Guaranty Fund liability governed by post-bankruptcy administrative law and subject to a 90-day decadence term for payment claims

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.04.2018, reclamantul A. reprezentant legal al minorului B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei 13804/29.03.2018, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plata nr. x/17.07.2017 formulată de către A. în baza deciziei penale nr. 19/2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4134 din 16 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. reprezentant legal al minorului B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A. reprezentant legal al minorului B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut următoarele:

În mod greşit instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 213/2015 şi nu cele ale Legii nr. 136/1995, considerând că data la care au luat naştere raporturile juridice dintre contestator şi FGA este data pronunţării falimentului asigurătorului C. S.A. - şi nu data la care a fost emisă poliţa RCA de către asigurătorul RCA.

Din coroborarea prev. art. 6, alin. (2) C. civ. cu cele ale art. 3 din Legea nr. 71/2011 rezultă că legea în vigoare la data încheierii unui act juridic - în speţă chiar poliţa RCA - va reglementa atât efectele care s-au produs sub imperiul ei (efectele trecute - principiul neretroactivităţii), cât şi efectele viitoare - adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

Art. 266 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei şi de insolvenţă nu trebuie interpretat că la această dată se naşte însuşi dreptul de plată, deoarece dreptul de plată al asiguratului/beneficiarului asigurării/persoanei vătămate este unic şi născut deja - desigur nu ca drept pur şi simplu, ci ca drept afectat de o dubla condiţie suspensivă (producerea evenimentului asigurat, pe de o parte, şi falimentul/insolventa asigurătorului, pe de alta parte) încă de la data emiterii poliţei de asigurare.

Daca asigurătorul RCA este în insolvenţă/faliment, cum este cazul în speţă, cererea de plata trebuie să fie soluţionată integral potrivit legii în vigoare la data naşterii dreptului asiguratului/beneficiarului asigurării/persoanei vătămate - Legea 136/1995 şi Ord. 10/2009 (care nu prevedeau un termen) - şi nu potrivit legii în vigoare la data emiterii Deciziei ASF şi nici a legii în vigoare la data înregistrării cererii de plată.

Legea aplicabilă în prezenta cauză este Legea nr. 136/1995, aceasta fiind completată de către Ordinul nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare.

Instanţa de fond era obligată să motiveze în drept argumentele pentru care a considerat că, în speţa de faţă se aplică prevederile Legii nr. 213/2015, aşa cum a susţinut pârâtul.

Art. 60 din Legea nr. 136/1995 stipulează că obligaţia de plată a Fondului este integrală, întrucât contribuţiile erau plătite la zi de către asigurătorii RCA către FGA.

Obligaţia de plată a pârâtului FGA s-a născut ca urmare a emiterii poliţei RCA (fără de care nu ar fi existat vreo obligaţie subsecventă) şi nu ca urmare a falimentului asigurătorului RCA, întrucât FGA a preluat integral drepturile şi obligaţiile Fondului de Garantare anterior, chiar prin Legea invocată de către instanţa de fond - Legea 213/2015, art. 33 alin. (1).

Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivele de nelegalitate circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră a fi nefondate. Subsumat acestui text de lege, recurentul-reclamant a invocat o pretinsă nemotivare a hotărârii, lipsind argumentele pentru care a considerat că, în speţă se aplică prevederile Legii nr. 213/2015, aşa cum a susţinut pârâtul şi nu cele ale Legii nr. 136/1995.

Referitor la caracterul inexistent al considerentelor, Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi, precum şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund poziţiei procesuale exprimate de pârât nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neprezentării argumentelor proprii instanţei şi a neanalizării apărărilor reclamantului, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere toate susţinerile părţilor.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă.

În realitate, nemulţumirile recurentului-reclamant privesc modalitatea în care instanţa de fond a făcut aplicarea normelor de drept material la situaţia în speţă, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În esenţă, argumentaţia recurentului-reclamant a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie R.C.A., sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii suspensive (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului C.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei R.C.A.

Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între F.G.A. şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine F.G.A. neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurentul-reclamant nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei R.C.A., deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant şi asigurătorul D. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii contractului de asigurare, reclamantul făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Prin aplicarea Legii nr. 213/2015 raportului juridic dintre recurentul-reclamant şi FGA nu se încalcă principiul neretroactivităţii legii noi, deoarece acest raport juridic s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015.

În acelaşi sens a hotărât Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 578/2016, în care la pct. 15 arată că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs şi produce efecte juridice după 27 iulie 2015, data intrării sale în vigoare, fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare. Legea nr. 213/2015 se aplică raportului juridic stabilit între recurentul-reclamant şi intimatul-pârât FGA, izvorât din Legea nr. 213/2015, deoarece acest raport juridic s-a născut la data deschiderii procedurii falimentului C. S.A., 03.12.2015, după data intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015. O dovadă în sensul că acest raport juridic izvorăşte din Legea nr. 213/2015, este faptul că în situaţia în care nu s-ar fi adoptat această lege nu s-ar fi stabilit nici un raport juridic între recurentul-reclamant şi intimatul-pârât FGA, în sarcina FGA nu s-ar fi născut obligaţia de plată a despăgubirilor şi recurentul-reclamant ar fi avut doar posibilitatea înscrierii la masa credală a S.C. C. S.A. pentru plata despăgubirilor.

Referitor la data naşterii creanţei recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări".

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte reţine că deschiderea procedurii de faliment împotriva D.. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediara nr. 132 pronunţata la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Totodată, în cauză este vorba despre prestaţii periodice, naşterea dreptului de creanţă având loc la scadenţa fiecărei obligaţii lunare, astfel că pentru fiecare lună şi sumă aferentă fiecărei luni din intervalul de referinţă 6 iulie 2016 - 17 aprilie 2017, cererile trebuiau formulate în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei de deschidere a procedurii de faliment (17.03.2017), respectiv până la data de 16.06.2017.

Ori, petentul a înţeles să depună cererea de plată a prestaţiei la data de 17.07.2017, peste termenul de 90 zile stabilit de lege.

Desigur, pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, motiv pentru care s-a stabilit acordarea prestaţiei începând cu data de 18.04.2017 (90 zile anterior datei depunerii cererii de plata la FGA - respectiv 17.07.2017).

Prin urmare, formularea de către reclamant a unei cereri prin care solicitase FGA ca pe viitor să facă plata lunară a tuturor creanţelor, nu putea fi primită, raportat la procedura specială prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv de calitatea reclamantului de creditor de asigurare (ca beneficiar al asigurării). Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

Înalta Curte reţine că pârâtul FGA nu este succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului în faliment D. şi nici fidejusor, ci doar acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, subrogându-se - potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015 - doar în "toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale", nicidecum şi în toate obligaţiilor acestuia, neavând calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii.

Aşa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea şi înregistrarea la instituţia pârâtă a cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

De asemenea, nu se poate invoca de către reclamant faptul că Legea nr. 213/2015 nu garantează realizarea integrală a creanţei câtă vreme acesta are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferenţă neplătită de către F.G.A. poate fi cerută din averea debitoarei D., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, reţinând că decizia contestată a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Din aceste motive, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant B. prin reprezentant legal A. împotriva sentinţei civile nr. 4134 din 16 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2021.