Tax authority appeal dismissed; lower court order for VAT refund interest payments upheld

Şedinţa publică din data de 08 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A., prin administrator special B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Ploieşti, anularea răspunsurilor Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti nr. 16725/13.10.2017 şi nr. 22289/29.12.2017, obligarea acesteia la plata sumei de 1.433.123, cu titlu de dobânzi calculate pentru perioada 30.06.2013 - 8.05.2017, aferente sumei de 5.938.323 RON, solicitată prin cererea de rambursare TVA, aferentă perioadei de raportare aprilie 2012.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 89 din 16 martie 2020, a admis cererea formulată de către reclamanta A. prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploieşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Fiscală Pentru Contribuabili Mijlocii - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a anulat răspunsurile nr. x/13.10.2017 si y/29.12.2017 prin care a fost refuzată cererea de plată a dobânzilor către reclamantă, a obligat DGRFP Ploieşti la plata sumei de 1.433.123 RON, reprezentând dobânzi aferente perioadei 30.06.2013 - 08.05.2017 şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 16.553,02 RON.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Ploieşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii-D.G.R.F.P. Bucureşti a declarat recurs.

3.1. Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în motivarea recursului, arată că soluţia instanţei de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 si pct. 8 C. proc. civ., fără a analiza situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin prisma dispoziţiilor legale ce au incidenţă în cauză.

Instanţa de fond a motivat doar anumite aspecte, astfel că soluţia adoptată nu este dată în conformitate cu aspectele reţinute de instanţă, nefiind în conformitate cu realitatea.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a soluţionat cu întârziere - datorată răspunsurilor solicitate şi sosite în anul 2016 - decontul cu opţiune de rambursare nr. x/2012/04.05.2012.

Decontul cu opţiune de rambursare nr. x/2012/04.05.2012, a fost depus la DGAMC la data de 04.05.2012, în termenul legal, inspecţia fiscală a fost iniţiată la data de 31.07.2012, însă aceasta a fost suspendată în baza prevederilor art. 2 lit. g) din OPANAF nr. 14/2010, pentru solicitarea unor informaţii de la autorităţile fiscale din alte state membre ale Uniunii Europene. Solicitarea acestor informaţii a fost completată ca urmare a adresei nr. x/09.10.2012 transmisă de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin care, în vederea soluţionării dosarului penal nr. x/2012, aceasta solicita Ministerului Finanţelor Publice (...) să fie realizate controale de specialitate având ca obiect operaţiunile de achiziţii şi livrări intercomunitare cu zahar(...)"-

Un aspect important de care nu s-a ţinut cont este acela că răspunsurile de la autorităţile fiscale au fost transmise autorităţilor fiscale din România în anul 2016.

Instanţa de fond nu a avut în vedere că intimata reclamantă a solicitat prelungirea termenelor de depunere a anumitor situaţii şi documente, motiv pentru care inspecţia fiscală s-a desfăşurat cu dificultate şi datorită lipsei de cooperare a contribuabilului.

Recurenta mai solicită instanţei de recurs să aprecieze cu privire la cuantumul onorariului avocaţial raportat la complexitatea redusă a cauzei si mărimea pretenţiilor, în sensul că nu se justifică acordarea acestora în cuantum de 16.553,02 RON.

3.2. Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin motivele de recurs, critică soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ca lipsită de obiect, reţinând în esenţă prevederile art. 161 din Legea 554/2004.

Astfel, având în vedere că actele administrativ-fiscale contestate sunt emise de către DGRFP Ploieşti, cum de altfel susţine în acţiune însăşi reclamanta, este mai mult decât evident că, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti- Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijloci nu are calitate procesuală în raportul dedus judecăţii.

Acţiunea în contencios administrativ, prin care se solicită anularea unor acte administrativ-fiscale, se formulează în contradictoriu cu instituţia emitentă a acestora. Instituţia emitentă a acestor acte este DGRFP Ploieşti, deci nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti- Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

Prin urmare, faţă de obiectul acţiunii, rezultă că, în cauza de faţă, calitatea de pârât aparţine numai instituţiei emitentă a actelor a căror anulare a fost solicitată.

Pe fondul cauzei consideră că instanţa de fond a motivat doar anumite aspecte, astfel că soluţia adoptată nu este dată în conformitate cu aspectele reţinute de instanţă, nefiind în conformitate cu realitatea.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a soluţionat cu întârziere - datorată răspunsurilor solicitate şi sosite în anul 2016 - decontul cu opţiune de rambursare nr. x/2012/04.05.2012.

În luna septembrie 2016 a fost programată reluarea inspecţiei fiscale, prin comunicarea nr. 55 şi a ordinului de serviciu nr. 644/27.09.2016. Inspecţia fiscală a fost încheiată în data de 28.04.2016 prin emiterea Deciziei de impunere nr. x/28.04.2016.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 420/17.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, instanţa obligă DGAMC la soluţionarea cererii de rambursare a TVA aferentă perioadei aprilie 2012, înregistrată cu nr. x/04.05.2012, fără însă să stabilească un termen limită pentru soluţionare.

În consecinţă, pentru soluţionarea acestei cereri de rambursare a fost necesară finalizarea inspecţiei fiscale aferentă perioadei 01.11.2009 - 30.11.2011. Această inspecţie a fost suspendată la data de 02.02.2012. La data de 26.09.2016, s-a reluat această inspecţie fiscală parţială, fiind finalizată la data de 31.03.2017 prin emiterea Deciziei de impunere nr. x/31.03.2017.

Instanţa de fond nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei că intimata reclamantă a solicitat prelungirea termenelor de depunere a anumitor situaţii şi documente, motiv pentru care inspecţia fiscală s-a desfăşurat cu dificultate şi datorită lipsei de cooperare a contribuabilului.

Recurenta critică şi cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciind că este prea mare în raport cu munca prestată de avocat.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursurilor pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza şi răspunde prin considerente comune.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată

Înalta Curte constată că ambele pârâte au criticat soluţia instanţei de fond cu privire la cheltuielile de judecată la care au fost obligate, din perspectiva faptului că, în mod greşit, instanţa ar fi dispus obligarea acestora la plata unei sume importante, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă, în raport de complexitatea cauzei.

Regularizarea cuantumului sumelor achitate cu titlu de onorariu avocaţial, proporţional cu circumstanţele cauzei, este menită să asigure un just echilibru între dreptul părţii care a avut câştig de cauză, de a-şi recupera cheltuielile avansate şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Prin Decizia nr. 3/2020 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (…). În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului".

Astfel fiind, Înalta Curte constată că această critică nu se încadrează nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), (8) din C. proc. civ., indicat de către recurentele-pârâte, astfel că nu poate face obiectul analizei instanţei de control judiciar, în calea de atac a recursului.

În consecinţă, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii, în ceea ce priveşte ambele recursuri formulate de pârâte şi va anula acest motiv de recurs, doar din perspectiva criticii privind cuantumul cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că, deşi este invocat, acest motiv de recurs nu este însoţit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textul legal mai sus menţionat s-ar încadra critica de nelegalitate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 4.05.2012 reclamanta A. a solicitat rambursarea TVA în cuantum de 12.838.836 RON.

În vederea stabilirii TVA de rambursat la data de 25.05.2012 s-a declanşat o inspecţie fiscală, suspendată începând cu data de 31.07.2012.

Prin sentinţa civilă nr. 420/17 februarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti a obligat pârâta la soluţionarea cererii de rambursare a TVA aferentă lunii aprilie 2012. Soluţia a rămas definitivă prin decizia nr. 2112/23 iunie 2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La data de 28.04.2017, cererea de restituire a TVA a fost soluţionată, fiind aprobată rambursarea sumei în cuantum de 5.938.323 RON.

La data de 5.09.2017, reclamanta a solicitat DGRFP Ploieşti plata dobânzii aferente TVA cu privire la care s-a admis restituirea, dobândă calculate pentru intervalul 3.06.2013-8.05.2017.

Prin adresa nr. x/13.10.2017 DGRFP Ploieşti a refuzat plata dobânzii invocând existenţa unor cereri de compensare lunară.

Revenind cu o nouă cerere referitoare la dobânzi, la data de 22.11.2017 şi cu explicaţii suplimentare faţă de susţinerile DGRFP Ploieşti, reclamantei i s-a respins şi această nouă cerere prin adresa x/29.12.2017, invocându-se motive referitoare la suspendarea inspecţiei fiscale.

Înalta Curte constată că prin adresa nr. x/13.10.2017 nu s-a răspuns propriu-zis cererii reclamantei, ci doar s-a adus la cunoştinţa acesteia că din suma solicitată la rambursare, în cuantum de 5.938.323 RON, s-au scăzut sumele cu privire la care a operat compensarea scadente în perioada 25.02.2013 -25.04.2017 şi că stingerea obligaţiilor fiscale s-a efectuat în raport de data exigibilităţii.

Compensarea obligaţiilor fiscale cu TVA de restituit nu afectează dreptul reclamantei de a solicita dobândă pentru fiecare sumă rămasă de plată, în raport cu fiecare zi de întârziere, până la stingerea creanţei, indiferent dacă stingerea creanţei se realizează total sau parţial, prin plată sau prin compensare.

Imputând sumele datorate cu titlu de debit fiscal asupra TVA, în cuantum de 5.938.323 RON, aferent lunii martie 2012, pe măsură ce debitele reclamantei deveneau exigibile, reclamanta a scăzut, în vederea calculării dobânzii, sumele astfel compensate şi a calculat dobânda numai la TVA rămas de plată ca urmare a scăderii fiecăreia dintre sumele aferente cererilor de rambursare.

Potrivit dispoziţiilor art. 124 din O.G. nr. 92/2003, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz.

În conformitate cu art. 70 din O.G. nr. 92/2003, cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

Deşi reclamanta a formulat cerere de restituire a TVA la data de 4.05.2012, cererea nu a fost soluţionată în termenul legal de 45 de zile, până la data de 18 iunie 2012, la data de 25.05.2012 declanşându-se o inspecţie fiscală.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei DGRFP Bucureşti potrivit căreia excepţia lipsei calităţii procesual pasive a DGRFP Bucureşti a fost soluţionată greşit, Înalta Curte constată că în mod corect a statuat instanţa de fond că DGRFP Bucureşti a fost chemată în cauză doar pentru opozabilitate, ca instituţie care gestionează în prezent activitatea A. S.A., în temeiul art. 16 indice 1 din Legea 554/2004. Însă, instituţia obligată la plata dobânzilor şi a cheltuielilor de judecată este DGRFP Ploieşti, emitentul actelor atacate.

Pentru aceste motive, instanţa a şi respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocate de DGRFP Bucureşti, ca lipsită de obiect.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că susţinerea recurentelor potrivit căreia sentinţa civilă nr. 420 din 17 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, obligă DGAMC la soluţionarea cererii de rambursare a TVA aferentă lunii aprilie 2012 înregistrată cu nr. x/04.05.2012, însă fără a stabili un termen limită pentru soluţionare nu are nici un fundament, având în vedere că perioada pentru care reclamanta a solicitat dobânzi de întârziere calculate la suma aprobată la rambursare în urma soluţionării decontului TVA aprilie 2012, începe să curgă din luna iunie 2013, dată după care suspendarea inspecţiei fiscale a fost ilegală, şi nu doar de la data rămânerii definitive a acestei sentinţe sau de la expirarea termenului de punere în executare.

Sentinţa civilă nr. 420 din 17 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a stabilit, cu autoritate de lucru judecat că "data limita la care trebuia să se reia inspecţia fiscală în vederea soluţionării decontului era situată în luna iunie 2013" .

Având în vedere că întârzierea de aproximativ cinci ani în reluarea inspecţiei fiscale nu poate fi imputată nici reclamantei, nici organelor de urmărire penală, aşa cum instanţa a reţinut în mod explicit, cu autoritate de lucru judecat, ci exclusiv organelor fiscale, este evident că DGRFP Ploieşti nu se poate prevala de propria culpă în justificarea refuzului de acordare a dobânzilor de întârziere.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti nu a probat faptul că, de la data când trebuia reluată inspecţia fiscală a intervenit vreo împrejurare care să împiedice organul fiscal să soluţioneze cererea de rambursare aferentă a TVA din data de 04.05.2012, în sumă de 12.838.836 RON, astfel că depăşirea termenului de 6 luni este nejustificată.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, în prezentul dosar, că începând cu luna iunie 2013, organul fiscal datorează A. S.A. dobânzi calculate la suma admisă la rambursare în cuantum de 5.938.323 RON, iar organul fiscal nu poate invoca argumentul suspendării inspecţiei fiscale deoarece instanţa de judecată a hotărât în mod definitiv şi cu autoritatea de lucru judecat că suspendarea inspecţiei fiscale pentru soluţionarea decontului după luna iunie 2013 a fost nelegală.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a stabilit că o reglementare naţională potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul iniţierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecinţă faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului nu este compatibilă cu principiul neutralităţii fiscale.

Prin urmare, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a anulat răspunsurile nr. x/13.10.2017 si y/29.12.2017 prin care a fost refuzată cererea de plată a dobânzilor către reclamantă şi a obligat DGRFP Ploieşti la plata sumei de 1.433.123 RON, reprezentând dobânzi aferente perioadei 30.06.2013 - 08.05.2017.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii motivului de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată şi va respinge recursurile, ca nefondate, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii motivului de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, excepţie invocată prin întâmpinare, în ceea ce priveşte ambele recursuri formulate de pârâţi.

Constată nulitatea criticilor referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, critici ce se regăsesc în ambele recursuri.

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Ploieşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii-D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 89 din 16 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 aprilie 2022.