Heat cost allocator cartel fine upheld in market-sharing ruling; appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 07 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

I.1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2108 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat - în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei - anularea Deciziei nr. 50/25.09.2017 în ceea ce priveşte societatea reclamantă şi exonerarea acesteia de la plata sumei de 1.763.937 RON stabilită nelegal cu titlu de amendă prin decizia contestată.

A solicitat, de asemenea, suspendarea executării Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 50/25.09.2017 în ceea ce priveşte societatea A. S.R.L. până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentei cauzei având ca obiect anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 50/25.09.2017 în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004.

I.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2907 din 20 iunie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că decizia contestată a fost emisă înlăuntrul termenului de prescripţie reglementat de art. 58 din Legea Concurenţei, enumerând şi actele Consiliului Concurenţei considerate ca fiind interuprive de prescripţie.

A reţinut, totodată, că în cauză sunt întrunite cele trei condiţii prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, fapta anticoncurenţială fiind corect reţinută în sarcina reclamantei.

A arătat că în cauză nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile reglementate de art. 5 alin. (2) din lege pentru incidenţa cauzei de nepedepsire.

A făcut trimitere şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene apreciată ca relevantă pentru prezentul litigiu.

I.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinzând numai motive străine de natura cauzei.

A apreciat recurenta că, deşi motivarea se întinde pe mai multe pagini, cuprinde doar menţiuni ale instanţei în sensul că este de acord cu argumentele intimatului, pe care şi le însuşeşte întocmai, între acestea fiind intercalate ample paragrafe cu caracter general referitoare la definirea înţelegerilor de tip cartel, la natura complexă a acordurilor cu caracter anticoncurenţial, precum şi referiri la decizii din dreptul unional care nu sunt aplicabile în speţă, fără a se face vreo referire la elemente concrete ale prezentei cauze.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a indicat ca norme de drept material încălcate sau greşit aplicate de curtea de apel prevederile art. 5 alin. (2), art. 20 alin. (2), art. 40, art. 41, art. 42, art. 58 şi art. 59 din Legea concurenţei nr. 21/1996.

În opinia recurentei, au fost aplicate greşit prevederile art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea Concurenţei (forma în vigoare în anul 2008), pornindu-se de la data săvârşirii faptei arătată în decizie ca fiind 02.06.2008, instanţa reţinând că nu a intervenit prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale ca urmare a împlinirii termenului de 5 ani reglementat de textul legal invocat.

A susţinut recurenta că relevantă pentru data comiterii pretinsei fapte de către societate este data întocmirii Contractelor nr. x/07.06.2007 şi nr. y/07.06.2007, în raport cu data de 07.06.2007 fiind împlinit termenul de prescripţie a sancţionării faptei constând în încheierea de contracte reciproce de cesiune de clienţi cu societatea ISTA România, pentru împărţirea pieţei naţionale a repartitoarelor de costuri pentru încălzire prin schimburi reciproce de portofolii de clienţi în municipiile Suceava, Braşov şi Drobeta Turnu-Severin.

A arătat că au fost întocmite 15 procese-verbale de predare-primire a repartitoarelor, iar la data de 01.10.2007 şi un act adiţional la Contractul nr. x/07.06.2007 stabilind etapele de cedare a clienţilor din Braşov şi Drobeta Turnu-Severin.

Consiliul Concurenţei a reţinut ca ultimă dată a încălcării comise de A. data la care a semnat ultimul contract legat de activităţile pe piaţa relevantă, respectiv 02.06.2008, în condiţiile în care s-a reţinut că A. S.R.L. a cedat către B. S.R.L. repartitoarele şi clienţii.

Or, în realitate, recurenta nu a mai săvârşit niciun act sau fapt care să poată fi calificat drept anticoncurenţial ulterior semnării celor două contracte din 07.06.2007.

Greşit ar fi considerat instanţa de fond "în acord" cu intimatul pârât că prevederile art. 59 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 trebuie interpretate în sensul că "declanşarea unei investigaţii" înseamnă de fapt efectuarea oricărui act în cadrul investigării propriu-zise.

În opinia recurentei, termenul de "declanşare a investigaţiei" se referă la începerea, demararea investigaţiei, iar nu la "totalitatea actelor procedurale întreprinse în scopul investigării propriu-zise", această din urmă interpretare neavând nicio legătură cu textul art. 59 şi nici cu Legea nr. 21/1996 aplicabilă în forma actualizată la data de 23.12.2005. Art. 40 - 42 lămuresc acest aspect.

În concluzie, termenul de prescripţie de 5 ani pentru dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni a început să curgă la data de 02.06.2008, curgerea termenului de prescripţie a fost întreruptă la data de 01.07.2010 prin emiterea de către Preşedintele Consiliului Concurenţei a Ordinului nr. 344/2010 prin care a dispus declanşarea din oficiu a investigaţiei.

De la data de 01.07.2010 a început să curgă un nou termen de prescripţie de 5 ani, care s-a împlinit la data de 01.07.2015.

Decizia Consiliului Concurenţei nr. 50/25.09.2017 prin care a fost sancţionată contravenţional S.C. A. S.R.L. este deci nelegală, întrucât dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni s-a prescris la data de 01.07.2015 în temeiul art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996.

Nelegalitatea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 50/25.09.2017 este dată şi de faptul că a fost aplicată sancţiunea contravenţională a amenzii pentru A. S.R.L. cu încălcarea prevederilor art. 59 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, respectiv după ce a intervenit prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale şi ca urmare a expirării termenului special de prescripţie 10 ani.

Cu privire la data de la care a început să curgă acest din urmă termen de prescripţie, prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 50/25.09.2017 s-a stabilit că fapta comisă de societate este reprezentată de aceea că, în anul 2007, A. şi ISTA România au încheiat contracte reciproce de cesiune de clienţi, respectiv Contractele nr. x/07.06.2007 şi nr. y/07.06.2007, împărţind piaţa naţională a repartitoarelor de costuri pentru încălzire prin schimburi reciproce de portofolii de clienţi în municipiile Suceava, Braşov şi Drobeta Turnu-Severin.

Actul adiţional la Contractul nr. x/07.06.2007, care a stabilit etapele de cedare a clienţilor din Braşov şi Drobeta Turnu-Severin, nu a fost niciodată pus în practică şi nu a produs niciun efect, astfel încât nu poate fi reţinut ca o faptă anticoncurenţială, iar împărţirea pieţei naţionale a repartitoarelor de costuri nu are un caracter continuu, ci se comite la momentul încheierii înţelegerilor.

A. S.R.L. nu a fost implicată în operaţiuni de fixare concertată a preţurilor, iar intimatul Consiliul Concurenţei nu a prezentat vreun argument sau vreo dovadă din care să rezulte că societatea ar fi beneficiat în vreun fel în urma împărţirii pieţei.

Aşa fiind, termenul de prescripţie de 10 ani prevăzut de art. 59 alin. (4) din Legea nr. 21/1996 a început să curgă la data de 07.06.2007 şi s-a împlinit la data de 07.06.2017, anterior emiterii deciziei Consiliului Concurenţei nr. 50/25.09.2017.

Contractul dintre A. S.R.L. şi C. S.R.L. nu are nicio legătură cu pretinsa împărţire a pieţei între A. si ISTA România, nu reprezintă vreo încălcare a legii şi nu poate fi calificat ca fiind parte dintr-o practică anticoncurenţială.

Pe de altă parte, aspectele de fapt reţinute de Consiliul Concurenţei sunt greşite: Contractul de cesiune portofoliu clienţi nr. 9130/15.09.2007 a fost semnat într-adevăr între S.C. A. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., însă actul adiţional nr. x din data de 02.06.2008 nu reprezintă cedarea activităţii de exploatare către B., ci o simpla formalitate privind modificarea părţilor din contractul sus-menţronat. Dimpotrivă, în acest act adiţional se arată că B. a preluat deja, anterior semnării actului adiţional, activitatea care face obiectul contractului nr. x/15.09.2007.

Cu alte cuvinte, acest act adiţional, considerat atât de important de către Consiliul Concurenţei încât marchează data săvârşirii pretinsei contravenţii, nu poate fi interpretat sub nicio formă în sensul că activitatea privind repartitoarele de costuri a A. a fost cedată la momentul semnării actului adiţional către B.. Contractul de cesiune portofoliu clienţi nr. 9130 a fost semnat de A. S.R.L. şi C. S.R.L la 15.09.2007, producându-şi efectele la momentul semnării, în sensul că activitatea A. S.R.L în ceea ce priveşte repartitoarele de costuri a fost preluată de C. S.R.L.

Actul adiţional nr. x/02.06.2008 nu a modificat nimic nici în ceea ce priveşte clienţii deja cedaţi şi nici în ceea ce priveşte activitatea societăţii recurente.

În ceea ce priveşte încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, a arătat recurenta că prin decizia contestată s-a reţinut că A. S.R.L., împreună cu celelalte societăţi în discuţie, a participat la un cartel cu scopul de împărţire a pieţei naţionale de exploatare a repartitoarelor de costuri pentru încălzire si de fixare a preţurilor privind serviciile de exploatare a repartitoarelor de costuri.

A. S.R.L. i s-a imputat faptul că în anul 2007 a încheiat cu ISTA România contracte reciproce de cesiune de portofoliu clienţi, împărţind astfel piaţa de exploatare a repartitoarelor de costuri pentru încălzire, prin schimburi reciproce de portofolii de clienţi in municipiul Suceava, Braşov si Drobeta Turnu Severin.

Cu privire la modul în care s-a realizat aceste cesiuni a portofoliilor de clienţi, recurenta a susţinut că, la începutul anului 2007, ca efect a debranşărilor in masa a proprietarilor de apartamente din mun. Braşov si mun. Drobeta Turnu Severin, urmare a politicii adoptate la nivel local de către autorităţi, conducerea A. S.R.L a constatat ca prestarea serviciilor de exploatare a repartitoarelor de costuri pentru încălzire in cele doua municipii implica costuri care erau net superioare profitului obţinut, adică societatea era in pierdere.

Costurile in cauză priveau, atât salarizarea personalului angajat si implicat in mod direct in aceasta activitate, cât si pe cele aferente asigurării logisticii necesare desfăşurării in bune condiţii a activităţii, a cheltuielilor cu aprovizionarea etc. În consecinţă, s-a decis demararea procedurilor aferente încetării prestării serviciilor in cauză, atât in mun. Braşov, cât si in mun. Drobeta Turnu Severin, motiv pentru care a căutat in piaţă un alt operator care sa aibă capacitatea de a-i prelua clienţii in condiţii cât mai avantajoase. Operatorul găsit a fost ISTA România care, la rândul sau avea aceleaşi probleme ca şi A. S.R.L, insă in mun. Suceava.

Urmare a discuţiilor dintre cele doua societăţi, A. S.R.L. a cesionat către ISTA România clienţii din Braşov si Drobeta Turnu Severin, iar ISTA România a cesionat către A. S.R.L. clienţii din Suceava, această cesiune reciprocă de portofolii de clienţi fiind realizată in mod cât se poate de transparent, iar clienţii nu au fost prejudiciaţi.

Clauzele cuprinse în cele doua contracte sunt specifice unor astfel de convenţii, ele nereprezentand in nici un caz o clauza de înlăturare sau limitare a concurentei, unicul scop urmărit de către fiecare cedent in parte fiind acela de a-şi micşora cheltuielile sau pierderile.

A invocat recurenta prevederile art. 5 alin. (2) din lege, arătând că erau îndeplinite condiţiile legale, astfel:

- prin cesiunea reciproca intervenita, clientului final i-a fost asigurat un avantaj corespunzător celui realizat de către A. S.R.L. si ISTA România S.R.L (avantajul obţinut de către A. S.R.L. si ISTA România a constat in faptul că si-au redus pierderile înregistrate urmare a serviciilor efectuate/realizate in municipiile respective, iar avantajul obţinut de către clienţii finali a constat in aceea ca au beneficiat in continuare de acest serviciu, la acelaşi preţ si în aceleaşi condiţii de plată negociate iniţial, fără a mai fi necesar sa isi caute ei un alt prestator de servicii similare, precum si fără a fi puşi in situaţia de a suporta vreun cost suplimentar ca urmare a schimbării repartitoarelor de cost);

- cesiunea reciproca intervenita a permis celor doua firme implicate sa isi îmbunătăţească producţia si situaţia economica, prin eliminarea pierderilor si eficientizarea activităţii de exploatare a repartitoarelor de costuri;

- clauzele cuprinse in conţinutul celor doua contracte de cesiune, privesc in mod clar doar acele obligaţii necesare pentru atingerea obiectivelor menţionate la pct. (i) si (ii) de mai sus;

- cesiunile reciproce intervenite nu au restricţionat in niciun mod concurenta, clientul final având posibilitatea de a se opune preluării sale de către noul operator şi de a se adresa oricărei alte firme autorizata de a presta astfel de servicii.

De asemenea, Decizia Consiliului Concurenţei nr. 50/25.09.2017 este nelegală şi pentru că nu a fost luată în considerare aplicarea criteriului continuităţii economice.

A. S.R.L. a început sa activeze pe piaţa repartitoarelor de costuri, prin înfiinţarea in cadrul societăţii a unei Divizii speciale, cu organe de conducere si personal propriu. In anul 2007, asociaţii firmei A. S.R.L. au decis ca Divizia in cauza sa fie transformata intr-o societate noua, de sine stătătoare, sens in care a fost realizata o divizare parţiala a A. S.R.L. si înfiinţarea unei noi firme a cărei denumire iniţiala a fost D. S.R.L., asociaţii A. S.R.L. devenind astfel asociaţi si ai firmei D. S.R.L.

Ulterior infiinţării D. S.R.L., urmare a negocierilor purtate cu E., asociaţii D. S.R.L. au decis schimbarea denumirii firmei in B. S.R.L., fapt ce s-a realizat la data de 23.10.2007, conform încheierii nr. 2820 emisa de către Tribunalul Botoşani, prin judecătorul delegat Ia Oficiul Registrului Comerţului Botoşani, in cadrul dosarului nr. x/2007, precum si vânzarea a 50% din părţile sociale deţinute, către F. a/s, conform înţelegerii din data de 01.11.2007.

Conform jurisprudentei in materia vânzării sau a transferului de active, pentru a decide daca exista situaţia unei continuităţi economice trebuie avute criterii care în speţă erau toate îndeplinite.

Urmare a divizării parţiale a firmei A. S.R.L., noua firma înfiinţată (D. S.R.L denumită ulterior B. S.R.L) a preluat toate activele si pasivele aferente activităţii economice de comercializare, montare, exploatarea repartitoarelor de costuri ori asociate acestora, precum şi personalul, asociaţii firmei A. S.R.L. fiind aceiaşi în noua firma înfiinţată. Divizarea parţială a firmei A. S.R.L. si respectiv înfiinţarea noii firme D. S.R.L. denumita ulterior B. S.R.L. s-a făcut la foarte scurt timp după încheierea contractelor de cesiune clienţi cu ISTA România.

A invocat recurenta jurisprudenta europeana (hotărârile Curţii din cauzele C-280/06, C-93/13, C-123/13, hotărârile Tribunalului din cauza T-43/02, cauza T-146/09, cauza nr. T-117/07, cauza T-121/07, cauza T-405/06, cauza T-59/07, cauza T-9/99, conform căreia criteriul continuităţii economice face posibilă sancţionarea unei persoane juridice, alta decât persoana juridica care a comis acea încălcare, dar cu care cea dintâi are legaturi structurale.

B. S.R.L. este singura întreprindere din grupul Elsaco care activează pe piaţa serviciilor de comercializare, montare, exploatare a repartitoarelor de costuri, fiind cea care a continuat aceasta activitate economica preluata in totalitate de la A. S.R.L., fiind astfel răspunzătoare inclusiv pentru actele materiale săvârşite de aceasta din urma înainte de data la care a avut loc aceasta preluare.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

A arătat, în esenţă, că sentinţa recurată este motivată corespunzător, iar nu sumar ori cu argumente străine naturii cauzei.

De asemenea, dispoziţiile legale au fost corect aplicate, prima instanţă reţinând în mod temeinic şi legal că termenul de prescripţie a fost întrerupt, conform art. 59 din Legea concurenţei, inclusiv prin solicitările de informaţii transmise de autoritatea de concurenţă în anul 2013, astfel că dreptul intimatului de a aplica sancţiunea nu era prescris la data emiterii deciziei contestate.

Totodată, a apreciat intimatul că a fost corect reţinută situaţia de fapt, în sensul că fapta săvârşită de recurenta reclamantă reprezintă o încălcare unică şi continuă, constând în împărţirea pieţei naţionale a serviciilor de exploatare a repartitoarelor de costuri pentru căldură. În acest context, punerea în practică a înţelegerii anticoncurenţiale şi contribuţia recurentei la îndeplinirea obiectivelor comune ale înţelegerii sunt demonstrate prin actul adiţional la Contractul de cesiune nr. 9130/15.09. 2007 şi prin prezenţa acesteia până la data de 02.06.2008 pe piaţa relevantă.

În mod temeinic şi legal a reţinut prima instanţă că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru constatarea incidenţei prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenţei.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susţineri din recurs şi acţiunea introductivă.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Hotărârea instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Decizia nr. 50/25.09.2017 (în ceea ce priveşte societatea reclamantă) emisă de Consiliul Concurenţei.

Acţiunea sa a fost respinsă, prima instanţă apreciind ca fiind temeinic şi legal actul administrativ contestat, neimpunându-se nici anularea, nici suspendarea executării acestuia.

Hotărârea instanţei de fond a fost atacată cu recurs de reclamanta A. S.R.L.

III.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile aduse sentinţei recurate, Înalta Curte apreciază, referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că acesta nu este incident în cauză, faţă de aspectele dezvoltate de recurentă.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).

Tot în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea a statuat că, în general, instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franţei).

Or, Înalta Curte constată că sentinţa recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susţinerile părţii adverse sau o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

De altfel, recurenta nu a indicat punctual care ar fi acea apărare esenţială a sa pe care instanţa nu ar fi analizat-o, la care nu ar fi răspuns - cel puţin implicit - prin considerentele sentinţei şi care ar fi fost determinantă pentru a conduce la o altă soluţie în cauză.

Pe de altă parte, împrejurarea că instanţa de fond a expus în considerente aspecte generale referitoare la noţiunea de înţelegere de tip cartel şi a făcut trimiteri la dreptul unional şi la jurisprudenţa CJUE (care ar fi putut fi valabile şi eventual utilizate şi în alte cauze similare) nu poate constitui o motivare străină de natura cauzei în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate, judecătorul făcând - de altfel - referire expresă la actele încheiate de recurenta reclamantă.

În acest context, Înalta Curte constată că, în cuprinsul sentinţei, judecătorul fondului a analizat cauza sub toate aspectele relevante, răspunzând detaliat şi documentat tuturor apărărilor recurentei reclamante, înainte de a conchide cu privire la netemeinicia acţiunii acesteia.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), se reţine că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile art. 5, art. 40-42, art. 58 şi art. 59 din Legea nr. 21/1996.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speţă, ansamblul criticilor subsumate de recurentă motivului de casare menţionat reprezintă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare directă la actul administrativ contestat, fără a fi prezentate aspecte concludente care să susţină ipoteza interpretării sau aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente de către instanţa de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunţate.

În privinţa criticilor aduse considerentelor sentinţei referitoare la neîmplinirea termenului de prescripţie a dreptului autorităţii de concurenţă de a aplica sancţiunea contravenţională, Înalta Curte apreciază că nu sunbt fondate.

Recurenta reclamantă citează prevederile art. 40 din Legea nr. 21/1996 referitoare la instrumentarea sesizărilor privind practici anticoncurenţiale, situaţie neincidentă în prezentul litigiu, precum şi prevederile art. 41-42 din acelaşi act normativ, care reprezintă o parte din reglementarea procedurii de derulare a investigaţiei de către Consiliu, nerelevantă pentru calculul termenului de prescripţie în speţă.

Nici criticile referitoare la greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 58-59 din Legea nr. 21/1996 nu pot fi apreciate ca fondate.

Astfel, conform art. 58 din lege, "(1) Dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: (...); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi. (2) Prescripţia dreptului la acţiune al Consiliului Concurenţei începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurenţiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză."

Legiuitorul a stabilit, deci, regula potrivit căreia momentul de început pentru calculul termenului de prescripţie de 5 ani reglementat de art. 58 alin. (1) lit. b) din lege este data încetării practicii anticoncurenţiale.

Or, recurenta reclamantă nu a făcut dovada încetării respectivei practici (prin desistare sau printr-un act sau fapt contrar intervenit ulterior înţelegerii de împărţire a pieţei) la o altă dată decât cea menţionată în decizia Consiliului, în condiţiile în care din actele dosarului reiese faptul că respectiva înţelegere a fost încheiată şi pusă în aplicare nu numai prin contractele iniţiale, din anul 2007, ci şi prin actul adiţional din anul 2008, care - aşa cum chiar recurenta reclamantă afirmă - a validat juridic/contractual cedarea în fapt către B. S.R.L. a activităţii ce a făcut obiectul Contractului nr. x/15.09.2007.

În plus, termenele de prescripţie sunt susceptibile de întrerupere, iar potrivit art. 59 din Legea concurenţei, nu doar acţiunile Consiliului efectuate "în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii" au caracter interuptiv, ci şi "orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare", legiuitorul incluzând în această din urmă categorie de acţiuni, cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, solicitările de informaţii, în scris, ordinul de declanşare a unei investigaţii, începerea procedurilor legale".

Această interpretare a textului de lege, însuşită de instanţa de fond, a fost de altfel confirmată şi prin hotărârea pronunţată în cauza C-308/19 Whiteland Import-Export S.R.L. de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că: "Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele [101 şi 102 TFUE] prescripţiei competenţelor unei autorităţi naţionale de concurenţă în materia aplicării de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei al Uniunii."

De asemenea, a stabilit că "Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere."

A arătat Curtea că stabilirea normelor de prescripţie în materia aplicării de sancţiuni de către autorităţile naţionale revine statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenţei şi efectivităţii.

Totodată, în lipsa unei prevederi obligatorii a dreptului Uniunii în materie, revine statelor membre sarcina de a stabili şi de a aplica normele naţionale de prescripţie în materia aplicării de sancţiuni de către autorităţile naţionale de concurenţă, inclusiv modalităţile de suspendare şi/sau de întrerupere.

La rândul lor, însă, statele membre trebuie să exercite această competenţă cu respectarea dreptului Uniunii şi în special a principiului efectivităţii. Astfel, ele nu pot să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii, iar în mod special în domeniul dreptului concurenţei, trebuie să se asigure că normele pe care le edictează sau le aplică nu aduc atingere aplicării efective a articolelor 101 şi 102 TFUE.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat corect şi prevederile art. 59 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 21/1996, în conformitate cu care "Termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul Concurenţei nu a impus nici una dintre sancţiunile prevăzute de prezenta lege".

În speţă, momentul de început al cursului acestui termen special de prescripţie este data de 02.06.2008, când recurenta reclamantă a semnat actul adiţional la Contractul de cesiune nr. x/15.09.2007 încheiat cu societatea C. S.R.L. Buzău, iar nu data semnării contractelor cu ISTA Romania S.R.L. (07.06.2007).

În acest context, Înalta Curte reţine că recurenta a continuat să desfăşoare activităţi pe piaţa relevantă conform autorizaţiilor emise de către ANRSC inclusiv în anul 2008, împrejurare necontestată în cauză, iar la 02.06.2008, a semnat actul adiţional la Contractul de cesiune nr. x/15.09.2007 încheiat cu C. S.R.L. Buzău care reprezintă ultimul contract legat de activităţile pe piaţa relevantă.

Toate aceste convenţii au materializat înţelegerea de împărţire a pieţei serviciilor de exploatare a repartitoarelor de costuri pentru căldură, ca înţelegere prin obiect, nemaiimpunându-se discuţii privind efectele produse ca urmare a punerii în practică a acestei înţelegeri.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, "(1) Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:(…) c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare; (…)."

În speţă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de textul legal: au existat a cel puţin două întreprinderi implicate (A. S.R.L şi S.C. ISTA România S.R.L), a existat o înţelegere/practică concertată între aceste întreprinderi (materializată prin semnarea contractelor de cesiune şi a actelor adiţionale), înţelegerea a avut ca obiect restricţionarea şi denaturarea concurenţei pe o parte din piaţa relevantă a repartitoarelor de costuri pentru încălzire.

De altfel, ISTA România S.R.L. a recunoscut săvârşirea faptei antinconcurenţiale menţionate în raportul de investigaţie în condiţiile prevăzute de art. 57 din Legea nr. 21/1996.

Înalta Curte nu poate primi criticile recurentei referitoare la neanalizarea sau neaplicarea "criteriului continuităţii economice".

Instanţa de fond a analizat susţinerile A. S.R.L. şi a rgumentat corect că în speţă, faţă de împrejurarea că recurenta reclamantă şi B. S.R.L. au participat succesiv la înţelegere, răspunderea fiecăreia a fost angajată pentru propria faptă, potrivit principiului răspunderii personale.

Totodată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor referitoare la greşta nereţinere a cauzei de nepedepsire invocate în temeiul art. 5 alin. . 2 din Legea nr. 21/1996.

Astfel, contrar afirmaţiilor recurentei, judecătorul fondului a reţinut corect că în prezentul litigiu nu este incidentă respectiva cauză de impunitate, întrucât societatea A. S.R.L. nu a dovedit că înţelegerea a contribuit la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, în acelaşi timp, consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, că restricţiile impuse reciproc de întreprinderile în discuţie (referitoare la limitarea zonelor de acţiune) erau indispensabile pentru atingerea acestor obiective şi că înţelegerea nu a oferit întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor în cauză.

Înalta Curte, reţine, deci, că aşa-zisa "cesiune de portofolii de clienţi" a constituit în fapt o veritabilă împărţire a pieţei pe criterii geografice, fiecare dintre societăţile implicate rămânând să activeze singură, neconcurată pe piaţa relevantă, într-o anumită zonă geografică, aprioric determinată.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III.2. Soluţia instanţei de recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2907 din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.