Insurance claim enforcement against the Guarantee Fund: failure to file a pre-litigation payment request as a bar to judicial review

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 mai 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea adresei FGA nr. x/04.04.2018;

(ii) constatarea calităţii de creditor de asigurare a societăţii reclamante;

(iii) constatarea faptului că prin depunerea cererii de despăgubire reclamanta şi-a îndeplinit legal obligaţia de a depune actul denunţat de către pârâta Fondul de Garantate a Asiguraţilor;

(iv) anularea actul administrativ prin care pârâta Fondul de Garantate a Asiguraţilor nu recunoaşte dreptul reclamantei la despăgubire;

(v) obligarea pârâtei la plata celor 91 de facturi reprezentând finalizarea procedurilor legale de despăgubire a asiguratului, în sumă de 157.844,88 RON.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 6538 din 19 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 19 noiembrie 2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 537 din 13 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată în privinţa capătului de cerere privind obligarea la recunoaşterea dreptului la despăgubire şi ca inadmisibilă în rest.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 537 din 13 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 16, art. 20 şi art. 22 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia EDO şi art. 21 din Constituţie.

În acest sens, consideră recurenta că, întrucât judecata s-a făcut fără ataşarea dosarului administrativ/dosarelor de daună, sunt incidente prevederile art. 174 C. proc. civ.. Sentinţa este pronunţată fără administrarea probelor necesare şi fără a fi avute în vedere toate motivele/împrejurările de fapt şi de drept invocate de părţi, fiind încălcate prevederile art. 14, art. 16, art. 20 şi art. 22 C. proc. civ.

Susţine recurenta-reclamantă că sentinţa atacată este contradictorie, întrucât, deşi la fila x a sentinţei instanţa reţine corect că ceea ce este de judecat este recunoaşterea dreptului de către instanţă, ulterior analizează aspecte formale ale procedurii administrative. Astfel, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, iar rolul activ al judecătorului nu a fost respectat, câtă vreme instanţa nu a soluţionat toate capetele de cerere ale acţiunii. Totodată, a fost încălcat şi dreptul la un "bun", raportat la dreptul de creanţă al reclamantei.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susţine că sentinţa este insuficient motivată, fiind încălcate prevederile art. 425 C. proc. civ.. Aceste dispoziţii sunt încălcate şi din punct de vedere al topografiei elementelor hotărârii, întrucât soluţia este redată la fila x paragraful 6 din sentinţă şi apoi se redă procesul deliberativ, deşi acestea trebuiau prezentate invers.

Mai arată recurenta-reclamantă că soluţia instanţei se bazează pe o excepţie a inadmisibilităţii şi pe decăderea din dreptul de a accesa procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015, aspecte care nu au fost puse în discuţie, iar la pct. 7 al sentinţei se motivează lapidar cu privire la respingerea, ca inadmisibile, a celorlalte capete de cerere.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă greşita aplicare a prevederilor art. 2, art. 5, art. 13-15, art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 1385-1386 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, în raport de calitatea FGA de garant şi subrogat în obligaţiile asigurătorului în insolvenţă.

Susţine recurenta-reclamantă că termenele şi procedura de depunere a unei cereri de plată, prevăzute de art. 12 şi 14 din Legea nr. 213/2015, nu i se aplică, acestea fiind cerinţe specifice situaţiei în care nu a existat deja un dosar de daună format de asigurătorul B.. Reclamantei i se aplică dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 23 din Legea nr. 503/2004, în sensul că FGA va efectua plăţi în vederea achitării creanţelor de asigurări pentru dosarele de daună preluate de la asigurătorul B., fără alte condiţii şi formalităţi specifice cazurilor când nu există dosare de daună.

În opinia recurentei, Norma ASF nr. 16/2015 nu poate fi aplicată în contra dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, având forţă juridică inferioară.

Se mai susţine că Legea nr. 213/2015 nu instituie sancţiuni pentru nerespectarea cerinţelor în materie de termen şi cerere tip, acestea fiind norme de recomandare, care nu pot bloca dreptul procesual de a valorifica dreptul de creanţă în instanţă. Sancţiunea decăderii poate interveni doar pentru nerespectarea unui termen judecătoresc, conform art. 185 C. proc. civ., iar nu a unui drept administrativ. Excepţia inadmisibilităţii este incidentă doar în situaţia în care nu s-a parcurs procedura prealabilă, iar în speţă această procedură a fost parcursă, fiind respinsă cererea de plată a reclamantei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare în dosarul instanţei de recurs, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constat că, deşi recurenta-reclamantă a încadrat criticile din recurs în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., argumentaţia expusă se circumscrie şi cazului de casare prevăzut de pct. 6 al acestui articol, urmând a fi analizată şi din această perspectivă.

Referitor la criticile încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a suţinut incidenţa sancţiunii nulităţii prevăzute de art. 174 C. proc. civ., ca urmare a neadministrării în cauză a probei cu înscrisuri constând în ataşarea celor 91 de dosare de daună constituite de asigurătorul B. S.A. ("B.").

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 174 C. proc. civ. au caracter general şi se referă doar la definiţia şi clasificarea nulităţii, după caracterul relativ sau absolut, fără a detalia cazurile de nulitate. Dispoziţiile art. 175-176 din acelaşi cod stabilesc situaţiile în care nulitatea intervine condiţionat sau necondiţionat. În speţă, pretinsa nulitate invocată de recurenta-reclamantă (neadministrarea probelor necesare dezlegării cauzei) nu se încadrează în cazurile prevăzute la pct. 1-6 ale art. 176, astfel încât poate fi analizată doar în raport de cerinţele prevăzute de art. 175 C. proc. civ., respectiv prin dovedirea de către partea interesată a unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului de procedură.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a lămurit în ce modalitate a influenţat soluţionarea cauzei nedepunerea la dosar a unei copii integrale a celor 91 de dosare de daune deschise de asigurătorul falit, în cadrul cărora reclamanta a solicitat plata despăgubirilor. Existenţa dosarelor de daună nu a fost contestată nici de pârâtul FGA şi nici de instanţa de judecată, iar conţinutul înscrisurilor din aceste dosare era nerelevant în tranşarea problemei litigioase deduse judecăţii, referitoare la existenţa sau nu a unei obligaţii a reclamantei de a adresa FGA o cerere de plată, conform Legii nr. 213/2015. Reclamanta a susţinut că o astfel de obligaţie nu-i revine, fiind suficientă deschiderea de către asigurător a dosarelor de daună, pe când pârâtul FGA a susţinut contrariul. Or, această chestiune disputată este una de ordin procedural şi se soluţionează în raport de textele de lege incidente, înscrisurile a căror anexare se solicită de către recurentă nefiind apte să ajute la dezlegarea acestei probleme de drept.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în fond, reclamanta nu a apreciat necesară ataşarea acestor dosare administrative, neformulând o astfel de cerere, nici prin acţiune şi nici la termenul de judecată la care instanţa a rămas în pronunţare.

În consecinţă, nefiind dovedită nici existenţa unei nereguli procedurale şi nici o vătămare adusă recurentei-reclamante prin neadministrarea probei cu înscrisuri constând în dosarele administrative de daună, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat şi nepunerea în discuţie a aspectelor de inadmisibilitate şi de decădere pe care se întemeiază soluţia adoptată de instanţa de fond. Or, inadmisibilitatea capătului de cerere vizând anularea, ca urmare a lipsei caracterului de act administrativ al adresei FGA nr. x/04.04.2018 a fost pusă în discuţia părţilor, conform practicalei sentinţei recurate, iar problema decăderii din dreptul de a depune cererea de plată a fost invocată prin întâmpinarea depusă de pârât, faţă de care reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, părţile formulând şi concluzii orale la termenul la care instanţa a rămas în pronunţare.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa este insuficient motivată, contradictorie, nefiind soluţionate toate pretenţiile deduse judecăţii, critici pe care Înalta Curte le constată a fi nefondate.

Analizând conţinutul sentinţei recurate, rezultă că aceasta cuprinde o motivare adecvată, corespunzătoare chestiunilor litigioase dezlegate, care răspunde principalelor argumente şi apărări ale părţilor. Sentinţa cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., iar recurenta nu a detaliat considerentul pentru care apreciază că ne aflăm în prezenţa unei motivări insuficiente, rezumându-se la redarea textului de lege amintit.

Cât priveşte argumentul nemotivării soluţiei de respingere a "restului capetelor de cerere", ca inadmisibile, cuprinsă în pct. 7 al sentinţei, Înalta Curte constată că aceste capete de cerere, care privesc, în esenţă, obligarea Fondului la plata creanţei pretinse, au caracter accesoriu petitului privind recunoaşterea dreptului de creanţă pretins, astfel încât urmează soarta capătului principal de cerere, motivele respingerii lor fiind aceleaşi şi nefiind necesară reiterarea tuturor considerentelor anterioare. De altfel, instanţa de fond a redat, rezumativ, motivul respingerii acestor capete de cerere, arătând că "nu s-a urmat procedura administrativă specială, singura care poate impune obligaţii în sarcina FGA, procedură care doar ea antrenează jurisdicţia administrativă".

Nici argumentul unei pretinse erori de redactare, datorate plasării soluţiei la începutul considerentelor, anterior expunerii procesului deliberativ, nu poate fi primit. Conţinutul hotărârii trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., obligaţie îndeplinită în cauză, iar critica reclamantei, întemeiată pe modalitatea în care redactorul sentinţei atacate a înţeles să expună considerentele în cuprinsul hotărârii nu reprezintă un motiv de nelegalitate încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte consideră a fi neîntemeiat şi argumentul unui pretins caracter contradictoriu al considerentelor sentinţei, argument de la care recurenta a dedus şi critica nesoluţionării integrale a pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că cererea de anulare a adresei FGA nr. x/04.04.2018 este inadmisibilă, întrucât nu reprezintă un act administrativ, însă a analizat această adresă din perspectiva unui posibil refuz nejustificat al Fondului de a da curs pretenţiilor reclamantei, care, în cazul constatării de către instanţă, ar fi dus la recunoaşterea dreptului pretins de reclamantă. Ca urmare, instanţa de fond a analizat acest refuz nejustificat prin raportare la textele de lege incidente, referitoare la adresarea unei cereri de plată către FGA, pentru a lămuri dacă exprimarea voinţei autorităţii de a nu da curs cererii reclamantei de plată a despăgubirilor aferente celor 91 de dosare de daună, pe motivul nedepunerii cererii de plată, este legal sau a fost exprimat cu exces de putere.

Aşadar, nu există nicio contradicţie între obiectul petitului dedus judecăţii, referitor la recunoaşterea dreptului pretins şi considerentele expuse în soluţia de respingere, ca nefondat, a acestui capăt de cerere. Instanţa de fond nu a refuzat analizarea dreptului subiectiv dedus judecăţii, astfel cum susţine reclamanta, ci, dimpotrivă, a analizat în mod efectiv pretenţia de recunoaştere a dreptului de creanţă invocat de reclamantă, concluzionând că acest drept nu este confirmat de cadrul legislativ incident. Nemulţumirile reclamantei, raportate la considerentele sentinţei recurate, nu se confirmă sub aspectul contradictorialităţii, ci privesc în realitate modul de aplicare şi interpretare a normelor de drept material, urmând a fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 2, art. 5, art. 13-15, art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 1385-1386 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995.

Principalul considerent al reclamantei îl reprezintă inaplicabilitatea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, care impun obligaţia adresării unei cereri de plată către FGA şi aplicarea art. 13 din acelaşi act normativ, coroborat cu art. 23 din Legea nr. 503/2004, care, în opinia reclamantei, nu prevăd o astfel de obligaţie în cazul în care există înregistrate dosare de daună deschise de asigurătorul falit. Înalta Curte constată că această interpretare a dispoziţiilor legale incidente este una eronată, reclamanta operând cu distincţii neprevăzute de lege.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.", textul de lege neprevăzând vreo scutire referitoare la creditorii de asigurări care au deschise dosare de daună de către asigurător. Dimpotrivă, obligaţia depunerii unei cereri motivate, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, îi priveşte în mod expres pe acei creditori de asigurări care au creanţe născute anterior acestui moment, cum este şi cazul reclamantei, indiferent că au sau nu dosare de daună constituite de asigurător.

Dispoziţiile art. 13 alin. (1) - (3) din Legea nr. 213/2015, invocate de recurenta-reclamantă, dispun că:

"(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale. (2) Fondul va publica pe site-ul propriu informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizaţiilor. (3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.", iar potrivit art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014: (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Ceea ce este de observat este că recurenta-reclamantă solicită a se face aplicarea art. 13 din Legea nr. 213/2015 în mod singular, cu ignorarea celorlalte dispoziţii ale actului normativ, mai exact ale art. 14, care stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, însă numai în condiţiile adresării unei cereri de plată în acest sens. Obligaţia FGA de a prelua dosarele de daună de la asigurătorul falit, precum şi aceea de a verifica aceste dosare şi creanţele de asigurări nu poate fi interpretată ca o derogare de la prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, ci reprezintă operaţiuni administrative necesare soluţionării cererilor de plată adresate în condiţiile acestui text de lege.

Totodată, gestionarea dosarelor de daună constituite de asigurător nu semnifică obligaţia FGA de a soluţiona automat aceste dosare în lipsa oricăror formalităţi şi fără parcurgerea unei proceduri administrative, câtă vreme nu există un text de lege expres în acest sens, iar art. 14 din Legea nr. 213/2015 prevede cerinţa formulării unei cereri de plată pentru declanşarea procedurii administrative în faţa Fondului.

Nici dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 503/2004 nu susţin teza interpretativă a recurentei-reclamante. Deşi în alin. (1) al acestui articol se prevede obligaţia Fondului de a prelua evidenţele asigurătorului falit şi de a stabili şi publica lista potenţialilor creditori de asigurări, totuşi alin. (4) dispune că orice persoană care figurează în lista creditorilor de asigurări publicaţi va formula o cerere scrisă adresată FGA. Aşadar, obligaţia adresării unei cereri de plată nu este înlăturată de obligaţiile Fondului de gestionare a evidenţelor asigurătorului intrat în faliment.

Este de menţionat şi că art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015 nu prevede vreo distincţie în raport de tipul creditorilor de asigurări, respectiv între asiguraţi, beneficiari ai asigurării sau persoanele fizice/juridice care au preluat prin subrogaţie aceste creanţe, tuturor revenindu-le obligaţia depunerii cererilor de plată la FGA.

Referitor la sancţiunea aplicabilă în cazul nedepunerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a susţinut că o astfel de sancţiune nu este prevăzută de Legea nr. 213/2015 (în vigoare la data demarării litigiului), iar decăderea este o sancţiune procedurală, prevăzută de art. 185 C. proc. civ.. Înalta Curte reţine că, deşi textul de lege nu o dispune expres, termenul de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, fiind un termen procedural, înăuntrul căruia se depune cererea de plată care declanşează procedura administrativă necontencioasă şi prealabilă valorificării drepturilor pretinse de persoana îndreptăţită. Nerespectarea acestui termen are atât ca efect, cât şi ca sancţiune, pierderea dreptului ca urmare a neexercitării sale termenul legal.

Natura acestui termen de termen de decădere este constant reţinută în jurisprudenţa Înaltei Curţi (a se vedea cu titlu de exemplu deciziile nr. 2685/2021, nr. 5825/2021, nr. 1895/2021, nr. 5291/2021) şi, totodată, a fost confirmată de legiuitor prin modificarea adusă art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, conform Legii nr. 102/2021, în sensul menţionării exprese a sancţiunii decăderii de drept pentru nerespectarea termenului de 90 de zile. Este de subliniat că această modificare legislativă nu introduce un element de noutate, ci reprezintă doar o confirmare a jurisprudenţei şi doctrinei în domeniu.

În consecinţă, cum reclamanta nu a depus cerere de plată în condiţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, nu se poate susţine un refuz nejustificat al FGA de a proceda la soluţionarea dosarelor de daună ale reclamantei şi la plata despăgubirilor ce rezultă din acestea, instanţa de fond reţinând în mod legal caracterul nefondat al acţiunii vizând recunoaşterea dreptului de creanţă.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 537 din 13 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.