Jewish communal property restitution claim rejected for lack of probated succession rights.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 martie 2019, pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România ("Comisia Specială de Retrocedare") a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 1042/19.12.2018, emisă de pârâtă solicitând:

(i) anularea Deciziei contestate, constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din municipiul Fălticeni, judeţ Suceava, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român şi acordarea de despăgubiri pentru acest imobil;

(ii) obligarea pârâtei să emită, în principal, decizie de restituire în natură sau, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, decizie cu propunere de acordare de despăgubiri;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 61 din 11 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 4 iunie 2019 şi a sentinţei civile nr. 61 din 11 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta susţine că încheierea din 04.06.2019 nu este motivată cu privire la soluţia de respingere a cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică imobiliară. Această probă era utilă soluţionării cauzei, ajutând la stabilirea unei corecte situaţii de fapt.

Consideră recurenta-reclamantă că, prin nemotivarea soluţiei de respingere a cererii de probe, instanţa fondului a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., încheierea necuprinzând motivele de fapt şi de drept ale soluţiei dispuse. Totodată, este afectat şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia EDO.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că, prin aceeaşi încheiere, a fost în mod greşit respinsă cererea de suplimentare a probei cu înscrisuri, motivat de faptul că acestea trebuiau depuse odată cu acţiunea, deşi reclamanta a învederat că s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a depune aceste înscrisuri odată cu acţiunea. Astfel, deşi cererile adresate unor instituţii pentru clarificarea situaţiei juridice a imobilului (Camera Notarilor Publici, Primăria Mun. Fălticeni) au fost depuse anterior formulării acţiunii, aceste autorităţi nu au emis vreun răspuns până la termenul de judecată din 04.06.2019.

Consideră recurenta-reclamantă că aceste înscrisuri erau absolut necesare pentru a lămuri situaţia juridică a imobilului, astfel cum era necesară şi administrarea probei cu expertiză pentru identificarea imobilului şi stabilirea măsurii în care mai poate fi restituit în natură. Respingând cererea de administrare a acestor probatorii, prima instanţă a încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. şi art. 24 din Constituţie.

În consecinţă, pentru aceste motive, recurenta consideră că se impune casarea încheierii recurate şi a sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe noi în dovedirea temeiniciei acţiunii.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare, referitor la neasigurarea dreptului reclamantei de a susţine cererea de retrocedare în faţa comisiei, precum şi a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de retrocedare.

Arată recurenta că sancţiunea pentru încălcarea dreptului său de a susţine cererea de retrocedare este nulitatea absolută a actului administrativ, fiind afectat dreptul la apărare. În mod nelegal instanţa de fond a reţinut că invocata nulitate presupune dovada existenţei unei vătămări care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, în sensul art. 175 C. proc. civ.. Asigurarea dreptului Fundaţiei de a-şi susţine cererea de retrocedare este o condiţie extrinsecă a actului emis de pârâta comisie, fiind incidente prevederile art. 176 C. proc. civ., care reglementează nulitatea ca urmare a nerespectării unor cerinţe extrinseci ale actului de procedură şi care nu este condiţionată de existenţa unei vătămări.

În ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, recurenta-reclamantă susţine, contrar instanţei de fond, că a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de retrocedare, respectiv a calităţii de continuator al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român.

Astfel, imobilul s-a aflat în proprietatea defunctei B., care l-a transmis Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România pe calea devoluţiunii testamentare, după cum rezultă din testamentul autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/30.11.1982. Federaţia a dobândit, aşadar, dreptul de a solicita retrocedarea imobilului în litigiu, pe care l-a transmis reclamantei A., astfel că instanţa de fond a concluzionat în mod greşit cu privire la lipsa calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la retrocedare.

Cât priveşte dovada preluării abuzive a imobilului, această condiţie nu a fost analizată de prima instanţă, dar din actele dosarului rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind încheiat în acest sens şi Procesul-verbal din 16.02.1960.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că motivele de recurs subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. au fost invocate de recurenta-reclamantă în privinţa încheierii de şedinţă din data de 04.06.2019 (care face parte integrantă din sentinţa recurată, întrucât prin aceasta a fost amânată pronunţarea la data de 11.06.2019) şi vizează respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică şi de depunere a unor înscrisuri suplimentare, constând în răspunsuri la adrese depuse de reclamantă la autorităţile competente, prin care s-au solicitat informaţii de natură a clarifica situaţia juridică a imobilului în litigiu.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică nu este motivată, critică pe care Înalta Curte o apreciază a fi nefondată, prima instanţă arătând că această probă nu este utilă soluţionării cauzei. Chiar dacă raţionamentul instanţei de fond este prezentat pe scurt, rezultă foarte clar motivul pentru care a fost respinsă proba solicitată, judecătorul fondului conformându-se exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Pe de altă parte, acest raţionament se coroborează cu considerentele sentinţei recurate, confirmând lipsa de relevanţă a administrării probei, din perspectiva chestiunilor litigioase deduse judecăţii, astfel încât nu se poate susţine că soluţia instanţei de fond, care face trimitere la inutilitatea probei, este nemotivată şi că părţile nu cunosc raţionamentul care a stat la baza acestei măsuri.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a criticat respingerea cererii sale de probatorii, susţinând că atât expertiza tehnică, cât şi înscrisurile solicitate în probatoriu erau necesare dezlegării corecte a cauzei, astfel încât este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

După cum rezultă din încheierea recurată, expertiza tehnică solicitată de reclamantă avea ca obiective identificarea imobilului în litigiu şi stabilirea posibilităţii de restituire în natură. În raport de conţinutul deciziei administrative atacate, Înalta Curte reţine că autoritatea pârâtă a respins cererea de retrocedare întrucât nu s-au depus înscrisuri din care să reiasă dovada proprietăţii asupra imobilului, dovada preluării abuzive şi nici note de reconstituire a vechiului amplasament al imobilului solicitat. Aşadar, în soluţionarea cererii administrative, Comisia Specială de Retrocedare a apreciat că nu s-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită şi nici preluarea abuzivă a imobilului, conform art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 (deşi se face trimitere, pasager, şi la nedovedirea vechiului amplasament al imobilului, fără alte detalii). Or, dat fiind motivele respingerii cererii de retrocedare, prima instanţă a respins în mod corect proba cu expertiză tehnică având ca obiectiv identificarea imobilului şi a situaţiei de fapt a acestuia, aceasta nefiind relevantă în soluţionarea cauzei, câtă vreme instanţa de fond avea a analiza, cu prioritate, dacă reclamanta îndeplineşte condiţiile legale pentru a beneficia de măsurile prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999.

În ceea ce priveşte respingerea probei cu înscrisuri constând în răspunsuri la adresele pe care recurenta-reclamantă le-a înaintat Primăriei Mun. Fălticeni şi Camerei Notarilor Publici Bucureşti, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentei, că aceste adrese nu au fost depuse anterior formulării cererii de chemare în judecată. Acţiunea a fost introdusă la data de 4 martie 2019, prin serviciul poştal, fiind înregistrată la instanţa de fond la 5 martie 2019, iar cererile adresate autorităţilor amintite sunt datate 31 mai 2019 şi nu s-a depus o dovadă a datei înregistrării lor la destinatari. Aşadar, nu se poate susţine că reclamanta a îndeplinit diligenţele necesare anterior învestirii instanţei de judecată şi că probele solicitate nu au putut fi înfăţişate din culpa autorităţilor pretins deţinătoare ale informaţiilor/actelor solicitate.

De altfel, reclamanta nu a justificat motivul pentru care nu a efectuat aceste demersuri de obţinere a certificatului de deces şi a eventualului certificat de moştenitor emis de pe urma defunctei B. în procedura administrativă, respectiv în perioada de la data depunerii cererii de retrocedare (23.09.2004) şi până la emiterea deciziei contestate (19.12.2018) sau chiar a formulării acţiunii în contencios administrativ (04.03.2019).

Nici în recurs reclamanta nu a arătat stadiul acestor cereri, respectiv dacă a existat un răspuns al autorităţilor şi în ce sens a fost acesta ori dacă, în lipsa unui astfel de răspuns, reclamanta a făcut demersuri suplimentare.

Este de menţionat şi că respingerea probelor solicitate de părţi nu reprezintă, per se, un motiv de nelegalitate, stabilirea utilităţii şi pertinenţei unei probe fiind atributul instanţei, în raport de elementele speţei şi de teza probatorie susţinută de părţi.

Faţă de conţinutul actului administrativ dedus judecăţii şi de elementele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că respingerea administrării probelor cu înscrisuri şi expertiză tehnică specialitatea topografie reprezintă o măsură legală şi suficient motivată, astfel că încheierea din 4 iunie 2019 va fi menţinută, nefiind întemeiată niciuna dintre criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare, din perspectiva neasigurării dreptului reclamantei de a susţine cererea de retrocedare în faţa comisiei, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat. Existenţa unui viciu în procedura administrativă nu constituie motiv de nulitate în condiţiile în care, astfel cum a reţinut instanţa de fond, nu s-a probat producerea unei vătămări care să afecteze dreptul în însăşi substanţa sa, astfel încât singurul remediu să fie anularea actului, iar pe de altă parte, reclamanta a avut posibilitatea de a prezenta toate apărările şi argumentele pe care le consideră relevante în faţa instanţei de judecată, în cadrul procedurii judiciare.

Reclamanta nu a fost în măsură să facă dovada existenţei unei vătămări prin faptul că un reprezentant al său nu a fost invitat să participe la şedinţa respectivei comisii, în condiţiile în care a ataşat cererii de retrocedare toate înscrisurile pe care le-a considerat necesare pentru a dovedi caracterul întemeiat al cererii sale, iar aceste înscrisuri au fost examinate de către Comisia Specială de Retrocedare în cuprinsul deciziei prin care a soluţionat cererea.

În recurs, reclamanta a susţinut că invocata nulitate se circumscrie prevederilor art. 176 C. proc. civ., întrucât nerespectarea dreptului la apărare reprezintă o cerinţă extrinsecă actului administrativ, dar acest argument nu poate fi primit. Înalta Curte reţine că O.U.G. nr. 83/2019 nu prevede o astfel de cerinţă de legalitate a emiterii deciziei administrative, referitoare la obligaţia comisiei speciale de a invita un reprezentant al petentului la şedinţă. Această procedură este prevăzută doar de regulamentul de funcţionare al comisiei. Nerespectarea sa nu reprezintă o cerinţă legală extrinsecă a actului administrativ, care atrage nulitatea necondiţionată a deciziei, ci presupune dovedirea unei vătămări de către partea interesată.

Nefondate sunt şi criticile recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea de către instanţa de fond şi de autoritatea pârâtă a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, din perspectiva calităţii solicitantei de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului.

În speţă, reclamanta a depus înscrisuri conform cărora imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea defunctei B., fiind preluat de Statul Român conform Procesului-verbal din 16.02.1960. Este de menţionat că nici numele şi nici adresa imobilului nu sunt aceleaşi în actul pe care reclamanta îşi întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate şi, respectiv, în procesul-verbal de preluare.

Defuncta B. a întocmit un testament în favoarea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/30.11.1982, prin care a testat acestei federaţii toate bunurile mobile şi imobile ce se vor afla în patrimoniul său la data decesului. Acest testament nu a fost însoţit de depunerea unui certificat de moştenitor emis în favoarea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, nefiind făcută dovada transmiterii bunurilor testatoarei către moştenitorul prezumtiv. Depunerea certificatului de moştenitor este necesară întrucât testamentul este un act revocabil, asupra căruia testatorul poate reveni până la decesul său, iar beneficiarul are, de asemenea, posibilitatea de a nu accepta bunurile testate.

De altfel, Înalta Curte reţine şi împrejurarea că bunul imobil în litigiu părăsise patrimoniul lui B. anterior întocmirii testamentului, iar aceasta a testat federaţiei bunurile ce se vor afla în patrimoniul său la data decesului, fără menţionarea imobilului în litigiu. În acest context, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, autoarea reclamantei, nefiind beneficiara unui drept se sezină, cu atât mai mult era necesară depunerea certificatului de moştenitor, fără de care nu poate fi reţinută calitatea de succesoare îndreptăţită la formularea cererii de retrocedare a unui bun imobil ce au aparţinut pretinsei autoare şi care ar intra în sfera de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999.

Aşa fiind, constată Înalta Curte, concluzia judecătorului fondului, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire este una corectă. Or, dovada acestei calităţi revine solicitantei, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 coroborat cu art. 10 din Normele metodologice de aplicare ale ordonanţei de urgenţă.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 4 iunie 2019 şi a sentinţei civile nr. 61 din 11 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.