Retroactive application of post-2015 judicial wage equalization to pre-2015 service periods in Romanian civil service salary disputes

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 17.05.2016, sub nr. x/2016, (înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă, la data de 06.04.2016, disjunsă din dosarul nr. x/2015 al aceluiaşi tribunal), reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Galaţi şi Curtea de Apel Galaţi:

- emiterea unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare lunare pentru fiecare dintre reclamanţi începând cu data de 09.04.2012, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia fiecăruia dintre reclamanţi îndeplinită în cadrul instanţei;

- recalcularea sporurilor şi altor drepturi aferente diferenţei indemnizaţiei de încadrare lunare pentru fiecare dintre reclamanţi începând cu data de 09.04.2012, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei;

- plata actualizării sumelor cu rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar al reclamanţilor şi până la plata efectivă a acestuia;

- plata dobânzii legale calculată de la data scadenţei fiecărui drept lunar al reclamanţilor şi până la plata efectivă a acestuia; iar la emiterea ordinelor de salarizare să ţină cont, în cazul promovărilor în funcţie şi numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, ce urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie este îndeplinită ulterior acestei date.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 487 din 10 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal(veche) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Galaţi şi a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Galaţi, ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A respins ca nefondate excepţiile de inadmisibilitate şi tardivitate, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în referire la capătul de cerere privind plata drepturilor salariale şi a respins acest capăt de cererea, astfel cum a fost formulat de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia autorităţii de lucru judecat în referire la capetele de cerere vizând emiterea unor noi ordine de salarizare şi recalcularea drepturilor salariale, astfel cum au fost formulate de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei pentru perioada începând cu 09.04.2015, respingându-le în consecinţă.

A respins cererea reclamanţilor A. şi B. formulată în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Galaţi privind plata drepturilor salariale aferente perioadei începând cu 09.04.2015.

Totodată, a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Galaţi, vizând pretenţiile aferente perioadei 09.04.2012 - 08.04.2015, ca nefondată.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Tribunalului Galaţi şi a pârâtului Ministerul Justiţiei, vizând pretenţiile reclamantei C., aferente perioadei 09.04.2012 - 30.06.2015, respingând în consecinţă cererea.

A admis excepţia rămânerii fără obiect a capetelor de cerere vizând emiterea unor noi ordine de salarizare şi recalcularea drepturilor salariale, astfel cum au fost formulate de reclamanta C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei pentru perioada începând cu 01.07.2015, respingându-le în consecinţă.

A respins cererea reclamantei C., formulată în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Galaţi, privind plata drepturilor salariale aferente perioadei începând cu 01.07.2015.

3. Recursurile exercitate în cauză.

Împotriva sentinţei civile nr. 487 din 10 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (veche) au declarat recursuri reclamantele C. şi B., precum şi reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea recursului său recurentul-reclamant A. a susţinut, în primul rând, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând sub acest aspect că la termenul la care au avut loc dezbaterile nu a fost citat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând, în consecinţă, introducerea acestuia în cauză şi citarea, prin reprezentant legal, apreciind că sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) şi alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, astfel cum au fost acestea redate în cuprinsul cererii de recurs.

Cum în prezenta cauză nu a fost citat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu menţiunea de a-şi exprima poziţia procesuală cu privire la discriminarea indicată în cererea de chemare în judecată, a considerat recurentul-reclamant că acest aspect atrage nulitatea sentinţei de fond.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut incidenţa acestuia în legătură cu soluţia de la punctul 5 din dispozitivul sentinţei, în sensul respingerii cererii privind plata drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015, arătând că soluţia primei instanţe de respingere a pretenţiilor ca nefondate este greşită, întrucât petitul respectiv trebuia respins faţă de autoritatea de lucru judecat intervenită ca urmare a pronunţării sentinţei nr. 809 din 08.10.2020 a Tribunalului Covasna în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 15/A/21.01.2021 a Curţii de Apel Braşov.

Astfel, a subliniat că în privinţa sa a intervenit autoritatea de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind plata drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015, întrucât prin hotărârea menţionată Tribunalul Covasna i-a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Galaţi şi a obligat acest pârât la plata diferenţelor salariale rezultate ca urmare a acordării indemnizaţiei de încadrare recalculată începând cu data de 09.04.2015, potrivit art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, de studii, de gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei, drepturi salariale stabilite definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 3760/28.11.2016, în cadrul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, definitivă la data de 30.06.2020.

A susţinut şi faptul că soluţia primei instanţe de la punctul 6 referitoare la drepturile de natură salarială aferente perioadei 09.04.2012-08.04.2015 este parţial greşită, apreciind din această perspectivă că, deşi a fost încadrat judecător începând cu data de 11.12.2012, pretenţiile solicitate pentru perioada anterioară fiind, într-adevăr, nefondate, începând cu data de 11.12.2012 (data numirii) solicitarea sa este întemeiată şi trebuia admisă ca atare.

În susţinerea opiniei exprimate a citat dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, normă specială, derogatorie de la dreptul comun, afirmând că în privinţa sa nu au fost emise ordine de salarizare aferente perioadei 11.12.2012-08.04.2015, cu luarea în considerare a indemnizaţiei lunare la nivel maxim, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, de studii, de gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei. De altfel, a apreciat că situaţia salarială discriminatorie între judecători exista şi înainte de adoptarea Legii nr. 71/2015, în vigoare de la data de 09.04.2015, care a recunoscut preexistenţa unei situaţii salariale discriminatorii generată de aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale în materie, în temeiul acestei recunoaşteri legiferate operând recunoaşterea pretenţiilor anterioare datei respective.

A clamat recurentul-reclamant incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi O.U.G. nr. 20/2016 prin care s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim, cu privire la care Curtea Constituţională a concluzionat în sensul că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016) este acela că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016) trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Cu alte cuvinte, a apreciat că personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

De asemenea, a evocat incidenţa în cauză a Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat în sensul că soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare; precum şi a Deciziilor nr. 23 din 29.09.2016 şi nr. 54 din 3 iulie 2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, date în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Din punct de vedere al controlului de constituţionalitate a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, reprezentată de Decizia nr. 794 din 15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21.12.2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, conchizând în sensul că, în cazul în care diferenţele de salarizare dintre magistraţi provin din drepturi acordate prin hotărâri judecătoreşti, ordonatorul de credite este obligat ca, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, să ia în considerare şi drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti deoarece hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte între părţi, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală.

În acest context a opinat în sensul că, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.

Ca urmare, a considerat că hotărârea de fond este nelegală întrucât consfinţeşte menţinerea unei discriminări şi inegalităţi vădite între situaţia sa salarială şi situaţia altor categorii de judecători, cu ignorarea normelor legale în materie şi a jurisprudenţei recente a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi a indicat în apărare, în mod punctual, situaţiile discriminatorii analizate şi constatate în practica judiciară în materie, subliniind că îşi însuşeşte argumentele care au stat la baza acordării drepturilor de natură salarială pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015.

3.2. Recursul reclamantelor C. şi B. a fost, de asemenea, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., arătând acestea că faţă de soluţiile pronunţate de instanţa de fond la punctele 1-4 nu formulează recurs, considerând că sunt corecte, legale şi temeinice. Cu privire la celelalte soluţii dispuse faţă de acestea au susţinut că îşi menţin argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, precizând în plus că înţeleg să invoce, în primul rând, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în referire la lipsa citării în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru aceleaşi argumente invocate şi de recurentul-reclamant A. în recursul său.

Cât priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat recurentele că soluţia pronunţată de instanţa de fond în legătură cu drepturile lor de natură salarială, în sensul respingerii cererii ca nefondată, este greşită, solicitând reformarea sentinţei de fond în acest sens, conform argumentelor dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, care sunt identice cu cele formulate de recurentul-reclamant A. în propria cerere de recurs.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii-pârâţi Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Galaţi au formulat întâmpinări la cererile de recurs ale reclamanţilor, prin intermediul cărora au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinările intimaţilor-pârâţi, arătând, în esenţă, că îşi menţine argumentele expuse în cererea introductivă şi în cererea de recurs, în susţinerea cărora a depus jurisprudenţă în materie, solicitând înlăturarea apărărilor intimaţilor-pârâţi. Totodată, a subliniat că fondul acţiunii din prezenta cauză are legătură cu dezlegarea ce va fi dată problemelor de drept ce fac obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2021, cu termen de judecată la data de 13.09.2021.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa de fond atacată în raport de motivele invocate de recurenţii-reclamanţi prin cererile de recurs şi de apărările invocate de intimaţii-pârâţi prin întâmpinările formulate în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursurile reclamanţilor sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare, urmând a le analiza împreună şi a răspunde criticilor identice prin argumente comune, în funcţie de finalitatea lor concretă.

5.1. Criticile de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea de către prima instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

Motivul de recurs invocat include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum si nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată, efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ., încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii si asupra fondului, încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor, lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Criticile recurenţilor circumscrise acestui motiv de casare vizează faptul că la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile nu a fost citat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu menţiunea de a-şi exprima poziţia procesuală cu privire la discriminarea indicată prin cererea de chemare în judecată, considerând părţile că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate.

Potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, inclusiv sub aspectul persoanelor chemate în judecată, acest principiu impunându-se, într-adevăr, a fi interpretat prin corelaţie cu alte principii care guvernează procesul civil, în principal cu cel al rolului activ al instanţei.

Însă, deşi potrivit art. 129 C. proc. civ. instanţa trebuie să pună în discuţie orice împrejurări de fapt sau de drept care să ducă la soluţionarea pricinii, trebuie să stăruie pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului şi să lămurească părţile asupra drepturilor şi îndatoririlor ce le revin, potrivit poziţiei lor procesuale, este de observat că judecătorul nu poate, din oficiu, să dispună chemarea în judecată a altor persoane în afara celor chemate în judecată potrivit art. 112 C. proc. civ. sau intervenite în proces în condiţiile art. 49 şi următoarele din acelaşi Cod, decât dacă acest lucru este necesar, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile speţei, sau atunci când participarea la proces a anumitor persoane fizice sau juridice este cerută expres prin lege sau rezultă din natura actului juridic dedus judecăţii.

În speţă, prin acţiunea introductivă, reclamanţii au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Galaţi şi Curtea de Apel Galaţi, contestând modalitatea de stabilire a drepturilor salariale şi solicitând emiterea unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare lunare pentru fiecare dintre aceştia începând cu data de 09.04.2012, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia fiecăruia îndeplinită în cadrul instanţei, recalcularea sporurilor şi altor drepturi aferente diferenţei indemnizaţiei de încadrare lunare solicitate, cu plata actualizată a drepturilor salariale cuvenite, precum şi cu plata dobânzii calculate de la data scadenţei fiecărui drept.

Astfel fiind, cadrul procesual a fost stabilit de către reclamanţi, care au menţionat în cererea de chemare în judecată persoanele cu care au înţeles să se judece, precum şi obiectul cererii, adică ceea ce au pretins, instanţa neavând obligativitatea, potrivit considerentelor sus-menţionate, să introducă în cauză şi să citeze, din oficiu, o altă persoană, în speţă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului având-o numai părţile.

Aşadar, contrar alegaţiilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte reţine că raportat la obiectul cererii deduse judecăţii, nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, părţile învestind instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014 aprobată şi modificată prin Legea nr. 71/2015, iar împrejurarea că părţile au susţinut că în justiţie există o situaţie salarială discriminatorie între judecătorii care îşi desfăşoară activitatea, nu este de natură a atrage aplicabilitatea normelor legale invocate, întrucât acestea vizează dreptul părţii care se consideră discriminată de a solicita instanţei, potrivit dreptului comun, acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, ipoteză ce nu se verifică însă în prezenta cauză.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite criticile recurenţilor-reclamanţi în sensul că prima instanţă ar fi încălcat normele de procedură prin faptul că nu a citat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminări la termenul de dezbateri, hotărârea de fond fiind pronunţată cu respectarea regulilor de procedură şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

5.2. Analizând sentinţa de fond şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că susţinerile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Instanţa de control judiciar reţine, în primul rând, că reclamanţii nu au înţeles să critice soluţiile pronunţate de instanţa de fond, astfel cum au fost menţionate la punctele 1-4 din dispozitivul sentinţei recurate, formulând susţineri exclusiv cu privire la celelalte soluţii ce vizează solicitările acestora.

Astfel, recurentul-reclamant A. a formulat critici în legătură cu soluţia de la punctul 5, în sensul respingerii cererii privind plata drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015. Sub acest aspect a susţinut că soluţia instanţei este greşită, deoarece aceste pretenţii nu trebuiau respinse ca nefondate, întrucât în privinţa sa a intervenit autoritatea de lucru judecat dat fiind faptul că prin sentinţa nr. 809 din 08.10.2020, Tribunalul Covasna i-a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Galaţi şi a obligat acest pârât la plata diferenţelor salariale rezultate ca urmare a acordării indemnizaţiei de încadrare recalculată începând cu data de 09.04.2015, potrivit art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, de studii, de gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei, drepturi salariale stabilite definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 3760/28.11.2016, în cadrul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, definitivă la data de 30.06.2020.

De asemenea, a arătat că sentinţa nr. 809/08.10.2020 a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 15/A/21.01.2021 a Curţii de Apel Braşov.

Aceste critici ale părţii nu sunt fondate, din considerentele sentinţei de fond rezultând că prima instanţă a analizat şi soluţionat în mod just acest petit, respingându-l motivat pe temeiul autorităţii de lucru judecat.

Astfel, în contextul citării dispoziţiilor art. 431 din C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", prima instanţă a analizat situaţia dedusă judecăţii prin prisma considerentelor de ordin teoretic referitoare la efectele autorităţii de lucru judecat, astfel cum rezultă din normele legale citate, atât sub aspectul efectului pozitiv, cât şi al celui negativ.

Ca urmare, a reţinut că pentru capetele de cerere vizând emiterea unor noi ordine de salarizare şi recalcularea drepturilor salariale formulate de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, începând cu data de 09.04.2015, produce efecte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunţate în dosarul nr. x/2016 de către Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între acţiunile exercitate în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2016 Totodată, reţinându-se că lipseşte fundamentul obligării Tribunalului Galaţi la plata drepturilor salariale în beneficiul reclamanţilor, acest petit având caracter accesoriu faţă de cererea principală, a fost respins ca atare.

Or, din moment ce în cauza de faţă prima instanţă nu a efectuat o analiză pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii în cadrul acestui petit, respingând acţiunea reclamanţilor sus-menţionaţi prin valorificarea excepţiei procesuale, instanţa de control judiciar nu poate reţine afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi în sensul că soluţia instanţei de fond a fost aceea de respingere ca nefondat a acestui capăt de cerere, considerentele expuse în sentinţa recurată la paginile 5-7 infirmând ipoteza avansată de părţi.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3760/2016 în ceea ce îi priveşte pe recurenţii-reclamanţi B. şi A., respingând pe acest temei cererea acestora privind plata drepturilor salariale aferente perioadei începând din data de 09.04.2015.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la respingerea cererii vizând emiterea unor noi ordine de salarizare şi recalcularea şi plata drepturilor salariale începând cu data de 01.07.2015, data numirii în funcţia de judecător stagiar, formulată de reclamanta C., Înalta Curte reţine, de asemenea, că în mod corect a admis instanţa de fond excepţia rămânerii fără obiect a acestei solicitări, faţă de împrejurarea emiterii Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1487/C/17.05.2017.

Într-adevăr, prin Ordinul menţionat a intervenit încadrarea, începând cu data de 09.04.2015, a judecătorilor care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, prin recalcularea drepturilor salariale la nivel maxim, inclusiv în ceea ce o priveşte pe reclamanta C..

Or, atâta timp cât scopul urmărit de reclamantă a fost acela de a obţine, începând cu data numirii în funcţie din 01.07.2015, o modificare a actului administrativ privind stabilirea drepturilor sale salariale şi, implicit, o reîncadrare salarială în acord cu dispoziţiile Legii nr. 71/2015, iar la data de 17.05.2017 a fost emis acest ordin, în mod just a reţinut prima instanţă că este întemeiată excepţia rămânerii fără obiect a capetelor de cerere referitoare la emiterea unor noi ordine de salarizare şi recalcularea drepturilor salariale, întrucât pretenţia formulată prin cererea de chemare în judecată trebuie să subziste pe tot parcursul judecăţii.

Referitor la soluţia de respingere a cererii vizând pretenţiile aferente perioadei 09.04.2012-08.04.2015, formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Galaţi, instanţa de control judiciar reţine că şi aceasta reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, fiind corectă şi legală.

În esenţă, este de observat că recurenţii-reclamanţi contestă reglementarea Legii nr. 284/2010 şi a normelor legale adoptate în materia salarizării din fonduri publice, prin prisma efectelor produse de aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale în materie ce au generat situaţii de discriminare salarială între judecătorii care îşi desfăşoară activitatea în instanţele judecătoreşti. De altfel, au susţinut că această situaţie salarială discriminatorie a existat şi înainte de adoptarea Legii nr. 71/2015, intrată în vigoare la data de 09.04.2015, care a recunoscut preexistenţa discriminării respective, iar prin această recunoaştere legiferată a operat şi o recunoaştere a pretenţiilor anterioare datei de 09.04.2015.

Înalta Curte nu poate valida raţionamentul recurenţilor-reclamanţi, deoarece acesta reflectă o greşită interpretare a cadrului normativ reliefat.

Astfel, se reţine că drepturile salariale ale acestora, aferente perioadei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, au fost stabilite cu respectarea dispoziţiilor din actele normative incidente referitoare la salarizarea personalului din sistemul bugetar, în vigoare la momentul numirii reclamanţilor în funcţie, producând astfel efecte juridice dispoziţiile Legii nr. 284/2010, instanţa de judecată nefiind în măsură să instituie o normă juridică sau să aplice norme legale prevăzute în acte normative sub imperiul cărora părţile nu au îndeplinit condiţiile prevăzute de acestea pentru a le fi aplicabile şi în raport de care se consideră discriminaţi.

Din această perspectivă este relevantă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1325 din 4 decembrie 2008, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că "(...) dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Cum în prezenta cauză recurenţii-reclamanţi nu justifică existenţa unei creanţe exigibile, dreptul salarial pretins fiind recunoscut legal doar începând cu data de 09.04.2015, instanţa de control judiciar constată, în acord cu judecătorul fondului, că nu se poate reţine discriminarea la care se referă părţile prin evocarea diferitelor acte normative adoptate la nivel naţional sau european, în scopul valorificării unor pretenţii de natură salarială lipsite de temei legal anterior datei de 09.04.2015.

În acest sens este şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, care a stabilit că, în condiţiile în care dreptul salarial este unul lunar, iar cuantumul său nu este prestabilit illo tempore de legea de salarizare sub care a fost emis actul iniţial, prestaţiile salariale acordate şi primite în temeiul legii vechi rămân câştigate, însă, odată cu intrarea în vigoare a legii noi, cuantumul salariului/indemnizaţiei/soldei este guvernat de această din urmă lege.

Din punct de vedere juridic, de la data de 9 aprilie 2015, magistraţii şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor au dobândit şi îşi păstrează dreptul la indemnizaţii egalizate cu cele în plată, calculate potrivit Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la indemnizaţiile cu cel mai înalt nivel, având o valoare de referinţă sectorială de 347,10 RON, aflate în plată la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 (9 aprilie 2015), respectiv a O.U.G. nr. 20/2016 (09.06.2016), efectele urmând să fie produse începând cu 9 aprilie 2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, doar începând cu data de 09.04.2015 judecătorii A. şi B. aveau dreptul de a beneficia de indemnizaţii de încadrare recalculate potrivit art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea acestora în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere şi anterior datei de 09.04.2015.

În ceea ce priveşte argumentul privind incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15.12.2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, instanţa de contencios constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

În concluzie, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Însă, deşi aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016, acest aspect nu are semnificaţia de a confirma raţionamentul recurenţilor-reclamanţi în sensul că ar putea valorifica un drept salarial anterior datei de 09.04.2015, deoarece acesta este lipsit de temei legal.

Astfel, în cazul reclamanţilor A. şi B. nu se poate vorbi despre un drept câştigat anterior Legii nr. 284/2010, întrucât aceştia au fost numiţi în funcţia de judecător la 07.12.2012 şi respectiv la data de 21.12.2013, când erau în vigoare şi produceau efecte juridice dispoziţiile Legii-cadru nr. 284/2010.

De altfel, prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016 s-a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie aceleaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice" aşadar, în condiţiile prevăzute în Legea nr. 284/2010 referitoare la nivelul instanţei în care activează categoriile de personal enumerate la art. 8 din Capitolul VIII Secţiunea 2 din Anexa VI a legii în discuţie, la funcţia deţinută şi, după caz, la vechimea în muncă şi în funcţie.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a înţeles să valorifice considerentele deciziei Curţii Constituţionale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţilor judiciari, în cuprinsul căruia indemnizaţia de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial, iar prin Ordinul nr. 1487/C/17.05.2017 emis de Ministrul Justiţiei a intervenit încadrarea, începând cu data de 09.04.2015, a judecătorilor care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, prin recalcularea drepturilor salariale la nivel maxim, inclusiv în ceea ce o priveşte pe reclamanta C..

În egală măsură instanţa de control judiciar reţine că, deşi recurenţii-reclamanţi au evocat, în vederea justificării pretinselor situaţii discriminatorii de natură salarială, jurisprudenţa naţională în materie, susţinând că îşi însuşesc argumentele care au stat la baza acordării drepturilor de natură salarială pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, considerentele apreciate relevante, citate din cuprinsul hotărârilor invocate, nu confirmă că au fost acordate drepturile salariale pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, când intră în vigoare Legea nr. 71/2015.

În fine, cu privire la susţinerea recurentului-reclamant A. potrivit căreia fondul pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015 are legătură cu dezlegarea ce va fi dată problemelor de drept cu care a fost sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, instanţa de control judiciar reţine că prin Decizia nr. 56 din 13 septembrie 2021 a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea în discuţie, astfel că nici argumentul invocat din această perspectivă nu poate susţine demersul părţii, care, în temeiul considerentelor expuse în precedent, va fi respins ca nefondat.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. nefiind susceptibile să conducă la reformarea sentinţei de fond, întrucât a fost pronunţată cu respectarea regulilor de procedură aplicabile în cauză şi cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt stabilite.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondate recursurile recurenţilor-reclamanţi şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantele B. şi C. şi de reclamantul A., ambele împotriva sentinţei nr. 487 din 10 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.