COVID-19 Decree Annulment Appeals Survive as Complaint Over Hearing Delay Rejected

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra plângerii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.07.2021, sub nr. x/2021, precizată şi completată, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Afacerilor Interne, anularea Hotărârilor de Guvern nr. 636 din 09.06.2021, nr. 678 din 24.06.2021 şi nr. 730 din 08.07.2021, precum şi obligarea Guvernului României să emită o hotărâre de încetare a stării de alertă.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1465 din data de 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii introduse de reclamanta B., ca rămasă fără obiect, a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunile conexate introduse de reclamantele B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României prin Prim Ministru şi prin reprezentantul în faţa instanţelor judecătoreşti - Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică, a anulat H.G. nr. 636/2021, H.G. nr. 678/2021 şi H.G. nr. 730/2021, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Guvernului României la emiterea unei hotărâri de încetare a stării de alertă, ca rămas fără obiect.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 1465 din data de 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii Guvernul României şi Ministerul Afacerilor Interne, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17.11.2021.

Prin rezoluţia din data de 05.01.2022 a Completului nr. 5, învestit aleatoriu cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 04.04.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

4. Cererea de preschimbare a termenului de judecată.

Prin cererea formulată la data de 13.01.2022, intimatele-reclamante B. şi A. au solicitat preschimbarea termenului de judecată stabilit la data de 04.04.2023, la un alt termen scurt, de maxim 5 zile, în vederea soluţionării recursurilor.

Prin încheierea din data de 01.02.2022, dată în Camera de Consiliu, Înalta Curte a admis cererea şi a dispus preschimbarea termenului de judecată pentru data de 07.06.2022.

5. Contestaţia privind tergiversarea cauzei.

La data de 02.03.2022 intimatele-reclamante au formulat contestaţie privind tergiversarea cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 522-525 C. proc. civ., art. 6 din CEDO şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 604/2020.

În dezvoltarea contestaţiei formulate au susţinut, în esenţă, că acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată la data de 12.07.2021, soluţia primei instanţe fiind pronunţată la data de 21.10.2021, iar recursul înregistrat pe rolul instanţei supreme la data de 17.11.2021. Astfel, prin nesoluţionarea recursurilor promovate de pârâţi, deşi au trecut 7,5 luni de la data promovării acţiunii, au considerat contestatoarele că dreptul lor de acces la o instanţă eficientă şi eficace, precum şi dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, optim şi previzibil, garantat de art. 6 din CEDO şi art. 21 din Constituţie, au fost deja încălcate.

6. Soluţia pronunţată asupra contestaţiei privind tergiversarea cauzei.

Prin încheierea din data de 16 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, s-a respins contestaţia privind tergiversarea procesului, formulată de contestatorii A. şi B., cu privire la dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, că în cauză au fost luate măsuri de către completul de judecată învestit cu soluţionarea recursurilor, în vederea stabilirii unui termen mai apropiat, ţinând cont de faptul că prin încheierea din data de 01.02.2022 a admis cererea petentelor şi a preschimbat termenul de judecată pentru data de 07.06.2022.

Totodată, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la tergiversarea procesului a reţinut că au fost dispuse toate măsurile necesare în vederea judecării cauzei într-un termen optim, termenul de judecată stabilit în urma preschimbării, de către completul învestit cu soluţionarea recursurilor, fiind fixat la un interval rezonabil de timp în raport cu data înregistrării dosarului la instanţă, cu încărcătura completului de judecată şi natura cauzei, apreciind astfel că argumentele invocate în cadrul contestaţiei privind tergiversarea procesului nu sunt de natură a contura o încălcare a acestei obligaţii de către instanţa de judecată.

7. Plângerea formulată.

Împotriva încheierii din data de 16 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, au formulat plângere petentele A. şi B., fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 28 martie 2022, sub numărul x/2021/a1.1.

În motivarea plângerii petentele au susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt, că soluţia pronunţată de instanţa supremă asupra contestaţiei privind tergiversarea procesului este netemeinică, în primul rând din perspectiva nerespectării unui termen rezonabil cu privire la care Convenţia Europeană privind Drepturile Omului a statuat în sensul că este important ca justiţia să nu fie făcută cu întârzieri ce ar putea pune în pericol eficacitatea şi credibilitatea sa (H. împotriva Franţei, pct. 58; Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, pct. 61). Totodată, art. 6 parag. 1 din CEDO obligă statele contractante să-şi organizeze sistemele juridice astfel încât să le permită să îndeplinească cerinţele acestei dispoziţii, Curtea reafirmând în mod repetat că este important ca justiţia să fie administrată fără întârzieri care i-ar compromite eficacitatea şi credibilitatea (Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), pct. 224). Astfel, în cazul în care Curtea constată într-un stat existenţa unei practici contrare Convenţiei care rezultă din acumularea unor încălcări ale cerinţei unui "termen rezonabil", această acumulare constituie o "circumstanţă agravantă a încălcării art. 6 parag. 1 (Botazzi împotriva Italiei (MC), pct. 22; Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), pct. 225).

În ceea ce priveşte punctul de început al termenului au susţinut că acesta este, în principiu, data sesizării instanţei competente (Poiss împotriva Austriei, pct. 50); Bock împotriva Germaniei, pct. 35), cu excepţia cazului în care sesizarea autorităţii administrative constituie o condiţie prealabilă pentru sesizarea instanţei, caz în care termenul poate include durata procedurii administrative preliminare obligatorii (Konig împotriva Germaniei, pct. 98; X împotriva Franţei, pct. 31; Kress împotriva Franţei (MC), pct. 90).

De asemenea, în ceea ce priveşte conceptul de "termen", au arătat că acesta acoperă, în principiu, întreaga procedură, inclusiv căile de atac (Konig împotriva Germaniei, pct. 98 in fine) şi se întinde până la decizia care soluţionează "contestaţia" (Poiss împotriva Austriei, pct. 50). Ca urmare, cerinţa respectării unui termen rezonabil se referă la toate fazele procedurilor legale care urmăresc soluţionarea plângerii, fără a putea fi exceptate fazele posterioare deciziilor de fond (Robins împotriva Regatului Unit, pct. 28-29).

Au subliniat petentele că prin contestaţia formulată au susţinut necesitatea acordării unui termen mult redus în soluţionarea cauzei lor, deoarece acţiunea care face obiectul dosarului nr. x/2021 a fost formulată la data de 12.07.2021 şi vizează încălcarea de către Guvernul României, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale personale şi ale tuturor cetăţenilor României, prin adoptarea în mod nelegal a hotărârilor de guvern prin care a fost prelungită starea de alertă pe perioade succesive de câte 30 de zile şi impunerea de măsuri obligatorii prin care sunt restrânse şi negate drepturile şi libertăţile fundamentale.

Încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale a devenit perpetuă ca urmare a adoptării succesive a hotărârilor de guvern pentru prelungirea stării de alertă, astfel cum au fost acestea enumerate în cuprinsul plângerii formulate.

Au mai arătat petentele că hotărârile a căror nelegalitate a fost constatată în primă instanţă, prin sentinţa recurată, au produs şi produc efecte în continuare, Guvernul României adoptând noi hotărâri prin care a prelungit starea de alertă deja prelungită prin H.G. nr. 636/2021 şi H.G. nr. 730/2021, anulate în primă instanţă în prezenta cauză, astfel că drepturile şi libertăţile lor şi ale tuturor cetăţenilor români sunt afectate în continuare în baza unor acte administrative normative adoptate în prelungirea unora care au fost adoptate în mod nelegal şi anulate în primă instanţă.

Ca urmare, deşi cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 12 iulie 2021, soluţia pronunţată în primă instanţă a fost dată la data de 21 octombrie 2021, iar recursul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 17.11.2021, termenul stabilit pentru soluţionarea recursurilor la data de 07.06.2022 depăşeşte cu mult principiul şi dreptul conferit de art. 6 din CEDO.

Au apreciat că argumentele invocate de prima instanţă pentru respingerea contestaţiei privind tergiversarea procesului sunt contradictorii şi în neconcordanţă cu considerentele Deciziei CCR nr. 392/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din data de 12 iulie 2021.

Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Constituţionale, începând cu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecinţă, astfel cum a statuat instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, (Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010 sau Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice, urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziilor sale, sens în care sunt invocate şi considerentele Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018 (parag. 451), prin care Curtea a statuat în sensul că, "deşi decizia sa nu se identifică cu norma/actul legislativ, efectele sale sunt similare acestuia, astfel că prin intermediul acestora decizia stabileşte reguli de conduită ce se impun a fi urmate, drept care face parte din ordinea normativă a statului".

În opinia petentelor, hotărârea instanţei ignoră considerentele Deciziei CCR nr. 392/2021 privind dreptul de acces eficace la instanţă, întrucât prin jurisprudenţa CEDO în privinţa art. 6 s-a statuat în sensul că, "Dreptul de acces la instanţă trebuie să fie "concret şi efectiv" (Bellet împotriva Franţei,pct. 38; Zubac împotriva Croaţiei (MC), pct. 76-79). Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ "să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale"(ibidem, pct. 36; Nunes Dias împotriva Portugaliei (dec.) în privinţa normelor privind citarea de a compărea în instanţă.

De asemenea, dreptul la o instanţă include nu numai dreptul de a iniţia o acţiune, ci şi dreptul la soluţionarea juridică a litigiului (Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României (MC), pct. 86; Kutic împotriva Croaţiei, pct. 25 şi 32, în ceea ce priveşte suspendarea procedurilor; Acimovic împotriva Croaţiei, pct. 41; Beneficio Cappella Paolini împotriva San Marino, pct. 29, cu privire la o denegare de dreptate".

În continuare, petentele au susţinut că argumentele primei instanţe nu justifică respingerea cererii şi sunt contradictorii. Sub acest aspect au arătat că, deşi reţine că din economia dispoziţiilor art. 522 din C. proc. civ. rezultă că această instituţie juridică este caracterizată de pasivitatea instanţei de judecată care nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită, totuşi, ignoră chiar dispoziţiile art. 6 din C. proc. civ. care impun soluţionarea cauzei într-un termen optim.

Au opinat petentele că tocmai împrejurarea că nu s-a stabilit un termen de judecată scurt pentru soluţionarea recursului, stabilindu-se întâi un termen mai mare de un an, iar cu ocazia cererii de preschimbare a primului termen de judecată s-a stabilit termen peste 4 luni de la soluţionarea acesteia, în condiţiile în care acţiunea în anularea hotărârilor de guvern trebuia soluţionată în termenul de aplicabilitate al acestora de 30 de zile, pentru a beneficia de un drept de acces concret şi efectiv la instanţă.

De altfel, cu toate că prima instanţă a reţinut că în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că problema soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil se apreciază şi în raport de obiectul cauzei, cu referire la caracterul urgent al acesteia, nu a luat în considerare că instanţa învestită cu soluţionarea recursului a ignorat Hotărârea nr. 23/26.01.2022 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost incluse în lisa cauzelor/obiectelor urgente, în procedura de fixare a primului termen de judecată, şi cauzele având ca obiect recursul declarat împotriva hotărârilor primei instanţe, prin care se soluţionează cererile ce au ca obiect anulare hotărâre de guvern.

Faţă de aceste considerente, au apreciat că soluţia pronunţată prin încheierea din data de 16.03.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, este netemeinică, şi au solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea încheierii atacate şi reanalizarea contestaţiei cu consecinţa admiterii acesteia şi dispunerii stabilirii unui termen scurt, de maxim 5 zile, pentru soluţionarea recursului care face obiectul dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În drept, petentele şi-au întemeiat plângerea pe dispoziţiile art. 524 alin. (5) din C. proc. civ.

II.1. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra plângerii formulate.

Examinând încheierea atacată, prin prisma motivelor invocate de petente şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta plângere este neîntemeiată, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 522 C. proc. civ.:

"(1)Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.(2)Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:1.când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;2.când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;3.când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;4.când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."

Articolele 522-526 din C. proc. civ., reunite sub Titlul IV, purtând denumirea marginală "Contestaţia privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac pusă la dispoziţia părţilor şi a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, fiind precizate expres situaţiile în care părţile şi/sau procurorul pot formula contestaţia.

Din dispoziţiile legale menţionate rezultă caracteristica tuturor cazurilor de contestaţie, respectiv pasivitatea instanţei de judecată care dispune de mijloacele necesare pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare ale părţilor şi terţilor şi nu le foloseşte, sau nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită.

În aceste condiţii, contestaţia privind tergiversarea procesului este privită ca un remediu oferit de normele de procedură, şi nu ca o sancţiune aplicată judecătorului cauzei, iar întârzierea dispunerii unor măsuri sau îndeplinirii unor obligaţii trebuie apreciată şi justificată prin intermediul unor criterii cu caracter obiectiv, aplicabile oricărui proces.

În jurisprudenţa instanţelor de judecată, inclusiv a Înaltei Curţi, s-a reţinut în mod constant că problema soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil se apreciază în raport de criterii obiective ce ţin de datele statistice, de durata medie de soluţionare a cauzelor, de încărcătura cauzelor pe fiecare instanţă sau fiecare complet de judecată, ori de obiectul cauzei, cu referire la caracterul urgent al acesteia.

În speţă, din lecturarea contestaţiei formulate de petente rezultă că acestea au făcut o prezentare a evoluţiei cauzei şi au solicitat pronunţarea unei încheieri prin care să se ia de îndată măsurile necesare înlăturării situaţiei care a condus la tergiversarea procesului, în sensul de a se dispune stabilirea unui termen scurt, de maxim 5 zile, pentru soluţionarea recursurilor ce fac obiectul dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Ceea ce reproşează petentele instanţei învestite cu soluţionarea recursurilor este faptul că termenul stabilit la data de 07.06.2022 depăşeşte cu mult principiul şi dreptul conferit de art. 6 din CEDO referitor la respectarea unui "termen rezonabil". Totodată, petentele au invocat încălcarea art. 6 din C. proc. civ. referitor la soluţionarea cauzei într-un termen optim, precum şi nerespectarea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 392/2021 şi a Hotărârii Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/26.01.2022.

Astfel, se reţine că petentele şi-au întemeiat contestaţia pe motivul prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., conform căruia contestaţia se poate formula:"când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului".

Aşa cum s-a arătat în precedent, definitoriu pentru toate cazurile prevăzute de art. 522 C. proc. civ. este pasivitatea instanţei de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziţie pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare şi nu le foloseşte, sau, mai grav, nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită. Cu toate acestea, contestaţia în tergiversarea procesului nu trebuie privită ca o posibilitate de sancţionare a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil.

În cauza de faţă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, criticile formulate în cadrul plângerii fiind neîntemeiate.

Înalta Curte constată că recursurile promovate de pârâţii Guvernul României prin Prim Ministru şi prin reprezentantul în faţa instanţelor judecătoreşti - Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică, împotriva sentinţei civile nr. 1465 din data de 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17.11.2021, sub nr. x/2021, iar prin rezoluţia din 05.01.2022 dosarul a primit termen de judecată la data de 04.04.2023.

La data de 13.01.2022, aşa cum s-a arătat la pct. 4 din prezenta decizie, intimatele-reclamante au formulat o cerere prin care au solicitat preschimbarea termenului de judecată stabilit la data de 04.04.2023, la un alt termen scurt, de maxim 5 zile, în vederea soluţionării recursurilor.

Prin încheierea din data de 01.02.2022, dată în Camera de Consiliu, completul de judecată învestit aleatoriu cu soluţionarea recursurilor promovate în cauză a admis cererea şi a dispus preschimbarea termenului de judecată pentru data de 07.06.2022.

Au susţinut petentele că tocmai faptul că nu s-a stabilit un termen de judecată scurt, de maxim 5 zile pentru soluţionarea recursurilor, fixându-se întâi un termen mai mare de un an, iar cu ocazia cererii de preschimbare a primului termen de judecată, s-a stabilit termen peste 4 luni de la soluţionarea acesteia, le-a fost încălcat dreptul la un termen rezonabil de soluţionare a cauzei.

Or, în speţă, nu se poate vorbi despre o pasivitate a completului învestit cu soluţionarea recursurilor exercitate în cauză, în sensul nesocotirii obligaţiei de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil, câtă vreme a soluţionat în mod favorabil solicitarea părţilor de preschimbare a termenului fixat iniţial la data de 04.04.2023, stabilind astfel un nou termen la data de 07.06.2022, cu 10 luni mai devreme, simplul motiv că noul termen stabilit nu a fost de maxim 5 zile, astfel cum au solicitat în mod expres petentele, nefiind un element de natură a contura pasivitatea instanţei în soluţionarea cauzei şi, implicit, nerespectarea de către aceasta a dispoziţiilor legale care-i impun soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Cât priveşte criticile referitoare la nesoluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, din perspectiva CEDO, Înalta Curte reţine că este incontestabil că petentele au dreptul la un proces echitabil - drept garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. (3) din Constituţia României - drept care implică, între alte cerinţe, şi o durată rezonabilă a soluţionării cererilor acestora.

Însă, este incontestabil şi faptul că în cadrul calculării termenului rezonabil se iau în considerare şi durata necesară desfăşurării unei proceduri prealabile specifice, precum şi existenţa unor motive obiective ce ţin de durata medie de soluţionare a cauzelor, de încărcătura cauzelor pe fiecare instanţă/completuri de judecată, ori de obiectul cauzei.

Pe de altă parte, în lipsa unei prevederi exprese a termenului maxim de soluţionare a cauzei, nu se poate desprinde concluzia potrivit căreia instanţa nu este ţinută de respectarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi că nu are obligaţia să se pronunţe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantei.

În aceste condiţii, deşi legea nu impune un termen maxim determinat pentru soluţionarea cauzei deduse judecăţii, necesitatea respectării termenului rezonabil al litigiului declanşat prin cererea petentelor de anulare a hotărârilor de guvern în discuţie, prin care s-a prelungit starea de alertă pe teritoriul României, impune verificarea aspectelor invocate de parte, însă ipoteza avansată de petente în sensul că acţiunea în anularea hotărârilor de guvern trebuia soluţionată în termenul de aplicabilitate al acestora de 30 de zile nu poate fi reţinută.

În cauză, prin încheierea de şedinţă din data de 01.02.2022, instanţa învestită cu soluţionarea recursurilor a luat măsuri în vederea stabilirii unui termen de judecată mai apropiat, preschimbând termenul iniţial din data de 04.04.2023, la o dată rezonabilă, şi anume 07.06.2022, termen care să garanteze buna administrare a actului de justiţie, astfel că nu se poate susţine cu suficient temei că aceasta a manifestat o atitudine pasivă în îndeplinirea obligaţiilor sale legale.

În egală măsură, Înalta Curte constată că la momentul stabilirii termenului au fost avute în vedere împrejurări obiective, ce ţin de planificarea şedinţelor completului de judecată, de încărcătura acestora şi de complexitatea cauzelor.

Se reţine, aşadar, că în mod corect instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la tergiversarea procesului a apreciat că se impune respingerea acesteia, având în vedere că din această perspectivă nu a existat o situaţie de tergiversare a soluţionării cauzei, ce se impunea a fi înlăturată.

Totodată, este de observat că prin prezenta plângere petentele au susţinut că argumentele invocate de instanţă pentru respingerea contestaţiei privind tergiversarea procesului, pe de o parte sunt contradictorii, iar pe de altă parte ignoră considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 392/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din 12 iulie 2021, privind dreptul de acces eficace la instanţă.

Susţinerile petentelor sub aspectul reliefat nu pot fi primite.

Potrivit dispozitivului Deciziei nr. 392/2021 din 08 iunie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile legale constatate a fi neconstituţionale sunt normele de excepţie cuprinse la art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, care prevăd că pentru starea de alertă instituită în vederea prevenirii şi combaterii unei pandemii COVID-19, nu sunt aplicabile, printre altele, dispoziţiile art. 42 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, prin urmare, implicit prevederile alin. (3) referitoare la posibilitatea atacării hotărârilor prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi text, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

De asemenea, din considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional rezultă că obiectul acesteia l-a vizat posibilitatea atacării la instanţa de contencios administrativ a hotărârilor de guvern privind starea de alertă.

În referire la dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, Curtea Constituţională a reţinut că acestea relevă o reglementare lipsită de claritate şi predictibilitate în ceea ce priveşte stabilirea procedurii jurisdicţionale aplicabile acestor acţiuni în contencios administrativ, normele acestui act normativ neoferind garanţia soluţionării cauzelor referitoare la actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure un drept efectiv de acces la justiţie.

Pentru remedierea acestor deficienţe legislative şi înlăturarea viciului de neconstituţionalitate constatat, legiuitorul trebuia să reglementeze o procedură clară şi previzibilă, care să asigure posibilitatea soluţionării cauzelor în regim de urgenţă, într-un termen foarte scurt, obligaţie care însă nu a fost realizată.

Or, este neîndoielnic că declararea ca neconstituţională a soluţiei legislative prevăzute în art. 72 din Legea nr. 55/2020 şi împrejurarea că legiuitorul nu a reglementat în mod clar şi fără echivoc o procedură de contestare a actelor administrative cu caracter normativ de tipul celor în discuţie în cauza dedusă judecăţii instanţei de recurs, care să respecte toate exigenţele legale în procedura de soluţionare a cauzelor de acest tip, nu pot avea drept consecinţă excluderea acestor acte controlului instanţelor de contencios administrativ.

Aşadar, câtă vreme legiuitorul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, în termenul de 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, termen prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile legale constatate neconstituţionale şi-au încetat efectele juridice, iar prin raportare la soluţia din dispozitivul deciziei instanţei de contencios constituţional se reţine că regimul de contestare a hotărârilor de guvern nu poate fi decât cel reglementat de dreptul comun în materia contenciosului administrativ, respectiv de Legea nr. 554/2004.

În aceste condiţii, alegaţia petentelor în sensul că acţiunea în anularea hotărârilor de guvern trebuia soluţionată în termenul de aplicabilitate al acestora de 30 de zile, nu este susţinută de un temei legal corespunzător şi, ca atare, nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor petentelor, nu se poate reţine că argumentele invocate de instanţă pentru respingerea contestaţiei privind tergiversarea procesului sunt contradictorii sau au ignorat considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 392/2021, câtă vreme, în contextul factual şi legislativ evidenţiat, aceasta a apreciat în mod corect că instanţa de recurs a luat măsuri în vederea stabilirii unui termen de judecată rezonabil, în raport de criteriile obiective amintite şi nu prin raportare la elemente de tip subiectiv, care ţin de dorinţa părţii de a-i fi soluţionată cauza într-un termen maxim de 5 zile.

Cât priveşte susţinerea petentelor în sensul că instanţa de recurs a ignorat Hotărârea nr. 23/26.01.2022 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se reţine că nici aceasta nu este întemeiată, deoarece, tocmai în considerarea dispoziţiei acesteia privind includerea în lista cauzelor urgente în procedura de stabilire a primului termen de judecată, şi a litigiilor având ca obiect recursul declarat împotriva hotărârilor primei instanţe prin care au fost soluţionate cererile pentru anularea hotărârilor de guvern, completul învestit cu soluţionarea recursurilor exercitate în dosarul nr. x/2021, prin încheierea din 01.02.2022, a admis cererea petentelor şi a preschimbat termenul de judecată de la data de 04.04.2023, la data de 07.06.2022.

II.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, în temeiul dispoziţiilor art. 525 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată plângerea formulată de petentele A. şi B. împotriva încheierii din 16 martie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca neîntemeiată plângerea formulată de petentele A. şi B. împotriva încheierii din 16 martie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2021.

Fără cale de atac.

Pronunţată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.