Insurance guaranty fund exclusion of contractual late-payment penalties from guaranteed insurance claims under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 ianuarie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea art. 2 din Decizia nr. 17923/07.01.2019, emisă de pârât şi obligarea acestuia şi la plata sumei de 200 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 174 din 17 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 174 din 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta invocă prevederile art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care nu fac vreo distincţie cu privire la sumele achitate de FGA şi nu interzic plata penalităţilor de întârziere. Textul de lege face referire atât la contractele de asigurare facultativă, cât şi la cele de asigurare obligatorie. Creanţa societăţii reclamante este generată în urma unei subrogaţii legale şi, în consecinţă, i se aplică regulile Normei ASF nr. 23/2014, privind răspunderea civilă obligatorie auto, care, la art. 38, prevede plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere.

Consideră recurenta-reclamantă că dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. i) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 cuprind în sfera creanţelor de asigurări nu doar debitul iniţial, ci şi penalităţile de întârziere, iar art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ impun FGA să acţioneze conform normelor aplicabile în materie în momentul efectuării plăţilor către creditori, adică să ţină cont de dispoziţiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Totodată, arată recurenta-reclamantă, din conţinutul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 rezultă că FGA achită şi penalităţi, dobânzi şi alte cheltuieli.

În sprijinul motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă solicită a fi avută în vedere soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018, de către Curtea de Apel Bucureşti, prin care reclamantei i-a fost admisă o acţiune similară, fiind obligat pârâtul FGA la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/10.03.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile FGA cu suma de 3.583,96 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate asiguratului deţinător al poliţei de asigurare facultativă CASCO emisă de A. S.A. ("A."), suma de 200 RON, reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, precum şi suma reprezentând cheltuieli de judecată (200 RON taxă judiciară de timbru), stabilite conform sentinţei civile nr. 588/25.01.2017, pronunţată de Judecătoria Sector 3 în dosarul nr. x/2016, prin care asigurătorul A. a fost obligat la plata sumelor respective către reclamantă.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 17943/07.01.2019, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de plată, doar în ceea ce priveşte despăgubirea în sumă de 3.583,96 RON, reţinând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Această decizie a fost menţinută de instanţa de fond, care a reţinut că creanţele conexe, precum penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată generate de litigiul reclamantei cu asigurătorul, nu au natura unor creanţe de asigurare.

Este de observat că, deşi prin cererea de plată reclamanta a solicitat şi acordarea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, prin cererea de chemare în judecată nu a contestat decât neacordarea de către FGA a penalităţilor, fără a mai critica soluţia din decizia contestată, de respingere a cheltuielilor de judecată.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere, datorate de asigurătorul A. pentru neplata la timp a despăgubirilor, nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, menţiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului, la masa credală a asigurătorului falit, cu sume reprezentând dobânzi şi/sau cheltuieli achitate din fondurile proprii, nereferindu-se la penalităţile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători.

Cât priveşte invocarea de către recurenta-reclamantă a unei soluţii favorabile poziţiei sale procesuale, pronunţate într-o speţă similară, Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 4233 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost reformată în recurs, de către Înalta Curte, care, prin decizia nr. 4269/2021, a admis recursul declarat de pârâtul FGA şi a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu au natura unor creanţe de asigurări.

Totodată, se impune a menţiona că jurisprudenţa Înaltei Curţi este constantă în dezlegarea dată acestei probleme de drept, sens în care indicăm, cu titlu exemplificativ, deciziile nr. 2487/2020, nr. 4457/2020, nr. 4049/2020, nr. 211/2021, nr. 212/2021.

În concluzie, sumele solicitate cu titlu de penalităţi contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii, nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conţinutul lor limitativ şi clar definit, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 174 din 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.