEH S.A. funcţionează pe o piaţă concurenţială de vânzare a energiei electrice total nefavorabilă producătorilor de energie pe bază de cărbune, sumele încasate pentru energia electrică vândută neputând acoperi cheltuielile necesare desfăşurării activităţii. SCEH S.A. nu a avut resursele necesare pentru achiziţionarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră SCEH-SA desfăşoară o activitate care urmăreşte satisfacerea unui scop public, producerea şi furnizarea de energie electrică, sens în care acţionar unic este statul român prin Ministerul Energiei, Economiei şi Mediului de afaceri.

SCEH S.A. şi-a dovedit importanţa în perioada de iarnă în satisfacerea scopului public când s-a dovedit că SCEH-SA a avut un rol determinant în asigurarea energiei electrice, cu toate problemele cu care se confrunta.

Având în vedere situaţia SCEH-SA şi importanţa sa în asigurarea alimentarii cu energic electrică a fost adoptată O.U.G. nr. 26/2018.

În nota de fundamentare privind O.U.G. nr. 26/2018 referitoare la adoptarea unor măsuri pentru siguranţa alimentării cu energie electrică produsă prin utilizarea cărbunelui energetic din Valea Jiului, s-a stabilit că în jumătatea de nord a ţării sunt instalate capacităţi care acoperă 20% din producţia de energie electrică a SEN, iar în cazul opririi celor două termocentrale, Mintia şi Paroşeni, se produc influente negative asupra funcţionării SEN.

Prin O.U.G. nr. 26/2018 privind adoptarea unor măsuri pentru siguranţa alimentării cu energie electrică s-a reţinut aportul esenţial pe care l-au avut producătorii de energie pe bază de combustibil fosil-cărbune în perioadele de iarnă 2015-2016 şi 2016-2017.

Faţă de cele expuse anterior şi a actelor existente la dosarul cauzei solicită admiterea recursului formulat împotriva sentinţei nr. 128/2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare faţă de recursul recurentei-reclamante, solicitând respingerea acestuia şi menţinerea soluţiei instanţei de fond ca legală şi temeinică.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 50/2020 din 17.07.2020 comunicată în data de 21.07.2020, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă nr. AS 6467/28.05.2020 înregistrată la AFM sub nr. x/02.06.2020, formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/08.05.2020 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Generală de Administrare Fiscală/Direcţia Evidenţă şi Colectare, privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera în suma de 450.180.741,00 RON calculate în temeiul art. 9 (1) lit. s) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu aprobata cu modificări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare; anularea deciziei de impunere nr. x/08.05.2020 şi exonerarea reclamantei de la plata sumei de 450.180.741.00 RON.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă că, Decizia de impunere a fost emisă cu respectarea prevederilor legii incidente în speţă, iar neplata taxelor în termenele prevăzute de lege, îndreptăţeşte organul să angajeze răspunderea fiscală a contribuabilului prin emiterea unei decizii de impunere cu privire la obligaţiile de plată accesorii în sarcini acestuia.

De asemenea, s-a reţinut că, referitor la aplicarea penalităţii de 100 Euro pentru operatorii care nu restituie certificatele de emisii până cel târziu la data de 30 aprilie, prin Decizia din luna octombrie 2013, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că art. 16 din Directiva 203/87/CE privind stabilirea unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de sferă în cadrul comunităţii trebuie interpretat în sensul că se opune excluderii de la penalităţii de 100 Euro pentru depăşirea emisiilor pe care o prevede în cazul operatorului care nu a restituit până la data de 30 aprilie a anului în curs cotele de operatorul dispune la această dată de un număr suficient de certificate.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 95 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora "organul fiscal emite decizie de impunere ori de cale ori acesta stabileşte sau modifică baza de impozitare ca urmare a unei verificări documentare, a unei inspecţii fiscale ori a unei verificări a situaţiei fiscale personale, efectuate în condiţiile legii", precum şi a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006 care instituie penalitatea de 100 euro echivalent în legi pentru fiecare tonă de dioxid de carbon pentru operatorul sau operatorul de nave care nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, ce constituie venit la Fondul pentru mediu, în condiţiile legii. De asemenea, a susţinut că predarea întregii cantităţi de certificate nu a fost posibilă din cauza faptului că împotriva societăţii a fost deschisă procedura insolvenţei.

Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, Înalta Curte constată că prin Decizia de impunere nr. x din 08.05.2020 privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, Administraţia Fondului pentru Mediu-Direcţia Generală de Administrare Fiscală şi Gestiune Financiară/Direcţia Evidenţă şi Colectare a stabilit suplimentar în sarcina societăţii obligaţia de plată în cuantum de 450.180.741,00 RON, reprezentând penalitatea de 100 euro, echivalentă în RON la cursul de schimb BNR valabil la data de 1 mai 2019, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, datorată de către operatorul care nu a restituit certificate aferente emisiilor de CO2, corespunzătoare emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2019- 31.12.2019 şi nerestituite în anul 2019, conform datelor transmise de Ministerul Mediului prin adresa nr. x/05.05.2020, înregistrată la Administraţia Fondului pentru Mediu sub nr. x/05.05.2020.

Conform dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 "Operatorul fiecărei instalaţii are obligaţia de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior, altul decât numărul de certificate pentru aviaţie, verificate potrivit dispoziţiilor art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior".

De asemenea, potrivit art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ "Pentru nerespectarea prevederilor art. 18 alin. (2) şi (3), pentru perioada prevăzută la art. 12 se aplică o penalitate de 100 euro, echivalentă în RON, la cursul de schimb leu/euro al Băncii Naţionale a României valabil la data de 1 mai a anului respectiv, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul sau operatorul de aeronave nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, ce constituie venit la Fondul pentru mediu, în condiţiile legii".

În privinţa interpretării prevederilor art. 28 din H.G. nr. 780/2006 raportat la art. 16 din Directiva 2003/87/CE, Înalta Curte reţine că actul normativ intern a fost adoptat în vederea transpunerii, printre altele, a prevederilor Directivei 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii şi de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L275/2003.

În primul rând, referitor la efectele Directivei nr. 2003/87 CE, Înalta Curte constată că, în principal, directivele au efect direct numai ascendent, atunci când statul nu a transpus directiva în dreptul naţional în termenele stabilite, sau când a efectuat o transpunere incorectă, în sensul că numai un particular ar putea să se prevaleze de drepturi conferite de directivă împotriva statului iar nu în sens invers, directiva neavând efect direct descendent - de la stat către particulari, nefiind obligatorie în privinţa obligaţiilor impuse particularilor, care vor decurge din norma de transpunere (Becker, 8/81, paragraf 25).

În jurisprudenţa CJUE s-a statuat că printre entităţile faţă de care se pot invoca dispoziţiile unei directive de natură a avea efecte directe figurează şi un organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al autorităţii publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public şi care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relaţiile dintre particulari (Paragraf 24 din C.425/12 cu referire la Collino şi Chiappero, C 343/98, paragraf 23, Rieser Internationale Transporte, C 157/02, paragraf 24, Farrell, C 356/05, paragraf 40, precum şi Dominguez, C-282/10, paragraf 39). Serviciul de interes public respectiv trebuie să fie îndeplinit sub controlul unei autorităţi publice (capitalul său social este deţinut majoritar sau exclusiv de stat, sau acesta poate să desemneze membri ai organelor sale de administrare şi de control ori să dea instrucţiuni care vizează administrarea activităţii de serviciu public - paragraf 29 c-425/12) şi întreprinderea respectivă să dispună de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relaţiile dintre particulari.

În cauza C-425/12 Portgas, CJUE a statuat că o întreprindere, care a fost însărcinată în temeiul unui act al autorităţii publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public şi care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relaţiile dintre particulari, este obligată să respecte dispoziţiile Directivei şi, prin urmare, aceste dispoziţii pot fi invocate în privinţa sa de către autorităţile unui stat membru.

În acest context, se reţine că Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A. este o societate ce asigură serviciul de producţie a energiei termice în sistem centralizat, serviciu de utilitate publică şi ca atare, împotriva sa se poate invoca direct Directiva pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor sale ce decurg din aceasta.

În al doilea rând, nu poate fi neglijat faptul că Directiva a fost transpusă în dreptul intern prin H.G. nr. 780/2006, iar obligaţiile acolo reglementate se impun subiectelor de drept la care se referă.

Articolul 16 din Directiva CE) nr. 87 din 13 octombrie 2003, intitulat Sancţiuni, arată la alin. (1) că statele membre stabilesc normele referitoare la sancţiunile aplicabile în cazul în care sunt încălcate dispoziţiile de drept intern adoptate în temeiul acestei directive şi iau măsurile necesare pentru a asigura aplicarea acestor norme. Sancţiunile prevăzute trebuie să fie eficiente, proporţionale şi cu efect de descurajare. Statele membre notifică aceste dispoziţii Comisiei, precum şi, fără întârziere, orice modificare ulterioară a acestora.

Pornind de la obiectul general de protecţie a mediului, Directiva a impus statelor membre un sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod rentabil şi eficient din punct de vedere economic (art. 1 alin. (1).

În acest sens, a impus statelor membre ca acestea să se asigure că până la data de 30 aprilie a fiecărui an, operatorul fiecărei instalaţii restituie un număr de certificate egal cu totalul emisiilor instalaţiei în cauză pe parcursul anului calendaristic anterior, pentru această obligaţie fiind instituită expres în Directivă sancţiunea reglementată în art. 16 alin. (3), potrivit cu care statele membre se asigură că oricărui operator sau operator de aeronave care nu restituie, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-şi acoperi emisiile din anul anterior i se aplică o penalitate pentru exces de emisii, care este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul sau operatorul de aeronave nu a restituit cotele. Plata penalităţii pentru exces de emisii nu exonerează operatorul sau operatorul de aeronave de obligaţia de a restitui un număr de cote egal cu depăşirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic.

Spre deosebire de celelalte obligaţii prevăzute pentru atingerea aceluiaşi scop, pentru care legiuitorul european a lăsat la latitudinea statelor membre stabilirea sancţiunilor, în ce priveşte restituirea certificatelor cu respectarea termenului impus de Directivă, legiuitorul european a prevăzut o sancţiune determinată (penalitatea de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon), care în lumina jurisprudenţei Curţii de la Luxemburg nu poate fi adaptată de instanţa naţională în temeiul principiului proporţionalităţii, obligaţia de restituire a cotelor fiind de o stricteţe deosebită (paragraf 26 din C-203/12, Billerud Karlsborg AB, paragraf 30 din C-148/14 Bundersrepublik Deutschland).

În acelaşi timp, în jurisprudenţa CJUE s-a reţinut că Directiva nu poate fi interpretată în sensul că impune aplicarea automată a unei sancţiuni pentru încălcarea unei obligaţii pe care nu o specifică în mod clar, ceea ce, însă, nu este cazul obligaţiei de restituire a certificatelor, definită fără ambiguitate. Numai în ce priveşte sancţiunile pe care statele membre trebuie să le prevadă în temeiul art. 16 alin. (1) din Directiva 2003/87 se ridică problema aprecierii proporţionalităţii cu încălcarea săvârşită, însă, referitor la penalitatea reglementată în art. 16 alin. (3) aprecierea a aparţinut legiuitorului european la momentul adoptării sale şi nu poate fi cenzurată. Mai mult, s-a reţinut că nivelul relativ ridicat al amenzii este justificat de necesitatea ca neîndeplinirea obligaţiilor de restituire a unui număr suficient de cote, să fie tratată în mod strict şi coerent în întreaga Uniune (paragraf 39 din C-203/12), iar data limită de 30 aprilie este mai târzie decât cea la care statele membre sunt ţinute să aloce operatorilor o parte din cotele lor din anul în curs, reprezentând un termen rezonabil pentru a se conforma obligaţiei lor de restituire (paragraf 40 din C-203/12).

S-a statuat de către CJUE că obligaţia impusă de Directiva 2003/87 referitor la restituirea cotelor trebuie privită nu ca o simplă obligaţie de deţinere a cotelor ce acoperă emisiile anului precedent la data de 30 aprilie a anului în curs, ci ca o obligaţie de restituire (efectivă) a cotelor respective cel mai târziu la data de 30 aprilie, pentru ca acestea să fie anulate în Registrul comunitar destinat să asigure o contabilizare precisă a cotelor (paragraf 30 din C-203/12).

Într-adevăr, pentru a nu se antrena răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de restituire a cotelor, CJUE a reţinut posibilitatea incidenţei unui caz de forţă majoră, însă noţiunea de forţă majoră este definită generic de curte, fiind lăsată la aprecierea şi analiza instanţelor naţionale.

Pentru determinarea concretă a situaţiei ce s-ar putea încadra într-un caz de forţă majoră care să justifice neîndeplinirea obligaţiei, rolul revine instanţei interne care trebuie să aprecieze dacă, în pofida tuturor diligenţelor pe care le-ar fi putut depune contribuabilul pentru respectarea termenului, acesta a fost confruntat cu împrejurări străine, neobişnuite, imprevizibile, care depăşesc o simplă disfuncţionalitate internă (paragraf 31 din C-203/12).

Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 1351 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora forţa majoră este definită ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil, însă această definiţie trebuie analizată prin prisma dezlegărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, aşa cum s-a menţionat anterior (paragraf 31 din C-203/12).

Or, în cauza dedusă judecăţii intrarea în insolvenţă a recurentei-reclamante nu constituie un caz de forţă majoră în raport de care să se poată dispune exonerarea de la plata penalităţilor stabilite în sarcina sa.

În acest context, Înalta Curte constată că aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu Decizia Curţii Europene de Justiţie din luna octombrie 2013, prin care s-a statuat că art. 16 din Directiva 203/87/CE privind stabilirea unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de sferă în cadrul comunităţii trebuie interpretat în sensul că se opune excluderii de la penalităţii de 100 Euro pentru depăşirea emisiilor pe care o prevede în cazul operatorului care nu a restituit până la data de 30 aprilie a anului în curs cotele de operatorul dispune la această dată de un număr suficient de certificate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut legalitatea deciziei de impunere nr. x/08.05.2020 emisă în temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. ş) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, în temeiul căreia s-au stabilit penalităţi de 100 euro, echivalent în RON la cursul de schimb leu/euro al Băncii Naţionale a României, valabil la data de 1 mai a anului respectiv, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon emisă în perioada 01.01.2019 - 31.12.2019, în sarcina operatorului Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A.

6. Temeiul de drept al soluţiei ponunţate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar B. şi administrator special A. împotriva sentinţei nr. 128 din 9 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar B. şi administrator special A. împotriva sentinţei nr. 128 din 9 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2022.