Insurers' Guarantee Fund liability for court costs despite late payment and subsequent mootness of specific performance

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D.", în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, au solicitat: obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor în data de 16.05.2017; obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a următoarelor sume stabilite prin sentinţa penală nr. 363 din 28.06.2017 a Judecătoriei Sibiu, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 940 din 02.11.2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, pronunţată în dosarul nr. x/2016, astfel: către A.- suma de 2728,23 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 90.000 RON cu titlu de daune morale; către B. - suma de 7361,73 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 135.000 RON cu titlu de daune morale; către C. - suma de 135.000 RON cu titlu de daune morale; către D. - suma de 135.000 RON cu titlu de daune morale; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3530 din 7 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia rămânerii fără obiect a cererii; a respins cererea formulată de către reclamanţii: A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca rămasă fără obiect; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON reprezentând taxa de timbru; a luat act de solicitarea reclamanţilor de a-şi recupera cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat pe cale separată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei recurate, numai în ceea ce priveşte obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că hotărârea este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii, motivele invocate încadrându-se dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurentul - pârât a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile legale şi a soluţionat cererea petenţilor în termen rezonabil, acestea formând obiectul mai multor dosare de daună.

În contextul descrierii procedurilor de soluţionare a dosarelor de despăgubiri, soluţionarea cererii s-a făcut cu respectarea ordinii impuse de dispoziţiile art. 15 din Legea 213/2015. Astfel, FGA nu a soluţionat cererea urmare a acţiunii declanşate de către reclamanţi, ci urmare a ordinii de înregistrare a acesteia.

În cauză, nu se poate retine că recurentul - pârât ar fi în culpă procesuală pentru a achita cheltuielile solicitate de către reclamanţi. Cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu, conform dispoziţiilor exprese ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

De asemenea, recurentul a menţionat prevederile art. 1522 C. civ. punctul 5, care stipulează că: "Cererea de chemare în judecata formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data în care cererea i-a fost comunicată. Daca obligaţia este executata în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului." Pârâtul a primit cererea de chemare în judecată la data de 29.01.2018, iar plăţile către reclamanţi au fost efectuate la 20.03.2018, ceea ce reprezintă un termen mai mult decât rezonabil în accepţiunea art. 1522 C. civ.. Aceste prevederi au fost total ignorate de către instanţa de fond.

A mai susţinut recurentul că la momentul redactării cererii de chemare în judecată au fost solicitate cheltuielile în raport de premisele existente la acea dată, însă la data soluţionării cauzei, nu a fost prezent vreun reprezentant al reclamanţilor care să reitereze solicitarea în raport de rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, ceea ce denotă faptul că judecătorul de fond a preluat susţinerile din cererea introductivă, fără a avea în vedere soluţia finală dispusa în litigiu şi anume rămânerea fără obiect a cererii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii şi nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Aspecte procesuale

Astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, pentru motivele acolo reţinute.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Aşadar, aceasta este regula privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reţine că fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Legea îngăduie totuşi exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată prin recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate.

În acest sens, potrivit art. 454 C. proc. civ., "Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere."

Aşadar, partea care pierde procesul şi care a recunoscut la primul termen de judecată pretenţiile reclamantului nu este, într-adevăr, obligată la plata cheltuielilor de judecată, însă doar dacă, prealabil pornirii procesului, nu a fost pusă în întârziere de către reclamant sau nu se afla de drept în întârziere.

C. proc. civ. nu instituie drept criteriu al acordării cheltuielilor de judecată atitudinea subiectivă a părţii, constând în comportament neglijent ori rea-credinţă, cum greşit susţine recurentul. Exista desigur posibilitatea ca partea să evite plata acestor cheltuieli, dacă ar fi emis decizia de soluţionare a cererii de plată. Astfel, după acest moment, pârâtul este de drept în întârziere, nefiind aplicabilă prima teză a art. 454 C. proc. civ.

Astfel, în cauză, recurentul-pârât a depus la dosar dovada soluţionării cererii de plată la aproximativ 3 luni după sesizarea instanţei, ceea ce face inaplicabile prevederile art. 454 teza I C. proc. civ.

Este fără îndoială că procesul a fost declanşat din culpa recurentului-pârât, care a înţeles să soluţioneze cererile de plată abia la sfârşitul lunii martie 2018, deşi reclamanţii formulaseră cererile în 16.05.2017 şi, apoi, cerere de chemare în judecată la 04.12.2017.

Nu are relevanţă că instanţa de fond nu a mai ajuns a pronunţa soluţie pe fondul cererii, ci a constatat că acţiunea a rămas fără obiect, deoarece în momentul sesizării instanţei de judecată lipsa deciziei de soluţionare a cererilor de plată justifica pornirea procesului, litigiul implicând şi cheltuieli de judecată.

Recurentul, pierzând procesul, se află în culpă procesuală, astfel încât instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 453 C. proc. civ.

Faţă de cele arătate în precedent, fiind neîntemeiate criticile părţii recurente, în raport de disp. art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3530 din 7 septembrie 2018 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2021.