Taxpayer prevails as payment-date rule voids VAT installment revocation

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ("ANAF") şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ("DGAMC"), a solicitat:

(i) anularea Deciziior nr. 22/09.12.2015 şi nr. 504/18.12.2015, emise de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei de constatare a pierderii valabilităţii amânării la plată a obligaţiilor fiscale nr. 4822/22.12.2015, împotriva Deciziei de pierdere a valabilităţii amânării la plată a penalităţilor de întârziere nr. 4824/22.10.2015 şi împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând penalităţi nr. 4823/22.10.2015;

(ii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 219 din 10 octombrie 2016, Curtea de Apel Oradea respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a anulat Deciziile nr. 22/09.12.2015, nr. 504/18.12.2015, nr. 4822/22.10.2015, nr. 4823/22.10.2015 şi nr. 4824/22.10.2015, emise de pârâte.

Totodată, a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată parţiale.

1.3. Prin decizia nr. 679 din 14 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a casat sentinţa civilă nr. 219 din 10 octombrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

1.4. Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 martie 2019, sub nr. x/2016*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 119 din 26 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a anulat Decizia nr. 22/9.12.2015, emisă de ANAF, Decizia nr. 504/18.12.2015, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF, precum şi Deciziile nr. 4822/22.10.2015, nr. 4823/22.10.2015 şi nr. 4824/22.10.2015, emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 119 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta DGAMC a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susţine că prima instanţă a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011 şi art. 5 lit. s) din OMF nr. 246/2005.

Arată recurenta-pârâtă DGAMC că, urmare a cererii reclamantei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale neachitate, înregistrată sub nr. x/12.02.2013, au fost emise Decizia de eşalonare la plată nr. x/22.03.2013, modificată prin Decizia nr. x/25.03.2014, precum şi Decizia de amânare la plată a penalităţilor de întârziere nr. x/22.03.2013. Întrucât societatea nu a respectat prevederile art. 101 alin. (7) din O.U.G. nr. 29/2011, au fost emise decizii de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale şi de pierdere a valabilităţii eşalonării la plată a penalităţilor de întârziere.

După comunicarea acestor decizii, reclamanta a depus cererea nr. x/10.02.2015, potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 29/2011, solicitând menţinerea eşalonării de plata. Cererea a fost soluţionată prin emiterea Deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale nr. 674/17.02.2015 şi a Deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată a penalităţilor de întârziere nr. 676/17.02.2015, comunicate societăţii reclamante la data de 26.02.2015.

La data de 27.07.2015, societatea reclamantă a depus decontul TVA aferent lunii iunie 2015, prin care a evidenţiat TVA de plată în sumă de 331.855 RON, cu scadenţă în data de 27.07.2015 şi termen maxim de plată la 25.08.2015, conform art. 10 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 29/2011. Această obligaţie fiscală a fost stinsă prin patru plăţi distincte, dintre care trei efectuate la data de 25.08.2015 şi una efectuată la data de 26.08.2015, aceasta din urmă achitată prin OP nr. x, în sumă de 108.000 RON. Plăţile au fost înregistrate conform informaţiilor transmise prin mesajul electronic de plată de către instituţia bancară, fiind confirmate de către Trezoreria Statului în baza extrasului de cont emis la data de 17.09.2015.

Având în vedere depăşirea termenului de plată a obligaţiei scadente la data de 25.08.2015, recurenta-pârâtă arată că, în temeiul art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011, a emis Decizia de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale nr. 4822/22.10.2015, Decizia de pierdere a valabilităţii eşalonării la plată a penalităţilor de întârziere nr. 4824/22.10.2015 şi Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând penalităţi nr. 4823/22.10.2015.

Susţine recurenta-pârâtă că plata efectuată la data de 26.08.2015 a dus la pierderea valabilităţii eşalonării la plată, în condiţiile în care data plăţii în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară este data la care instituţia bancară debitează contul plătitorului, aşa cum rezultă din mesajul electronic Swift şi care reprezintă momentul plăţii şi confirmă creditarea contului Trezoreriei Statului. Ca atare, rezultă că în mod greşit a susţinut reclamanta că plata s-a făcut în termen, la data de 25.08.2015, în condiţiile în care data debitării contului a fost data de 26.08.2015, astfel încât deciziile contestate au fost emise cu respectarea art. 10 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 29/2011.

3.2. Împotriva sentinţei civile nr. 119 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs şi pârâta ANAF, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011 şi art. 5 lit. s) din OMF nr. 246/2005, în raport de împrejurarea că obligaţia fiscală reprezentând TVA aferentă lunii iunie 2015, scadentă la data de 27.07.2015, avea termen maxim de plată la data de 25.08.2015.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de fond a reţinut greşit, în raport de extrasul de cont prezentat de contribuabil, că data plăţii este 25.08.2015, câtă vreme din extrasul emis de Trezoreria Municipiului Bucureşti rezultă că suma de 108.000 RON a fost achitată la 26.08.2015. Extrasul de cont al contribuabilului poate reprezenta dovadă a plăţii doar în situaţia prevăzută de art. 121 din O.G. nr. 92/2003, neaplicabilă în cazul de faţă.

În consecinţă, arată recurenta-pârâtă, contrar susţinerilor instanţei de fond, plata efectuată în data de 26.08.2015 duce la pierderea valabilităţii eşalonării la plată şi a amânării la plată a obligaţiilor fiscale, întrucât data plăţii în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară este data la care instituţia bancară debitează contul plătitorului, aşa cum rezultă din mesajul electronic Swift şi care reprezintă momentul plăţii şi confirmă creditarea contului Trezoreriei Statului. Aşadar, DGAMC a făcut o corectă aplicare a prevederilor imperative ale art. 10 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 29/2011.

Cât priveşte Decizia nr. 504/18.12.2015, emisă de ANAF, recurenta-pârâtă susţine că prin aceasta a fost în mod legal respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantă, în raport de legalitatea deciziilor emise de DGAMC.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâtele ANAF şi DGAMC, ca nefondate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt nefondate, pentru considerentele ce se succed:

Având în vedere similitudinea criticilor de nelegalitate formulate de pârâte, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

Chestiunea litigioasă dedusă judecăţii priveşte stabilirea datei la care reclamanta a efectuat plata sumei de 108.000 RON, reprezentând TVA aferentă lunii iunie 2015, scadentă la data de 27.07.2015, cu termen maxim de plată la data de 25.08.2015. Reclamanta a susţinut că data plăţii se încadra în termenul maxim de plată, calculat potrivit art. 114 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, astfel încât pierderea valabilităţii eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale principale şi accesorii reprezintă o măsură nelegal dispusă de organul fiscal, în timp ce pârâtele au susţinut că data plăţii excede acestui termen, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011. În fond, prima instanţă a confirmat susţinerile reclamantei, dispunând anularea deciziilor contestate.

În recurs, pârâtele au susţinut că, prin sentinţa recurată, instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011 şi art. 5 lit. s) din OMF nr. 246/2005, raportat la data plăţii obligaţiei fiscale, critici pe care Înalta Curte le consideră a fi nefondate.

Conform prevederilor art. 114 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:

"c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, astfel cum această informaţie este transmisă prin mesajul electronic de plată de către instituţia bancară iniţiatoare, potrivit reglementărilor specifice în vigoare, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 121, data putând fi dovedită prin extrasul de cont al contribuabilului.".

În raport de acest text de lege şi pentru a lămuri aspectul referitor la data plăţii, instanţa de fond a solicitat unităţii bancare să comunice data debitării contului plătitorului, iar potrivit adresei emise de B. sub nr. x/17.05.2019, s-a învederat că data debitării contului a fost 25.08.2015. Prin urmare, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că data plăţii sumei de 108.000 RON, stabilită potrivit dispoziţiilor anterior citate, este 25.08.2015, dată la care banca a debitat contul societăţii plătitoare.

Recurentele-pârâte au susţinut că data plăţii este cea comunicată în mesajul electronic Swift care confirmă creditarea contului Trezoreriei Statului, argument ce nu poate fi primit, întrucât textul de lege stabileşte un alt moment al plăţii decât cel al creditării contului creditorului. Totodată, oricare ar fi fost conţinutul mesajului electronic, acesta nu prezintă relevanţă în condiţiile în care unitatea bancară a confirmat în mod expres, pe cale oficială, că data debitării contului (care reprezintă data plăţii) este cea indicată de reclamantă, respectiv 25.08.2015.

A mai susţinut recurenta-pârâtă ANAF că instanţa de fond a avut în vedere în mod greşit extrasul de cont depus de contribuabil, iar nu informaţiile comunicate de Trezoreria Statului. Înalta Curte constată că, deşi acest extras de cont a făcut parte din ansamablul probator, el nu a reprezentat singura dovadă în sprijinul soluţiei pronunţate, ci informaţiile conţinute în acest extras au fost confirmate şi coroborate cu cele din adresa comunicată instanţei de fond de către B..

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 121 din O.G. nr. 92/2003, care dispun că nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor cuvenite bugetului general consolidat în termen de 3 zile lucrătoare de la data debitării contului plătitorului nu îl exonerează pe plătitor de obligaţia de plată a sumelor respective şi atrage pentru acesta dobânzi şi penalităţi de întârziere, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că acest text de lege nu este aplicabil în speţă, nefiind decelată o situaţie de nedecontare a contului plătitorului de către unitatea bancară. Dimpotrivă, contul reclamantei a fost debitat chiar în ziua întocmirii ordinului de plată, în condiţiile art. 114 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 92/2003.

De altfel, şi recurenta-pârâtă ANAF susţine că aceste dispoziţii nu sunt incidente cauzei, însă cu referire la mijlocul de probă reprezentat de extrasul de cont prezentat de contribuabil, aspect care a fost dezlegat printr-un considerent anterior al instanţei de recurs.

În concluzie, data la care intimata-reclamantă a plătit suma de 108.000 RON, reprezentând TVA (25.08.2015), se înscrie în intervalul temporal în care avea obligaţia de plată a taxei (25.07.2015 - 25.08.2015), astfel încât recurentele-pârâte au emis în mod nelegal deciziile de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale principale şi accesorii, precum şi deciziile de soluţionare a contestaţiilor, cu încălcarea art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011. Pe cale de consecinţă, hotărârea instanţei de fond, de anulare a acestor decizii, este legală şi va fi menţinută, pârâtele neformulând critici de nelegalitate apte să conducă la reformarea soluţiei recurate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 119 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.