Application of administrative litigation time limits to supplemental claims in judicial review of judicial disciplinary measures

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea/constatarea nulităţii Hotărârii nr. 731 din 7 mai 2020 emisă de secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

În motivarea cererii reclamanta a arătat, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea sa din funcţia de judecător pe durata de 1 an, deoarece, potrivit art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, suspendarea se dispune numai pentru refuzul nejustificat al judecătorului de a se prezenta, în termenul stabilit, la expertiza de specialitate prevăzută de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv la expertiza psihiatrica. Or, lipsa de la termenul din data de 17 februarie 2020 stabilit pentru efectuarea expertizei este una justificată în cazul său, deoarece nu poate fi obligată/trimisă la expertizare psihică/la expertiza de specialitate în lipsa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv în lipsa unei sesizări valide a preşedintelui instanţei care să fie adresată Consiliului Superior al Magistraturii şi care să solicite acestuia în mod expres trimiterea la expertiza de specialitate.

A mai susţinut reclamanta caracterul nelegal al Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 576/2019 de trimitere la expertiza psihiatrică, subliniind faptul că temeinicia neprezentării la expertizare se fundamentează tocmai pe inexistenţa unei sesizări a preşedintelui instanţei care să fie adresată Consiliului Superior al Magistraturii şi aprobată de acesta şi care să solicite în mod expres Consiliului Superior al Magistraturii trimiterea sa la expertiza de specialitate prevăzută de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv la expertizare psihiatrică.

La data de 20 ianuarie 2021 reclamanta a precizat şi completat acţiunea introductivă arătând că se impune anularea/constatarea nulităţii Hotărârii nr. 731 din 7 mai 2020 deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea sa din funcţie. Astfel, a arătat că lipsa de la termenul din 17 februarie 2020 de efectuare a expertizei de specialitate prevăzută de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 este una justificată şi de împrejurări de fapt medicale, astfel cum au fost evidenţiate în cuprinsul cererii completatoare şi dovedite cu actele medicale depuse în probaţiune.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 203 din 20 aprilie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

3. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate. A invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sau anularea ori modificarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii formulate în sensul anulării/constatării nulităţii Hotărârii nr. 731 din 7 mai 2020 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

3.1. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei, subsumând acestor ipoteze următoarele critici:

Conform dispozitivului sentinţei de fond instanţa i-a respins ca neîntemeiată acţiunea astfel cum a fost precizată, acest lucru având semnificaţia că prima instanţă a analizat temeinicia tuturor motivelor de fapt şi de drept invocate, atât cele din acţiunea introductivă, cât şi cele din precizările la acţiune depuse ulterior acţiunii introductive iar în aceste condiţii, neconţinând motivele pe care se întemeiază, hotărârea atacată este lovită de nulitate ţinând cont că aspectele invocate prin precizările/completările la acţiune nu au fost avute în vedere la analiza cauzelor de nelegalitate a hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, pe motiv că ar fi fost depuse cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Ca urmare, a apreciat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul părţii la un proces echitabil, dar şi prevederile art. 425 din C. proc. civ. conform cărora hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată.

A mai susţinut recurenta că hotărârea primei instanţe nu este motivată întrucât nu analizează în niciun fel, prin prisma probelor depuse la dosarul cauzei, motivul de fapt şi de drept invocat prin acţiunea introductivă, care priveşte împrejurarea că lipsa de la expertiza psihiatrică este una justificată.

Ipoteza contradictorialităţii între dispozitivul sentinţei şi motivarea acesteia a fost susţinută de recurentă din aceeaşi perspectivă a menţionării în dispozitiv a soluţiei de respingere a acţiunii astfel cum a fost precizată în raport cu menţiunea din motivarea hotărârii potrivit căreia instanţa nu a avut în vedere şi nu i-a analizat susţinerile în fapt şi în drept din precizările la acţiune, sub pretextul că ar fi fost depuse cu depăşirea unui termen legal.

De asemenea, a susţinut că există o contradicţie între dispozitivul hotărârii şi motivarea acesteia, întrucât aplicarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu poate conduce la respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru că termenul de 6 luni priveşte dreptul la acţiune în sens material şi prescripţia extinctivă, în opinia sa acest articol neavând aplicabilitate în cauză pentru a determina şi justifica neanalizarea fondului pretenţiilor din precizările la acţiune.

În fine, a arătat că motivele pe care se întemeiază hotărârea pronunţată de prima instanţă sunt contradictorii întrucât din cuprinsul hotărârii rezultă că prima instanţă a încuviinţat proba cu toate înscrisurile existente la dosarul cauzei, pe motiv că sunt utile cauzei, deci, inclusiv înscrisurile depuse odată cu precizările/completările la acţiune, iar în motivare a reţinut, în mod contrar, că înlătură motivele de fapt şi de drept din precizările şi completările la acţiune pe motiv că ar fi fost depuse cu depăşirea unui termen legal de 6 luni.

În aceste condiţii a apreciat că nemotivarea soluţiei pronunţate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, instanţa încălcând şi normele de procedură prevăzute de art. 5-7, art. 22, art. 29-30, art. 204, art. 397 şi art. 425 din C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că instanţa de judecată este obligată să soluţioneze toate cererile deduse judecăţii şi să indice în motivarea hotărârii acele motive pe care se întemeiază soluţia pronunţată. Or, în opinia părţii, soluţia de respingere ca neîntemeiate a unor cereri formulate de părţi nu se poate întemeia pe neanalizarea susţinerilor acestora cuprinse în cererile respective, instanţa având obligaţia, cu ocazia motivării soluţiei pronunţate, să arate de ce aceste susţineri nu sunt întemeiate.

Ca urmare, a susţinut că din această perspectivă motivarea primei instanţe cuprinde motive care sunt străine de natura pricinii, deoarece era obligată să motiveze soluţia pronunţată astfel cum a pronunţat-o în dispozitiv şi nu trebuia să indice în motivarea hotărârii argumente care nu au nicio legătură cu soluţia pronunţată, încălcând astfel prevederile art. 425 din C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO.

3.2. În susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. a invocat, în principal încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 204 C. proc. civ., subsumând acestei critici mai multe aspecte.

Astfel, a arătat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 2, art. 29, art. 30 şi art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că prin motivarea expusă în cuprinsul hotărârii în mod greşit şi nelegal a înlăturat motivele de fapt şi de drept invocate prin cererile de precizare şi completare a acţiunii introductive, fără a face o analiză pe fond a acestor motive cu ocazia motivării hotărârii, deşi cererile sale au fost depuse în termenul legal şi procedural prevăzut de art. 204 C. proc. civ., mai exact anterior primului termen de judecată din dosarul de fond.

Or, contrar celor reţinute de instanţa de fond, a considerat că prevederile art. 204 C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile în litigiile de contencios administrativ, iar prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile motivelor de fapt şi de drept conţinute în cererile de precizare/completare/modificare/explicitare a acţiunii introductive, sub aspectul termenului de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă, invocat de prima instanţă de judecată în motivarea hotărârii.

De asemenea, în contextul evocării dispoziţiilor art. 29 şi art. 30 din C. proc. civ. conform cărora cererea adiţională de modificare ori completare a cererii principale introductive de instanţă este tratată distinct şi reprezintă altă instituţie juridică decât cererea principală, a susţinut că regimul juridic care guvernează cererea adiţională şi, în concret, cererile de modificare/precizare şi completare a acţiunii introductive, este cel prevăzut de art. 204 C. proc. civ., astfel încât în cadrul acţiunii civile are dreptul la mai multe multe cereri în justiţie, nu numai la cererea principală. Totodată, acţiunea civilă nu se confundă şi nu se limitează la cererea principală introductivă de instanţă, ci, reprezintă totalitatea cererilor în justiţie la care partea are dreptul în cursul procesului civil.

Ca urmare, înlăturarea motivelor de fapt şi de drept invocate în cuprinsul cererilor adiţionale de modificare şi completare a cererii principale, depuse în termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ., fără ca aceste motive să fie analizate în fond de prima instanţă, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie, garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de art. 5, art. 6 şi art. 7 din C. proc. civ., precum şi art. 204 din acelaşi act normativ.

Pe de altă parte, în susţinerea opiniei conform căreia regimul juridici al cererilor adiţionale în cazul litigiilor de contencios administrativ este cel prevăzut de art. 204 C. proc. civ. şi nu cel prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care prevede termenul de 6 luni, invocat în mod eronat de prima instanţă, recurenta-reclamantă a arătat că acesta din urmă reprezintă un termen de prescripţie extinctivă ce vizează dreptul material la acţiune, adică dreptul său de a iniţia litigiul în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, şi nu unul de decădere, care să aibă ca obiect limitarea în timp a cererilor adiţionale.

Totodată, sancţiunea aplicabilă în caz de depăşire a termenului procedural prevăzut de art. 204 C. proc. civ. este tardivitatea cererii adiţionale depuse peste acest termen şi decăderea părţii din dreptul de a formula cererea adiţională, astfel că susţinerea primei instanţe în sensul că aplicarea art. 204 din C. proc. civ. ar conduce la situaţia ca partea să îşi precizeze ori completeze acţiunea introductivă oricând în cursul procesului este considerată nejustificată şi nefondată de către recurentă, din moment ce există o limită procedurală în timp, şi anume termenul de judecată.

În opinia părţii, înlăturarea aplicării unor dispoziţii din C. proc. civ. trebuie prevăzută în mod expres în legea specială, iar din examinarea Legii nr. 554/2004 rezultă că întregul act normativ, inclusiv art. 11, nu prevede înlăturarea procedurii şi instituţiei juridice prevăzute de art. 204 C. proc. civ. ce vizează formularea de către partea reclamantă a cererilor adiţionale de modificare/completare/precizare a cererii principale care în această materie este acţiunea introductivă în contencios administrativ.

Cu privire la termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material dedus judecăţii, şi anume acela de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi care priveşte dreptul său material de a solicita şi obţine anularea actului administrativ nelegal constând în hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, recurenta-reclamantă a arătat că nu se aplică motivelor de fapt şi de drept cuprinse în cererile adiţionale, cererile de modificare/completare/explicitare a acţiunii introductive, întrucât aceste cereri sunt acte de procedură distincte şi ulterioare cererii principale, în aceste condiţii apreciind că hotărârea primei instanţe încalcă şi prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

De altfel, instituţia prescripţiei extinctive ca instituţie de drept substanţial care afectează şi priveşte dreptul material dedus judecăţii, nu se confundă niciodată cu regulile de procedură care guvernează judecata şi care sunt prevăzute de C. proc. civ., întrucât prescripţia extinctivă nu are legătură cu cererile adiţionale ce vizează completarea/precizarea acţiunii introductive cu noi motive de fapt şi de drept ori cu detalierea unor motive anterior invocate, precum şi cu momentul până la care pot fi formulate cererile adiţionale.

Or, prescripţia extinctivă ţine de aspecte de drept material, de drept substanţial şi este reglementată de C. civ., astfel încât nu se confundă cu regulile de drept procedural care guvernează judecarea cauzei după declanşarea litigiului şi care sunt prevăzute de C. proc. civ., în speţă dispoziţiile art. 204, pe care nu le înlătură de la aplicare.

Concluzionând pe aspectul evidenţiat, a susţinut că în privinţa cererilor adiţionale de precizare/completare la acţiunea introductivă rămâne aplicabil art. 204 C. proc. civ., întrucât înlăturarea acestui text de lege nu este prevăzută de Legea nr. 554/2004, care se completează cu dispoziţiile din C. proc. civ.

Pe de altă parte, a arătat că prima instanţă s-a contrazis în motivarea hotărârii deoarece, deşi a reţinut că art. 204 din C. proc. civ. nu este aplicabil în prezenta cauză şi că motivele de fapt şi de drept trebuiau formulate în termen de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă, nu a aplicat acelaşi regim juridic şi probelor depuse cu ocazia precizărilor şi completărilor la acţiune. Or, în opinia recurentei, art. 204 din C. proc. civ. reglementează identic regimul precizărilor şi completărilor la acţiune şi regimul probelor la care au dreptul părţile, sub aspectul termenului de depunere, respectiv până la primul termen de judecată în faţa primei instanţe pentru care părţile sunt legal citate.

În altă ordine de idei, a susţinut că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul că în mod greşit şi nelegal a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ., invocând drept temei prevederile legale menţionate. Însă, în opinia părţii, dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură ciivlă nu sunt incompatibile cu raporturile de drept administrativ, întrucât nu reprezintă o procedură specială, ci o regulă general aplicabilă în procesele civile contencioase, fiind reglementată în materia procedurii contencioase cuprinse în Cartea a II-a din C. proc. civ.

De asemenea, prima instanţă a încălcat normele de procedură şi normele de drept material prevăzute de art. 7 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, de art. 2500, art. 2506, art. 2512, art. 2513, art. 1516, art. 2537, art. 2540, art. 2541, art. 2542 din C. civ., precum şi de art. 245, art. 246, art. 248, art. 389, art. 390 şi art. 392 din C. proc. civ., prin faptul că a invocat împrejurări legate de prescripţia extinctivă în afara cadrului legal şi cu încălcarea legii, deoarece depăşirea termenului de prescripţie extinctivă de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 şi orice împrejurări legate de depăşirea acestui termen pot fi invocate numai de partea interesată şi nu de instanţă din oficiu.

În plus, invocarea de împrejurări privind depăşirea acestui termen de 6 luni se face pe cale de excepţie, şi anume excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, care trebuie invocată de partea interesată prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

În aceste condiţii, recurenta a considerat că invocarea de către prima instanţă a depăşirii termenului de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă în ceea ce priveşte indicarea unor motive de fapt şi de drept, este atât tardivă, cât şi inadmisibilă din perspectiva C. proc. civ. ţinând cont că a avut loc la ultimul termen de judecată şi cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, fiind făcută cu încălcarea art. 245, art. 246, art. 248, art. 389, art. 390, art. 392 din Codul de procedură şi a art. 6 din Convenţia CEDO.

Or, conform încheierii iniţiale de amânare a pronunţării şi a dezbaterilor de la ultimul termen de judecată, prima instanţă a deschis dezbaterile, după care, cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, a invocat tardiv şi inadmisibil pentru prima dată chestiuni prealabile care în cazul admiterii ar face inutilă cercetarea fondului cauzei şi care nu puteau fi invocate din oficiu de instanţa de judecată, în condiţiile în care acţiunea precizată i-a fost respinsă ca neîntemeiată, deci pe fondul cauzei, fiindu-i încălcate în mod grav drepturile garantate de art. 5, art. 7, art. 8 şi art. 13 din C. proc. civ., precum şi de art. 6 din CEDO.

A invocat recurenta dispoziţiile art. 392 din C. proc. civ. care prevăd că dezbaterile încep după încheierea fazei probatorii, considerând că invocarea de chestiuni prealabile şi excepţii pentru prima dată direct în fondul cauzei, îi încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil întrucât faza probatorie a procesului civil se încheie anterior dezbaterilor în fondul cauzei.

În continuare a formulat critici din perspectiva modului de calcul al termenului de 6 luni invocat de prima instanţă, apreciindu-l profund greşit şi contrar legii atât sub aspectul stabilirii datei de la care începe să curgă, cât şi sub aspectul stabilirii regimului juridic aplicabil pe durata termenului de 6 luni, precum şi sub aspectul stabilirii datei la care s-a împlinit termenul de 6 luni, considerând astfel că au fost încălcate prevederile art. 7 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă a afirmat că nu adresa nr. x din data de 8 mai 2020 a Direcţiei Resurse Umane şi Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii este actul administrativ contestat în cauză, în accepţiunea dispoziţiilor art. 7 şi art. 11 indicate anterior, ci Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 731/2020, în raport de care se calculează termenul de introducere a plângerii prealabile, precum şi termenul de introducere a acţiunii în contencios administrativ. Aceasta întrucât nu conţine motivarea în fapt şi în drept a Hotărârii nr. 731/07.05.2020 şi nici împrejurările de fapt care au condus la concluzia că absenţa sa de la expertizare ar fi nejustificată.

În concluzie, a arătat că termenul de 6 luni nu se calculează în varianta pretinsă de instanţa de fond, întrucât comunicarea actului administrativ în sensul art. 7 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, reprezentat de Hotărârea secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 731/07.05.2020, s-a făcut în luna august 2020, şi în raport de această dată a început să curgă şi ar fi trebuit să fie calculat, atât termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 pentru plângerea prealabilă, cât şi termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 din acelaşi act normativ pentru formularea acţiunii în contencios administrativ. De altfel, a opinat că, în temeiul prevederilor legale menţionate, partea este îndreptăţită să formuleze o nouă plângere prealabilă după comunicarea actului administrativ reprezentat de Hotărârea C.S.M. nr. 731/7 mai 2020, chiar dacă anterior a mai formulat o plângere prealabilă cu ocazia informării despre existenţa actului administrativ prin adresa nr. x din data de 8 mai 2020.

A mai susţinut recurenta că nu i-au fost comunicate, anterior dispunerii măsurii suspendării din funcţie pe o perioadă de 1 an, înscrisurile avute în vedere la emiterea hotărârii contestate, astfel încât nu a avut cunoştinţă de aceste documente şi de starea de fapt reţinută, prealabil emiterii hotărârii de către Consiliul Superior al Magistraturii, şi, în consecinţă, nu s-a putut apăra în condiţiile în care nu a cunoscut motivele de fapt şi de drept care au fundamentat măsura dispusă împotriva sa abia după comunicarea dosarului administrativ direct în faţa instanţei de judecată.

Pentru argumentele expuse a apreciat că motivele invocate în apărare sunt formulate în termen legal, fiind îndreptăţită să completeze acţiunea inclusiv ulterior datei de 23 februarie 2021, la care a fost stabilit al doilea termen de judecată în faţa primei instanţe de judecată.

Tot circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a invocat recurenta-reclamantă şi încălcarea, de către prima instanţă, a principiului contradictorialităţii dezbaterilor şi a regulilor de procedură ce guvernează puterea lucrului judecat, în speţă a prevederilor art. 14 din C. proc. civ., ca urmare a aplicării temeiului de drept reprezentat de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Sub aspectul evidenţiat a arătat că prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea pe temeiul menţionat în condiţiile în care, aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri, nu a pus în discuţia sa temeiul de drept reprezentat de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Totodată, a susţinut că prima instanţă a încălcat prevederile art. 6 din Convenţia CEDO, precum şi pe cele cuprinse în art. 6-8 şi art. 13 din C. proc. civ., care îi garantează dreptul la apărare şi la un proces echitabil, prin această omisiune de a supune temeiul de drept pe care şi-a întemeiat hotărârea pronunţată, mai cu seamă că acesta a fost invocat din oficiu de către instanţă.

Încălcarea prevederilor art. 14 din C. proc. civ. a mai fost susţinută de către recurenta-reclamantă şi din perspectiva aplicării puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 169 din 6 iulie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin respingerea recursului, deşi această împrejurare de fapt şi de drept nu a fost supusă dezbaterilor contradictorii.

Totodată, a arătat că hotărârea primei instanţe nici nu este motivată în drept sub aspectul temeiului de drept în baza căruia a reţinut puterea de lucru judecat, fiind încălcate astfel prevederile art. 6 din Convenţia CEDO privind dreptul părţii la un proces echitabil, precum şi prevederile art. 425 din C. proc. civ. conform cărora hotărârea instanţei de judecată trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată.

În altă ordine de idei, a susţinut că prima instanţă a încălcat prevederile art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., apreciind sub acest aspect că nu există în prezenta cauză autoritate de lucru judecat în raport cu cauza din dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Timişoara, întrucât acesta a avut ca obiect anularea altei Hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii, şi anume Hotărârea nr. 576 din 10 aprilie 2019, nefiind astfel îndeplinită condiţia identităţii de obiect şi cauză. În concret, a arătat că motivele de nulitate invocate prin acţiunea introductivă ce face obiectul cauzei da faţă nu sunt identice cu acelea invocate în dosarul nr. x/2019, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 169/06.07.2020 a Curţii de Apel Timişoara, conform argumentelor expuse în cuprinsul cererii de recurs la paginile 21-22.

În fine, a susţinut încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 13 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, întrucât i-a respins cererea de probaţiune având ca obiect ataşarea întregului dosar administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii care priveşte expertizarea sa psihiatrică, deşi ataşarea acestuia era obligatorie şi utilă soluţionării cauzei, la fel ca şi celelalte solicitări de probaţiune formulate şi care i-au fost respinse în mod eronat de către prima instanţă.

3.3. Prin cererea de completare a recursului formulată la data de 3 iunie 2021, recurenta-reclamantă a arătat că înţelege să completeze şi să suplimenteze argumentele invocate în susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., acesta din urma sub aspectul încălcării normelor de drept material şi a normelor de procedură prevăzute de art. 64 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prima instanţă trebuind să reţină caracterul justificat al lipsei sale de la toate convocările emise de comisia medicală în vederea efectuării expertizei de specialitate prevăzută de art. 64 alin. (1) din legea menţionată.

Astfel, contrar soluţiei instanţei de fond, a susţinut că nu au fost întrunite condiţiile prevăzute de art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor pentru a se dispune în mod legal, prin Hotărârea nr. 731 din 7 mai 2020 a secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, suspendarea sa din funcţia de judecător pe durata de 1 an. Totodată, a susţinut că lipsa de la procedura de expertizare psihiatrică, respectiv de la expertiza de specialitate prevăzută de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, precum şi de la termenul din 17 februarie 2020 stabilit de comisia medicală de specialitate în vederea efectuării expertizei de specialitate prevăzute de art. 64 alin. (1) din aceeaşi lege, este o lipsă justificată, conform argumentelor expuse în cuprinsul paginilor 2-40 ale cererii de completare a recursului care, în esenţă, sunt aceleaşi cu cele indicate în cererea principală de recurs, fiind invocate şi în faţa instanţei de fond. În plus, recurenta a reiterat şi susţinerile referitoare la Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 576/10 aprilie 2019.

În final recurenta-reclamantă a susţinut, contrar celor reţinute în hotărârea şi soluţia primei instanţe de judecată, că Hotărârea nr. 731 din 7 mai 2020 emisă de secţia pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus suspendarea sa din funcţia de judecător pe durata de 1 an este lovită de nulitate şi pentru motive de ordin procedural, astfel cum au fost dezvoltate în cuprinsul paginilor 40-48 ale cererii completatoare a recursului.

În esenţă, acestea au vizat încălcarea dreptului la apărare din perspectiva neinformării judecătorului cu privire la declanşarea procedurii de suspendare din funcţie, a neconvocării pentru şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii din data de 7 mai 2020 şi neaducerii la cunoştinţa sa, anterior luării hotărârii de suspendare, a tuturor documentelor care au stat la baza dispunerii măsurii suspendării, mai exact Nota întocmită de Direcţia Resurse Umane şi Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii din data de 10 martie 2020 şi adresa emisă de comisia medicală privind neprezentarea sa la expertiză în data de 17 februarie 2020.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată la data de 11.08.2021, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, în contextul expunerii contextului factual al cauzei deduse judecăţii, a susţinut că măsura suspendării din funcţie a fost luată cu respectarea legii, prima instanţă reţinând în mod corect că recurenta-reclamantă nu s-a prezentat la expertiza de specialitate, textul legal aplicabil fiind imperativ sub acest aspect.

La data de 29.03.2020 recurenta-reclamantă a înaintat la dosarul cauzei, prin poşta electronică şi prin serviciul de curierat, o cerere de renunţare la judecată, însoţită de copia certificată a actului său de identitate. Totodată, la 31.03.2022, a transmis prin poşta electronică concluzii scrise, solicitând instanţei de recurs să ia act de renunţarea sa la judecata cauzei şi să facă în acest sens aplicarea prevederilor art. 406 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. civ.

Faţă de cererea recurentei-reclamante de renunţare la judecată, intimatul-pârât şi-a exprimat un punct de vedere prin notele de şedinţă depuse la dosar, arătând în acest sens că se opune cererii de renunţare. În susţinerea opiniei exprimate a precizat că pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal se află înregistrat dosarul nr. x/2021 prin care recurenta-reclamantă a solicitat anularea Hotărârii nr. 605 din 13.05.2021 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a propus Preşedintelui României eliberarea reclamantei din funcţia de judecător, în temeiul art. 65 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 303/2004, precum şi anularea Hotărârii nr. 639 din 20.05.2021 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus suspendarea acesteia din funcţia de judecător. În cadrul dosarului menţionat, prin cererile precizatoare şi completatoare ale acţiunii principale, recurenta-reclamantă a formulat şi critici de nelegalitate a Hotărârii nr. 731/07.05.2020 ce face obiectul cauzei pendinte, precum şi cu privire la Hotărârea nr. 776/2019 prin care a fost aprobată solicitarea preşedintelui Judecătoriei Sânnicolau Mare şi s-a dispus prezentarea reclamantei la expertiza de specialitate, partea solicitând astfel examinarea legalităţii Hotărârii nr. 731/07.05.2020, pe care a calificat-o ca fiind operaţiune administrativă. Totodată, a contestat legalitatea aceleiaşi hotărâri şi în cadrul dosarului Curţii de Apel Bucureşti nr. x/2021, declinat în favoarea Curţii de Apel Timişoara prin sentinţa civilă nr. 664/23.04.2021, ambele dosare sus-menţionate, aflate pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia şi Curţii de Apel Timişoara fiind, în prezent, suspendate în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În contextul reliefat, intimatul-pârât a considerat că prin formularea cererii de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată ce face obiectul cauzei pendinte recurenta-reclamantă urmăreşte să readucă în discuţie legalitatea Hotărârii nr. 731/07.05.2020, în condiţiile în care prin sentinţa de fond pronunţată de Curtea de Apel Timişoara i-a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în anularea hotărârii în discuţie.

Recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei concluzii şi note scrise, în cuprinsul cărora a arătat că înţelege să-şi retragă cererea de renunţare la judecată.

La termenul din data de 7 aprilie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a luat de act de susţinerile şi apărările părţilor şi, constatând cauza în stare de judecată, a reţinut spre soluţionare recursul formulat de recurenta-reclamantă.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge ca atare pentru considerentele ce succed.

5.1. Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond, în primul rând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., subsumând acestuia mai multe critici de nelegalitate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se solicită a se constata că prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, susţinând recurenta în acest sens că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 13 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ întrucât i-a respins cererea de probaţiune având ca obiect ataşarea întregului dosar administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii ce vizează expertizarea sa psihiatrică. Pe de altă parte, a susţinut că, deşi a încuviinţat proba cu toate înscrisurile administrate în cauză, considerându-le utile în soluţionarea cauzei, i-a respins acţiunea precizată fără a-i fi analizate motivele de nelegalitate invocate prin cererile precizatoare şi completatoare ale acţiunii introductive, şi, implicit, înscrisurile depuse în dovedire.

Astfel, cu privire la faptul că recurenta-reclamantă este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de fond a administrat şi a analizat probatoriile, inclusiv din perspectiva regimului juridic al probelor, cu referire punctuală la întregul dosar administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii ce vizează expertizarea sa psihiatrică, se impune a se preciza, pe de o parte, că probatoriul relevant în soluţionarea cauzei a fost administrat, atât în procedura administrativă, cât şi în faţa instanţei de fond, cum de altfel însăşi recurenta-reclamantă a susţinut în cuprinsul paginii 18 a cererii de recurs, afirmând în acest sens că prima instanţă i-a acordat termen de apărare după comunicarea dosarului administrativ depus de Consiliul Superior al Magistraturii, pentru a lua cunoştinţă de acesta, iar în cuprinsul cererii completatoare a recursului, în sprijinul criticilor de nelegalitate formulate, a făcut trimitere la vastul probatoriu din dosarul administrativ ce vizează expertizarea sa psihiatrică.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că modul în care instanţa de fond a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Aşa fiind, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situaţie, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecăţii potrivit etapelor şi fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum şi normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanţei.

Aşadar, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, iar criticile formulate de parte sunt încadrabile în ipotezele care particularizează actul de procedură cu privire la care se susţine că a fost în mod nelegal îndeplinit, acestea urmează a fi analizate de către instanţa de control judiciar din această perspectivă. De asemenea, este important a se reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situaţia în care instanţa a apreciat fondate sau nefondate apărările sau criticile formulate de parte asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

În speţă, din examinarea criticilor formulate prin intermediul demersului judiciar pendinte, reiese că recurenta-reclamantă a înţeles să circumscrie acestui motiv de casare, în primul rând aspecte referitoare la încălcarea prevederilor art. 2, art. 29 şi art. 30, precum şi art. 204 şi art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 şi a art. 6 din CEDO, susţinând că prima instanţă i-a înlăturat în mod nelegal motivele de fapt şi de drept invocate prin cererile de precizare şi completare a acţiunii introductive şi opinând în acest sens că sunt aplicabile dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ. şi nu cele prevăzute la art. 11 din Legea nr. 554/2004 sub aspectul termenului de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă.

Concret, recurenta a criticat aplicarea normelor legale motivelor invocate prin cererile precizatoare şi modificatoare, respectiv regimul juridic aplicabil cererilor adiţionale prin prisma dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004. Totodată, circumscris aspectului menţionat în precedent, a făcut referire la instituţia prescripţiei extinctive, formulând critici din această perspectivă, şi anume în referire la împrejurarea că instanţa de fond a invocat din oficiu depăşirea termenului de 6 luni de formulare a motivelor de legalitate, în mod tardiv şi inadmisibil din perspectiva C. civ., ţinând cont de faptul că a invocat-o la ultimul termen de judecată şi fără a pune în discuţia părţilor acest aspect. În plus, această chestiune trebuia invocată pe cale de excepţie, lucru pe care prima instanţă nu l-a făcut, abia cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei prima instanţă invocând chestiunile prealabile, cu încălcarea regulilor de procedură de natură a atrage nulitatea hotărârii.

O altă critică de nelegalitate a recurentei-reclamante a vizat încălcarea principiului contradictorialităţii dezbaterilor şi a regulilor de procedură ce guvernează puterea de lucru judecat, prima instanţă încălcând astfel prevederile art. 14 din C. proc. civ. prin aceea că a făcut aplicarea temeiului de drept reprezentat de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a supune unei dezbateri contradictorii acest aspect, astfel cum rezultă din încheierea iniţială de amânare a pronunţării.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, instanţa de control judiciar va examina hotărârea recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., exclusiv prin raportare la neregularităţile de ordin procedural, neputându-se circumscrie acestui motiv situaţia în care instanţa de fond a apreciat nefondate criticile recurentei-reclamante.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante referitoare la neregulile de procedură aduse sentinţei de fond prin prisma încălcării principiului contradictorialităţii procesului civil.

Astfel cum rezultă din conţinutul încheierii de dezbateri din data de 23.03.2021, prima instanţă a pus în discuţia părţii aspectul conform căruia a solicitat anularea Hotărârii nr. 731/07.05.2020 emisă de secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, însă motivele de fapt şi de drept care susţin nelegalitatea şi netemeinicia acesteia au fost indicate după împlinirea termenului de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă, prin înscrisul intitulat completare/precizare la acţiune, astfel încât toate motivele expuse în conţinutul cererii introductive de instanţă vizează o altă hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, iar recurenta-reclamantă, prezentă la termenul amintit, a pus concluzii pe aspectul evidenţiat conform susţinerilor reţinute în încheiere.

De aceea, nu se poate susţine cu suficient temei că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii astfel cum este acesta reglementat la art. 14 din C. proc. civ., potrivit căruia: "(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu" iar "(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate".

Aşadar, cum instanţa de fond a pus în discuţia părţii prezente, la termenul de dezbateri la care partea a formulat concluzii şi pe fondul cauzei, aspectul ce viza motivele de fapt şi de drept invocate în cuprinsul cererilor precizatoare şi completatoare ale acţiunii introductive, cu respectarea regulilor de procedură aplicabile şi a principiului contradictorialităţii procesului civil, împrejurarea că instanţa de fond a invocat din oficiu depăşirea termenului de 6 luni de formulare a motivelor de legalitate şi la termenul la care partea prezentă a formulat concluzii şi cu privire la fondul cauzei nu este de natură a susţine motivul de casare invocat şi a atrage nelegalitatea hotărârii din perspectiva pretinsă de recurentă.

În egală măsură, Înalta Curte nu poate primi alegaţia recurentei în sensul că prima instanţă ar fi încălcat regulile de procedură întrucât nu a invocat această chestiune pe calea unei excepţii, iar, pe de altă parte, că nu poate cenzura pentru tardivitate motive din dosar dacă nu invocă excepţia tardivităţii, această excepţie neputându-se invoca de către instanţă din oficiu, ci, doar de către pârât.

Or, aşa cum s-a reţinut în doctrina de specialitate şi în practica judiciară, trebuie făcută distincţie între invocarea şi soluţionarea excepţiilor substanţiale, calificate a fi apărări de fond în drept, şi soluţionarea excepţiilor procesuale în procesul civil.

În speţă, prima instanţă a pus în discuţie aspectul amintit din perspectiva limitei temporale a învestirii instanţei de contencios administrativ şi fiscal cu verificarea legalităţii actului administrativ contestat raportat la motivele deduse judecăţii prin cererea introductivă şi prin cele precizatoare şi completatoare, iar nu însuşi dreptul părţii de a formula cererea de anulare a actului considerat vătămător în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aspectul în discuţie impunându-se a fi analizat odată cu fondul cauzei şi nu pe calea unei excepţii procesuale cum în mod greşit a susţinut partea. De altfel, din cuprinsul încheierii în care au fost consemnate dezbaterile de la termenul din data de 23.03.2021, rezultă că instanţa de fond a precizat în mod expres faptul că nu invocă excepţia tardivităţii ori a inadmisibilităţii acţiunii.

Ca urmare, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că prevederile art. 204 din C. proc. civ. referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată nu sunt incidente în cauză, orice modificare adusă acţiunii depuse judecăţii unei instanţe de contencios administrativ, inclusiv sub aspectul motivelor invocate în legătură cu actul administrativ supus controlului de legalitate impunându-se a fi făcută cu respectarea normelor legale speciale cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în aplicarea cărora instanţa de fond nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei motivele dezvoltate în cuprinsul cererilor precizatoare şi completatoare la acţiunea introductivă.

În considerarea aceloraşi argumente Înalta Curte va înlătura şi susţinerile părţii referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii din perspectiva nepunerii în discuţie a temeiului de drept referitor la aspectul supus analizei, reţinând că, din moment ce în contextul factual pus în discuţie, prima instanţă a făcut trimitere expresă la termenul de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă şi la motivele de nelegalitate expuse în cuprinsul cererii introductive, în privinţa cărora a arătat în mod corect că vizează o altă hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, neindicarea la acel termen a temeiului juridic nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii contestate pe motivul încălcării vreunei reguli de procedură sau a unui principiu de drept, având în vedere că în considerentele sentinţei de fond au fost reţinute dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar încheierea din 23.03.2021 în care a fost consemnat mersul dezbaterilor, face parte integrantă din sentinţa pronunţată, conform dispoziţiilor art. 424 şi art. 425 alin. (1) raportat la art. 232-233 C. proc. civ.

Pe de altă parte, din moment ce recurenta-reclamantă a înţeles să-şi întemeieze acţiunea introductivă pe dispoziţiile art. 1, art. 2 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, stabilind astfel obiectul şi limitele procesului, este evident că aceasta cunoştea cadrul normativ incident în cauză, cu atât mai mult că avea pregătirea juridică necesară. În plus, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza I din C. proc. civ., "Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător (. . . . . . . . . . . .)" astfel încât nu poate fi reţinută alegaţia recurentei-reclamante în sensul că în cadrul acţiunii civile partea reclamantă are dreptul la mai multe cereri adiţionale de modificare ori completare a acţiunii civile care nu se confundă şi nu se limitează la acţiunea principală, ci, reprezintă totalitatea cererilor în justiţie la care partea are dreptul în cursul procesului civil, regimul juridic care le guvernează fiind cel prevăzut la art. 204 din C. proc. civ.

Or, deşi este corect că partea are dreptul să formuleze cereri adiţionale, nefiind limitată la cererea principală introductivă de instanţă, acest aspect nu este de natură a conduce la concluzia că pot fi formulate cu nerespectarea condiţiilor şi a termenelor expres prevăzute de normele legale aplicabile, în speţă a dispoziţiilor speciale cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, aducându-se astfel în faţa instanţei de judecată pentru analiză, oricând în cursul procesului, noi aspecte cu privire pretinsa nelegalitate a actului contestat, cu nerespectarea limitei temporale în mod imperativ şi expres prevăzută de legiuitor.

În concluzie, Înalta Curte reţine că prima instanţă a respectat regulile de procedură incidente în speţă, precum şi principiul contradictorialităţii procesului civil, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5.2. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3.1. din prezenta decizie, reclamanta a criticat sentinţa de fond şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, recurenta-reclamantă a susţinut nemotivarea hotărârii de fond din perspectiva celor trei ipoteze evidenţiate, respectiv faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei.

Subsumat acestor ipoteze a susţinut că instanţa de fond, deşi în dispozitivul hotărârii atacate i-a respins ca neîntemeiată acţiunea astfel cum a fost precizată, cu ocazia motivării soluţiei pronunţate nu a analizat motivele invocate prin cererile precizatoare şi completatoare ale acţiunii introductive, rezultând astfel atât faptul că nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat, cât şi existenţa unei contradicţii între dispozitivul hotărârii şi motivarea acesteia, motivarea fiind contradictorie din această perspectivă. Totodată, a susţinut nemotivarea hotărârii sub aspectul cazului de nelegalitate invocat cu privire la Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii contestate în cauză, respectiv împrejurarea că lipsa de la expertizarea psihiatrică este una justificată. În plus, a arătat că înlăturarea motivelor de fapt şi de drept invocate în curpinsul cererilor adiţionale de modificare şi completare a cererii principale introductive de instanţă, fără ca aceste motive să fie analizate în fond reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie garantat de Conveţia CEDO, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., art. 5-7 şi art. 204 din C. proc. civ.

În opinia părţii, soluţia de respingere ca neîntemeiate a unor cereri formulate de părţi nu se poate întemeia pe neanalizarea susţinerilor acestora cuprinse în cererile respective, instanţa având obligaţia, cu ocazia motivării soluţiei pronunţate, să arate de ce aceste susţineri nu sunt întemeiate.

Ca urmare, a susţinut că din această perspectivă motivarea hotărârii pronunţate de prima instanţă cuprinde motive care sunt străine de natura pricinii, deoarece era obligată să motiveze soluţia pronunţată astfel cum a fost aceasta pronunţată şi nu trebuia să indice în motivarea hotărârii argumente care nu au nicio legătură cu soluţia pronunţată, reiterând încălcarea art. 425 din C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO.

În acest punct instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de altfel şi de către recurenta-reclamantă.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În speţă, din lecturarea considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Aşa fiind, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. Astfel, din considerentele expuse la pagina nr. 4 a sentinţei de fond reiese că prima instanţă a luat act de precizarea şi completarea acţiunii din data de 20.01.2021, prin care reclamanta a expus alte motive de nelegalitate a Hotărârii nr. 731/07.05.2020, însă, în aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 194 lit. d) din C. proc. civ., a reţinut că în analiza legalităţii hotărârii în discuţie va avea în vedere doar motivele indicate în cuprinsul acţiunii introductive, nu şi pe cele menţionate în precizări/completări.

De aceea, nu poate fi reţinut argumentul recurentei că hotărârea ar fi nemotivată în contextul în care în dispozitiv i-a fost respinsă acţiunea astfel cum a fost precizară, iar în motivarea soluţiei nu au fost analizate pe fond motivele invocate prin cererea precizatoare şi completatoare, inclusiv sub aspectul invocării caracterului justificat al lipsei sale de la expertiza psihiatrică.

Or, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, argumentele judecătorului nefiind nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei în contextul în care, din actele dosarului rezultă cu puterea evidenţei că argumentele invocate de reclamantă priveau un alt act administrativ, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurentei-reclamante referitoare la nemotivarea sentinţei din perspectiva celor trei ipoteze amintite, reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la necuprinderea motivelor pe care se întemeiază, precum şi la pronunţarea hotărârii în baza unor motive contradictorii sau a unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteze care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurenta-reclamantă prin cererea principală de recurs şi prin cererea de completare a acestuia s-ar putea reţine că partea a invocat, eventual o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate şi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi primită.

5.3. Analizând sentinţa de fond şi din perspectiva criticilor recurentei-reclamante subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în limitele în care a fost învestită prima instanţă, Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de recurenta-reclamantă sub acest aspect fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente conform argumentelor ce se vor arăta în continuare.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept aplicabile în speţă sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor pentru a se dispune în mod legal suspendarea sa din funcţia de judecător pentru o perioadă de 1 an, prin Hotărârea nr. 731 din data de 7 mai 2020 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de alin. (1) al aceluiaşi articol pentru a se dispune trimiterea la expertiza psihiatrică.

De asemenea, a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi, drept consecinţă, nereţinerea aplicabilităţii prevederilor art. 204 din C. proc. civ., din termenului de formulare a motivelor de nelegalitate, a naturii acestui termen şi a datei de la care curge acesta, considerând recurenta că era îndreptăţită să formuleze o nouă plângere prealabilă după comunicarea actului administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 731/7 mai 2020 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, chiar dacă anterior a mai formulat o plângere prealabilă cu ocazia comunicării adresei nr. x din 8 mai 2020 a Direcţiei Resurse Umane şi Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Cu privire la aceste critici ale recurentei-reclamante este de observat, în primul rând, că partea nu a indicat în concret de ce raţionamentul instanţei de fond ar fi nelegal prin raportare la considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate, limitându-se aceasta să reitereze apărările formulate şi în faţa instanţei de fond, în principal în susţinerea cazului de nelegalitate referitor la lipsa pretins a fi justificată de la procedura de expertizare psihiatrică prevăzută de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, precum şi de la termenul din data de 17 februarie 2020 de efectuare a expertizei de specialitate.

În altă ordine de idei, prin reluarea apărărilor subsumate motivului de nelegalitate ce vizează neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 pentru a se dispune trimiterea sa la expertiza de specialitate, făcând referiri şi la dispoziţiile alin. (4) din acelaşi text de lege, care reprezintă temeiul emiterii Deciziei nr. 731/7 mai 2020 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, partea încearcă să repună în discuţie aspecte privind legalitatea şi temeinicia celor două hotărâri, în condiţiile în care, cel puţin în cazul primei hotărâri, au fost verificate şi stabilite în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2019, prin sentinţa civilă nr. 169/06.07.2020 a Curţii de Apel Timişoara, rămasă definitivă în urma respingerii recursului reclamantei prin decizia nr. 6928 din 17.12.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar, în privinţa celei de-a doua, Curtea de Apel Timişoara a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei de anulare, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie cu privire la legalitatea şi temeinicia Hotărârii nr. 731/07.05.2020, raportat la prevederile art. 430 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ.

De altfel, prin invocarea acestor aspecte partea tinde la o reanalizare a litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, la o cenzurare a interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale de către instanţele de fond şi de recurs, a modului de apreciere a probelor, precum şi la o completare a probatoriului neadministrat, atât în litigiul tranşat în mod definitiv în dosarul menţionat, cât şi în procedura administrativă, respectiv în faza procesuală anterioară a cauzei pendinte, demers nepermis a se realiza pe calea prezentului recurs supus analizei instanţei de control judiciar.

Or, faptul că legea aplicabilă stabileşte condiţii speciale pentru promovarea unei acţiuni în contencios administrativ sub aspectul limitei temporale în care pot fi invocate criticile de nelegalitate aduse actului administrativ contestat, nu poate fi interpretat ca o limitare a accesului părţii la justiţie sau ca o negare a dreptului la un proces echitabil, prin prisma art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de către recurenta-reclamantă, întrucât legiuitorul este cel care stabileşte procedura de judecată, inclusiv condiţiile şi termenele în care părţile pot formula acţiunile în justiţie, iar în cazul acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză, acestea au fost reglementate expres şi limitativ în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, tocmai prin prisma caracterului special al acesteia, nefiind permisă punerea în discuţie a unei hotărâri definitive pentru alte motive decât cele formulate cu respectarea termenului prevăzut de lege sau cu nerespectarea cerinţelor legale imperative.

După cum s-a reţinut şi de către Curtea Europeană a Dreptului Omului în jurisprudenţa în materie, accesul la justiţie nu este un drept absolut, ci, se pretează la limitări, admisibile, cum sunt şi condiţiile formulării unei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ, ţinând cont de faptul că prin chiar natura sa necesită o reglementare din partea statului, iar statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, adică au o libertate în alegerea mijloacelor proprii să permită sistemului lor judiciar să răspundă exigenţelor articolului 6 din Convenţie.

Astfel, în jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 11.04.2017 pronunţată în Cauza Costache şi alţii împotriva României, par. 23-24, Hotărârea din 07.07.2009 pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, par. 99) s-a stabilit că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că o decizie definitivă pronunţată de către o instanţă nu trebuie repusă în discuţie (Hotărârea din 28.10.1999 pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61). Securitatea juridică implică respectarea principiului autorităţii de lucru judecat (par. 62), şi anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază şi faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita, prin susţinerile şi argumentele formulate, reexaminarea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare a fondului pricinii.

Pentru aceste motive Înalta Curte va înlătura criticile formulate de recurenta-reclamantă, atât prin cererea principală de recurs, cât şi prin cererea de completare a recursului, sub aspectul neîntrunirii condiţiilor prevăzute de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor referitoare la inexistenţa unei sesizări valide a preşedintelui instanţei care să fie adresată Consiliului Superior al Magistraturii, care să fi fost aprobată de acesta şi prin care să se solicite în mod expres trimiterea sa la expertiza de specialitate şi să precizeze tipul de expertiză psihiatrică, precum şi sub aspectul lipsei pretins a fi justificată de la termenele stabilite pentru efectuarea expertizei de specialitate prevăzute de art. 64 alin. (1) din legea menţionată.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 194 lit. d) din C. proc. civ., incidente în cauză prin raportare la actul administrativ contestat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 7 din acelaşi act normativ, termenul de formulare a acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ şi, implicit, a invocării motivelor de nelegalitate, curgând de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, primit de parte la data de 15.07.2020 (conform dovezii aflate la dosarul de fond-volumul I, fila nr. x), în raport de care completarea cauzelor de nelegalitate din cererea de precizare şi completare a acţiunii introductive, formulată la data de 20 ianuarie 2021, a fost făcută cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de legiuitor, fiind sancţionată ca atare de către instanţă prin neanalizarea aspectelor sesizate în această manieră.

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată de această lege".

Din interpretarea normei de trimitere enunţate anterior rezultă că aceasta nu poate avea ca obiect decât acele dispoziţii procedurale pentru care nu este prevăzută nicio reglementare specială în Legea contenciosului administrativ, în baza căreia a fost sesizată instanţa.

În speţă, instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a celor cuprinse la art. 194 lit. d) din C. proc. civ., în aplicarea cărora a avut în vedere la soluţionarea cauzei doar cauzele de nelegalitate a Hotărârii nr. 731/07.05.2020, indicate în cererea de chemare în judecată. Aşadar, analiza susţinerilor şi apărărilor părţilor, precum şi a probei cu înscrisuri administrate s-a făcut în raport cu specificul raporturilor de drept administrativ, în care primează interesul public, punându-se în balanţă, pe de o parte, interesul public al bunei funcţionări a justiţiei, pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligaţia să îl ocrotească în limitele propriei competenţe prevăzute de lege, şi, pe de altă parte, conţinutul dreptului sau al interesului legitim privat căruia i s-ar fi putut aduce atingere prin actul atacat.

În atare situaţie, prima instanţă nu a încălcat dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004, cum în mod greşit a susţinut recurenta-reclamantă, ci, dimpotrivă, tocmai în aplicarea normelor cuprinse la alin. (1) din textul de lege sus-menţionat şi-a exercitat dreptul de apreciere conferit judecătorului contenciosului administrativ ce asigură mecanismului contenciosului administrativ flexibilitatea necesară soluţionării tuturor situaţiilor ce intră sub incidenţa Legii nr. 554/2004, şi a interpretat în acest sens normele procesual civile ţinând seama de particularităţile cauzei, prin prisma criteriilor de rezonabilitate, care să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil, cu asigurarea unui just echilibru între interesul legitim public şi interesul legitim privat al părţii.

Astfel fiind, a constatat prima instanţă că în cauză "nu este vorba despre o situaţie de modificare a cererii de chemare în judecată care să poată fi permisă în condiţiile art. 204 din C. proc. civ. ci, într-un termen imperativ special instituit în materia contenciosului administrativ ale cărui dispoziţii se completează cu cele de drept comun numai în măsura în care sunt compatibile (art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004)".

Or, dacă s-ar admite ipoteza avansată de recurentă, în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor art. 204 din C. proc. civ., permiţându-se astfel suplimentarea cauzelor de nelegalitate dincolo de termenul imperativ expres prevăzut de legiuitor în normele legale speciale aplicabile situaţiei deduse judecăţii, şi anume dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, această prevedere ar fi lipsită de conţinut chiar şi în ceea ce priveşte termenul de formulare a acţiunii în anularea actului administrativ considerat a avea caracter vătămător, principiile legalităţii şi dreptului la un proces echitabil ar fi încălcate şi, implicit, asigurarea unui just echilibru între interesele puse în balanţă nu ar mai fi posibilă.

Înalta Curte va respinge ca nefondată şi critica recurentei-reclamante privitoare la încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ. sub aspectul reţinerii autorităţii şi puterii de lucru judecat în raport cu dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Timişoara, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 169 din 06.07.2020, apreciind partea că nu este îndeplinită condiţia identităţii de obiect şi de cauză.

Din considerentele sentinţei de fond recurate reiese că prima instanţă nu a reţinut autoritatea de lucru judecat în raport cu hotărârea sus-menţionată, rămasă definitivă prin decizia nr. 6928 din 17.12.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, aceasta doar constatând, cu ocazia analizării motivului de nelegalitate susţinut prin cererea de chemare în judecată referitor la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 pentru a se dispuse trimiterea la expertiza de specialitate, că legalitatea şi temeinicia Hotărârii nr. 576/10.04.2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a aprobat solicitarea Preşedintelui Judecătoriei Sânnicolau Mare şi s-a dispus prezentarea reclamantei la expertiza de specialitate, au fost verificate în cadrul dosarului în discuţie, fiind soluţionat în mod definitiv prin respingerea recursului reclamantei.

În considerarea acestor argumente a reţinut că nu mai poate fi repusă în discuţie legalitatea şi temeinicia acelei hotărâri, chestiunile invocate de parte în apărare, inclusiv din perspectiva neîndeplinirii întocmai a condiţiilor prevăzute de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 pentru trimiterea acesteia la expertiza psihiatrică fiind definitiv tranşate prin sentinţa amintită, definitivă prin decizia instanţei supreme, care se bucură, într-adevăr, de putere de lucru judecat în raport de aspectele analizate, în accepţiunea dispoziţiilor legale aplicabile în materie.

În concluzie, sentinţa de fond atacată nu poate fi reformată nici din această perspectivă, fiind la adăpost de orice critică a părţii formulate sub acest aspect.

Cât priveşte susţinerile referitoare la caracterul pretins justificat al lipsei de la expertiza psihiatrică, este de observat că partea reclamantă a cunoscut faptul că suspendarea sa din funcţie s-a dispus în temeiul art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, indicat atât în cuprinsul adresei din luna mai 2020 prin care i s-a adus la cunoştinţă măsura dispusă, cât şi în răspunsul la plângerea prealabilă, fiind evident că ştia motivul emiterii hotărârii în discuţie în condiţiile în care, aşa cum rezultă din întregul material probator administrat în cauză, au fost stabilite, anterior termenului din 17 februarie 2020, alte două date pentru expertizarea acesteia, la care, de asemenea, nu s-a prezentat, starea de fapt reliefată conducând la adoptarea sancţiunii contestate în prezenta cauză.

Pe cale de consecinţă, ţinând cont de starea de fapt reflectată în probatoriul administrat la dosarul cauzei, din care rezultă şi faptul că prin Hotărârile nr. 1430/15.10.2019 şi nr. 2094/19.12.2019 ale secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii s-a dispus continuarea procedurii pentru examinarea medicală a recurentei-reclamante, în urma constatării neprezentării acesteia la Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu, instanţa de control judiciar reţine că intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a aplicat în mod corect dispoziţiile legale imperative cuprinse la art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, dispunând măsura suspendării recurentei-reclamante din funcţia de judecător pentru neprezentarea la expertiza de specialitate, caracterul nejustificat al refuzului părţii rezultând, implicit, din împrejurarea că au fost stabilite mai multe termene pentru prezentarea acesteia la expertiza de specialitate, cărora nu le-a dat curs, precum şi din conduita acesteia ulterior declanşării acestei proceduri.

Or, justificarea refuzului doamnei judecător s-a făcut fără a avea la bază vreun motiv obiectiv, deşi dispoziţiile legale sus-amintite şi reţinute în mod corect de secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii prevedeau obligativitatea acesteia de a se prezenta la instituţiile medicale abilitate pentru întocmirea raportului medical de specialitate. De altfel, la dosarul cauzei nu există probe concrete din care să rezulte că reclamanta a fost împiedicată să-şi îndeplinească obligaţia legală de a se prezenta la instituţiile medicale în vederea efectuării expertizei care să ateste sau nu dacă suferă de vreo boală psihică, problemele de sănătate invocate, distinct de aspectul că au fost evidenţiate în cuprinsul cererii precizatoare şi completatoare şi dovedite cu actele medicale depuse în probaţiune, fiind, ca atare, formulate cu depăşirea termenului legal, nu pot constitui un argument valid care să justifice lipsa acesteia la toate termenele stabilite pentru efectuarea expertizei de specialitate.

Art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că boala psihică se constată printr-o expertiză de specialitate efectuată de o comisie medicală de specialitate, numită prin ordin comun al Ministrului Justiţiei şi al Ministrului Sănătăţii, la sesizarea preşedintelui instanţei de judecată ori a colegiului de conducere, iar secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii dispune prezentarea magistratului la expertiza de specialitate. Conform Ordinului Comun al Ministerului Justiţiei nr. 1178/C/2007 şi al Ministerului Sănătăţii Publice nr. 1031/2007, modificat şi completat, doamna judecător A. avea obligaţia să se prezinte la data şi locul indicate de comisie în vederea efectuării examinării medicale de specialitate.

Neprocedând astfel, se reţine că reclamanta în mod nejustificat a refuzat să se supună expertizării medicale de specialitate stabilite prin ordinul comun amintit, astfel că în mod legal Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest context, Înalta Curte va respinge şi aceste susţineri ale recurentei-reclamante şi va constata că nu au fost identificate elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat şi, implicit, că sentinţa de fond este la adăpost de orice critică ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente în cauză, demersul părţii fiind, prin urmare, nefondat şi din această perspectivă, argumentele formulate nefiind apte să conducă la reformarea sentinţei recurate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 203 din 20 aprilie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.