Recovery of illegal de minimis aid exceeding the EU cap: Competence of the national aid provider to issue enforcement titles under domestic law despite prior breach of verification obligations

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.04.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei, în principal anularea Deciziei nr. 33 din 23.04.2014, emisă de Directorul General al Centrului Naţional al Cinematografiei, prin care s-a decis "recuperarea sumei de 262.036 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit ilegal" reclamantei; iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la soluţionarea plângerii prealabile formulate la data de 30.10.2014 şi înregistrată sub numărul x de către pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei, în termenul maxim prevăzut de art. 24 din Legea 554/2004, sub sancţiunea prevăzută de alin. (2) al textului legal menţionat.

Ulterior, având în vedere că pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei a formulat, în cadrul procedurii de regularizare, răspunsul la plângerea prealabilă din data de 30.10.2014, reclamanta a modificat obiectul cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat instanţei şi anularea răspunsului pârâtului nr. 2902/25.05.2015.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 1533 din 10 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii plângerii prealabile şi a respins acţiunea astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei, pentru tardivitatea plângerii prealabile.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o ca nelegală şi netemeinică din perspectiva unor critici subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3. Hotărârea de casare a instanţei de recurs.

Prin decizia nr. 2176 din 17 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1533 din 10 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015; a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a constatat în mod greşit că plângerea prealabilă a reclamantei este tardiv formulată, conform dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 aceasta având obligaţia de a cere revocarea deciziei emise de Directorul Centrului Naţional al Cinematografiei, în termen de 30 de zile de la data comunicării şi nu de la data emiterii acesteia, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond. Totodată, Înalta Curte a constatat că decizia în discuţie, nr. 33/23.04.2014, nu a fost comunicată recurentei-reclamante înainte de demararea procedurilor de executare silită, partea luând la cunoştinţă mai întâi de efectele acesteia, respectiv de blocarea contului, fără a i se face vreo notificare cu privire la măsurile ce au fost dispuse de către intimatul-pârât.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.10.2019, sub nr. x/2015*.

4. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. 142 din 2 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei era competent să emită decizia de recuperare a sumei de 262.036 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit nelegal reclamantei şi că în cauză a fost depăşit plafonul ajutoarelor de minimis acordat unei întreprinderi, stabilit potrivit Regulamentului Comunităţii Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 şi art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene la valoarea maximă ce nu poate depăşi echivalentul în RON a 200.000 euro pe o perioadă de trei ani consecutivi.

5. Calea de atac exercitată în rejudecare.

Împotriva sentinţei de fond pronunţate în rejudecare a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, sub aspectul nelegalităţii hotărârii atacate, recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a desfăşurării litigiului din primul ciclu procesual, că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006.

Astfel, a arătat că soluţia instanţei de fond încalcă dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, care nu prevăd nici în mod expres şi nici implicit faptul că furnizorul ajutorului de stat are dreptul, invocând propria culpă, să procedeze la recuperarea sumelor plătite prin emiterea unui titlu executoriu.

În opinia acesteia, depăşirea pragului limită de 200.000 euro nu poate fi corectată prin emiterea unui titlu executoriu de genul celui care face obiectul prezentei cauze, iar prevederile art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006 se aplică în mod exclusiv în situaţia în care beneficiarul utilizează ajutorul de stat în alt scop sau mod celui convenit cu furnizorul, sau în situaţia în care beneficiarul nu dă curs cererii de informare a furnizorului cu privire la modul de utilizare a ajutorului.

Or, niciunul dintre textele de la art. 18 nu face referire la situaţia dedusă judecăţii, aceea a unei pretinse acordări nelegale a ajutorului de stat peste limita impusă plafonului de minimis. Astfel, alin. (3) al art. 18, prin care furnizorul este autorizat să emită titluri executorii, se referă în mod exclusiv la situaţia descrisă de alin. (1) al aceluiaşi articol, respectiv la situaţia în care modul de utilizare a ajutorului de stat nu corespunde prevederilor contractuale sau legale.

A mai susţinut recurenta că, deşi este adevărat că pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei a emis "norme de minimis", acestea nu conţin nicio prevedere privind procedura de aplicare a art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006, în lipsa unei metodologii impuse de acest act normativ pârâtul neavând posibilitatea aplicării articolului în discuţie.

În speţă, Centrul Naţional al Cinematografiei a solicitat recuperarea de la societatea reclamantă a sumei de 262.036 RON reprezentând "ajutor de minimis atribuit ilegal", deşi, conform prevederilor legale nu are o astfel de competenţă, competenţa de a verifica dacă ajutorul acordat în temeiul normelor de minimis respectă condiţiile acestor norme revenind Comisiei Europene şi nu furnizorului ajutorului, în speţă Centrului Naţional al Cinematografiei. În acest sens a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din Regulamentul nr. 1998/2006, furnizorul ajutorului de minimis are obligaţia de a verifica, înainte de acordarea ajutorului, dacă prin ajutorul care urmează să fie acordat potenţialului beneficiar se depăşeşte pragul de 200.000 euro, iar în cazul în care prin ajutorul care urmează să fie acordat se depăşeşte pragul menţionat, furnizorul are obligaţia de a nu acorda ajutorul respectiv.

A evocat recurenta prevederile art. 108 alin. (1) din Tratatul Uniunii Europene conform cărora Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în statele membre, precum şi dispoziţiile alin. (2) teza a II-a ale aceluiaşi articol care prevăd că, în cazul în care, după ce părţilor li s-a solicitat să-şi prezinte observaţiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat, nu este compatibil cu piaţa internă în conformitate cu art. 107 sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăşte desfiinţarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză, în termenul stabilit de Comisie.

A subliniat că această concluzie este susţinută şi de prevederile legale naţionale aplicabile în domeniul ajutorului de stat, în speţă, conform prevederilor art. 18 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006, furnizorul de ajutor putând emite decizii prin care să dispună stoparea sau recuperarea ajutorului de stat doar în cazul în care stoparea sau recuperarea este necesară datorită modului incorect de utilizare a ajutoarelor de stat acordate.

Conchizând, recurenta-reclamantă a arătat că este atribuţia Comisiei Europene să constate ilegalitatea ajutorului acordat în cazul depăşirii plafonului de minimis şi de a dispune prin decizie recuperarea ajutorului de stat ilegal, furnizorul ajutorului având atribuţia de a dispune recuperarea ajutorului acordat doar în cazul în care ajutorul acordat a fost utilizat în mod incorect.

Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat hotărârea de fond pentru încălcarea principiului de drept european al expectanţei legitime, susţinând în acest sens că pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei nu a respectat obligaţiile de informare şi verificare stabilite de Comisia Europeană prin art. 3 denumit "Monitorizare" din Regulamentul nr. 1998/2006, potrivit căruia furnizorul ajutorului de minimis are obligaţia de a verifica, înainte de acordarea ajutorului, dacă prin ajutorul care urmează să fie acordat potenţialului beneficiar se depăşeşte pragul de 200.000 euro, iar în cazul în care prin ajutorul care urmează să fie acordat se depăşeşte pragul menţionat, furnizorul are obligaţia de a nu acorda ajutorul respectiv, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 17 alin. (7) din Normele Centrului Naţional al Cinematografiei de minimis, redate în cuprinsul cererii de recurs.

Aşadar, pârâtul şi-a încălcat normele elaborate, iar prin Decizia nr. 33/2014 acesta a hotărât recuperarea de la societatea reclamantă a sumei de 262.036 RON reprezentând "ajutor de minimis atribuit ilegal" recunoscând-şi astfel propria culpă. În cauză, A. S.R.L. nu a avut şi nu are nicio culpă în primirea ajutorului de stat şi nici nu a utilizat ajutorul în mod abuziv, ci, potrivit scopului declarat, producând o serie de filme premiate pe plan naţional şi internaţional, iar prin recuperarea de către pârât a sprijinului nerambursabil acordat societăţii reclamante se încalcă în mod vădit principiul de drept european al expectanţei legitime a reclamantei, împotriva acesteia neputându-se dispune recuperarea sumelor de care a beneficiat Centrul Naţional al Cinematografiei în baza normelor sale de minimis.

Or, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ajutorul de stat acordat nu se recuperează dacă acest fapt contravine principiilor generale de drept privind protecţia expectanţei legitime, instanţa europeană reţinând în acest sens că "întreprinderile cărora le-a fost acordat un ajutor de stat pot avea o expectanţă legitimă că ajutorul este legal în condiţiile în care a fost acordat în conformitate cu procedura stabilită prin respectivul articol legal".

Ca urmare, câtă vreme societatea reclamantă a primit ajutorul de minimis cu convingerea legitimă că pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei şi-a respectat propriile norme şi obligaţii de verificare şi informare stabilite prin acte normative europene, aceasta a avut o aşteptare legitimă că ajutorul de minimis i-a fost atribuit în mod legal.

În final, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea instanţei de fond încalcă prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 117/2006, întrucât cursul valutar utilizat de intimatul-pârât nu a fost stabilit de Banca Naţională a României, astfel cum statuează prevederile legale, prima instanţă apreciind în mod greşit că societatea reclamantă nu este vătămată prin stabilirea debitului la un curs valutar inexistent, utilizat în mod arbitrar de către Centrul Naţional al Cinematografiei.

Astfel, deşi art. 36 din O.U.G. nr. 117/2006, "Echivalentul în euro al ajutorului de stat este stabilit în funcţie de cursul de schimb valutar stabilit de Banca Naţională a României la data acordării", în cauză cursul de 4,45 Ron/euro, utilizat de intimat, nu a fost stabilit de Banca Naţională a României în niciuna dintre zilele aferente perioadei 2011-2013, fiind încălcate astfel prevederile textului de lege menţionat.

Întrucât sumele în RON au fost plătite societăţii reclamante pe baza a 9 contracte încheiate între Centrul Naţional al Cinematografiei şi reclamantă, având ca obiect acordarea de sprijin financiar nerambursabil, valoarea totală în euro a sumelor acordate în RON de către Centrul Naţional al Cinematografiei ca sprijin financiar nerambursabil în perioada 2011-2013, ar fi trebuit să fie calculată astfel: într-o primă fază ar fi trebuit determinat echivalentul în euro a fiecărei sume în RON acordate pe baza fiecăruia dintre cele 9 contracte, prin utilizarea cursului de schimb valutar stabilit de Banca Naţională a României la data încheierii contractului pe baza căruia suma în RON a fost acordată; ulterior, Centrul Naţional al Cinematografiei ar fi trebuit să adune sumele în euro rezultate în urma conversiilor sumelor în RON conform procedurii menţionate şi să stabilească astfel sprijinul financiar nerambursabil care depăşeşte pragul de 200.000 euro. Or, prin omisiunea pârâtului de a determina echivalentul în euro a fiecărei sume acordate ca sprijin financiar nerambursabil, nu a fost determinată corect valoarea totală în euro a sprijinului financiar nerambursabil acordat reclamantei în perioada anilor 2011-2013.

6. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată la data de 18.06.2021, intimatul-pârât Centrul Naţional al Cinematografiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond atacate ca fiind temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că instanţa de fond, în rejudecare, nu a încălcat sau aplicat în mod greşit normele de drept material aplicabile în speţă, considerând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă. Aceasta întrucât, în primul rând Decizia nr. 33 din 23.04.2014 a fost emisă de o autoritate competentă, care are şi calitatea de organ de executare, aşa cum rezultă din coroborarea prevederilor O.G. nr. 39/2005, Norma metodologică pentru aplicarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, H.G. nr. 1064/2005, Regulamentul privind concursul de selecţie a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credite financiare directe pentru dezvoltare de proiecte, producţie şi distribuire de filme, aprobat prin Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2335/2006, precum şi dispoziţiile art. 136 alin. (2)-(4) din O.G. nr. 92/2003. Pe de altă parte, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 furnizorii ajutorului de stat sunt obligaţi să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, iar atunci când sesizează neregularităţi trebuie să emită decizii de stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat acordate ilegal.

În fine, a apreciat că nu se poate reţine stabilirea în mod arbitrar a debitului şi nici cauzarea vreunei vătămări recurentei-reclamante prin aplicarea ratei de schimb valutar reţinute de către prima instanţă.

În cauză, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimatul-pârât şi a reiterat argumentele invocate în susţinerea recursului promovat.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de parte este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Cât priveşte contextul factual, se reţine că recurenta-reclamantă a învestit instanţa de fond cu verificarea legalităţii Deciziei nr. 33 din 23 aprilie 2014 emisă de Directorul Centrului Naţional al Cinematografiei, prin care s-a decis "recuperarea sumei de 262.036 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit ilegal" societăţii A. S.R.L., în subsidiar partea solicitând obligarea pârâtului la soluţionarea plângerii prealabile nr. 8463, formulată la data de 30.10.2014, în termenul maxim prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, sub sancţiunea prevăzută de alin. (2) al acestui articol. Ulterior, urmarea modificării obiectului cererii de chemare în judecată, a solicitat instanţei şi anularea răspunsului nr. x/25.05.2015 emis de pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei la plângerea prealabilă formulată împotriva deciziei în discuţie.

În fapt, s-a reţinut că în perioada 13.05.2011-05.12.2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a beneficiat din partea pârâtului Centrul Naţional al Cinematografiei, de un sprijin financiar nerambursabil sub forma ajutorului de minimis în cuantum total de 1.152.036 RON, echivalentul a 258.884,49 euro, la un curs de schimb de 1 euro = 4,45 RON, în temeiul a nouă contracte încheiate în perioada amintită, în urma câştigării de către societatea reclamantă a concursurilor organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei în vederea atribuirii sprijinului financiar nerambursabil.

Prin Decizia de casare nr. 2176/17.04.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, s-a reţinut că instanţa de fond a constatat în mod greşit că plângerea prealabilă a reclamantei este tardiv formulată, conform dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 aceasta având obligaţia de a cere revocarea deciziei emise de Directorul Centrului Naţional al Cinematografiei, în termen de 30 de zile de la data comunicării şi nu de la data emiterii acesteia, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

Totodată, Înalta Curte a constatat că decizia în discuţie, nr. 33/2014, nu a fost comunicată recurentei-reclamante înainte de demararea procedurilor de executare silită, partea luând la cunoştinţă mai întâi de efectele acesteia, respectiv de blocarea contului, fără a i se face vreo notificare cu privire la măsurile ce au fost dispuse de către intimatul-pârât. În plus, s-a reţinut că intimatul-pârât a soluţionat plângerea prealabilă formulată de reclamantă, răspunzând acesteia în mod nefavorabil direct în faţa instanţei de fond, însă fără a reţine că plângerea ar fi fost tardivă.

Potrivit îndrumărilor Înaltei Curţi din decizia de casare, instanţa de fond avea de analizat, în rejudecarea cauzei, toate susţinerile şi apărările părţilor, precum şi toate motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Soluţionând cauza în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 142 din 02.06.2020, atacată de recurenta-reclamantă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că Decizia nr. 33 din 23.04.2014 emisă de Directorul General al Centrului Naţional al Cinematografiei, de recuperare de la reclamantă a sumei de 262.036 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit ilegal, este temeinică şi legală, întrucât pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei este competent să emită decizia de recuperare a sumei menţionate, ca urmare a depăşirii plafonului ajutoarelor de minimis acordat unei întreprinderi, stabilit potrivit Regulamentului Comunităţii Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 şi art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene la valoarea maximă ce nu poate depăşi echivalentul în RON a 200.000 euro pe o perioadă de trei ani consecutivi.

Astfel cum rezultă din considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, prima critică a recurentei-reclamante vizează aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, considerând aceasta că norma instituită de acest text de lege nu prevede că furnizorul ajutorului de stat ar avea dreptul, invocându-şi propria culpă, să procedeze la recuperarea sumelor plătite, prin emiterea unui titlu executoriu, având în vedere că nicio prevedere a articolului menţionat nu face referire la situaţia unei pretinse acordări nelegale a ajutorului de stat, singura referire expresă făcându-se în alin. (3), însă doar pentru situaţia în care modalitatea de utilizare a ajutorului de stat nu corespunde prevederilor legale sau contractuale.

Cu alte cuvinte recurenta a susţinut că, deşi pârâtul a emis norme de minimis, în conţinutul acestora nu se regăseşte nicio prevedere privind procedura de aplicare a art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006, iar în lipsa unei metodologii impuse de acest act normativ nu ar avea posibilitatea aplicării dispoziţiilor menţionate.

În opinia părţii, raportat la cadrul normativ european în materie, doar Comisia Europeană ar avea competenţa de a verifica dacă ajutorul de minimis a fost acordat în mod corect, iar în ipoteza în care ar constata că a fost utilizat în mod abuziv este în drept să hotărască cu privire la desfiinţarea sau modificarea acestuia. În schimb, furnizorul poate emite decizii în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006, prin care să dispună stoparea sau recuperarea ajutorului de stat, însă numai în cazul în care acesta a fost utilizat incorect.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe sub acest aspect reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, prin raportare la sediul materiei reprezentat de legislaţia privind acordarea ajutorului de minimis.

Astfel, este de observat că, în acord cu prevederile art. 25 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, intimatul-pârât Centrul Naţional al Cinematografiei a acordat recurentei-reclamante, din fondul cinematografic, sprijinul financiar nerambursabil în baza dispoziţiilor Normelor de minimis privind acordarea de ajutor de stat în domeniul cinematografiei, elaborate în conformitate cu Ordinul Ministrului Culturii nr. 2335/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de selecţie a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credite financiare directe pentru dezvoltare de proiecte, producţie şi distribuţie de filme, precum şi a dispoziţiilor Regulamentului Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 şi art. 88 din Tratat, în referire la ajutorul de minimis.

Cum sprijinul financiar nerambursabil în discuţie are caracterul unui ajutor de stat, este neîndoielnic că este supus condiţiilor schemei de minimis în domeniul cinematografiei, solicitanţii unui astfel de ajutor fiind obligaţi să respecte Regulamentul Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind acordarea ajutorului de stat în domeniul cinematografiei, dispoziţii elaborate, aşa cum s-a arătat, în conformitate cu dispoziţiile Ordinului nr. 2335/2006, în temeiul cărora furnizorul de stat, în speţă Centrul Naţional al Cinematografiei, are obligaţia de a efectua toate demersurile necesare în vederea acordării sau, după caz, a recuperării ajutorului de stat, în situaţia în care ar constata nerespectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie.

Potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, forma în vigoare în perioada de referinţă,: "(1) Furnizorii de ajutor de stat sunt obligaţi să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri şi să transmită Consiliului Concurenţei, în formatul solicitat de acesta, toate datele şi informaţiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel naţional, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor şi informărilor necesare îndeplinirii obligaţiilor României în calitate de stat membru al Uniunii Europene (...); iar, "(3) În aplicarea prevederilor alin. (1), furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate. Deciziile furnizorilor de ajutor de stat au caracter de titlu executoriu."

În acest context Înalta Curte reţine că, deşi prevederile legale comunitare invocate de recurenta-reclamantă stabilesc competenţa Comisiei Europene de a verifica respectarea condiţiilor de acordare a ajutorului de minimis, acest aspect nu este de natură a exclude competenţa furnizorului ajutorului de stat de a urmări modalitatea de acordare, utilizare a ajutoarelor de stat acordate şi de a verifica legalitatea încasării lor. Aceasta întrucât dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, citate supra, prevăd în mod clar faptul că furnizorii ajutorului de stat sunt obligaţi să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate şi să emită decizii de stopare sau recuperare a acestora, tocmai în aplicarea alin. (3) al textului de lege invocat, atunci când constată că nu au fost respectate dispoziţiile legale în materie.

Or, lipsa unei metodologii proprii de emitere a deciziilor prevăzute de art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006 nu este de natură a atrage nulitatea deciziei contestate, atâta timp cât aceasta are elementele unui act administrativ ce poate fi pus în executare. Ca urmare, nu pot fi primite alegaţiile recurentei-reclamante în sensul că pârâtul nu avea posibilitatea aplicării art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2006 în lipsa unei metodologii impuse de O.U.G. nr. 117/2006 privind procedura de aplicare a acestor dispoziţii legale, o atare interpretare adăugând legii o condiţie pe care aceasta nu a prevăzut-o, nefiind astfel în acord cu voinţa legiuitorului.

În considerarea aceloraşi argumente nu poate fi primită nici susţinerea recurentei că alin. (3) al art. 18, prin care furnizorul este autorizat să emită titluri executorii, se referă în mod exclusiv la situaţia descrisă de alin. (1) al aceluiaşi articol, şi anume la situaţia în care modul de utilizare a ajutorului de stat nu corespunde prevederilor contractuale sau legale.

Potrivit Normelor de minimis privind acordarea de ajutor de stat în domeniul cinematografiei, elaborate în conformitate cu Ordinul Ministrului Culturii nr. 2335 din 14 august 2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de selecţie a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credite financiare directe pentru dezvoltare de proiecte, producţie şi distribuire de filme: "Furnizorul, precum şi administratorul ajutorului de stat este Centrul Naţional al Cinematografiei, organ de specialitate al administraţiei publice centrale în domeniul cinematografiei, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, cu sediul în municipiul Bucureşti, denumit în continuare CNC. Administrarea ajutorului de stat, instituit în baza prezentei scheme de minimis, este realizată tot de către CNC".

Aşadar, din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale şi a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 rezultă cu puterea evidenţei că obligaţia furnizorului de a urmări modalitatea de utilizare a ajutoarelor de stat acordate nu se limitează la controlul modului în care au fost utilizate aceste ajutoare, ci şi la legalitatea încasării lor, în vederea îndeplinirii acestor obligaţii efectuând toate demersurile necesare pentru recuperarea ajutoarelor de stat acordate, în ipoteza constatării nerespectării prevederilor legale în materie, conform alin. (3) al art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006.

În concluzie, pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei era organul competent să emită Decizia nr. 33/23.04.2014 de recuperare a sumei de 262.036 RON reprezentând ajutor de minimis atribuit în mod nelegal reclamantei, act ce constituie titlu executoriu în condiţiile art. 18 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat.

De altfel, având în vedere că potrivit dispoziţiilor Regulamentului Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 şi art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, valoarea totală a ajutoarelor de minimis acordate unei întreprinderi nu poate depăşi echivalentul în RON a 200.000 euro pe o perioadă de trei ani consecutivi, iar valoarea totală a ajutoarelor de minimis acordate de pârât societăţii reclamante A. S.R.L. depăşeşte plafonul menţionat, aspect necontestat în cauză, în mod corect s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 de către furnizorul ajutorului de stat.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea instanţei de fond încalcă principiul expectanţei legitime, A. S.R.L. având convingerea legitimă că intimatul-pârât Centrul Naţional al Cinematografiei şi-a respectat propriile norme edictate şi obligaţii de verificare pentru acordarea ajutorului de stat. Aceste alegaţii ale recurentei nu pot fi primite de instanţa de control judiciar, întrucât art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 conţine norme cu caracter imperativ, în aplicarea cărora furnizorul ajutorului de stat este obligat să urmărească modalitatea de acordare şi utilizare a ajutoarelor de stat, iar în situaţia în care constată nereguli are obligaţia să emită decizii de stopare sau de recuperare a sumelor acordate ilegal, independent de alte condiţii cum ar fi pretinsa invocare a propriei culpe a acestuia, cum în mod greşit a susţinut recurenta-reclamantă.

În egală măsură, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nici critica recurentei conform căreia hotărârea de fond încalcă prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 117/2006, deoarece cursul utilizat de pârât în acordarea sprijinului nu a fost acela stabilit de Banca Naţională a României.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că pârâtul a calculat echivalentul în euro a sumelor acordate reclamantei, pe baza cursului de schimb de 4,45 RON/euro, în condiţiile în care cursul mediu anual al Băncii Naţionale a României pentru anul 2011 a fost de 4,2379 RON/euro, pentru anul 2012 de 4,4560 RON/euro, iar pentru anul 2013 de 4,4190 RON/euro, rezultând, aşadar, o sumă diminuată, favorabilă reclamantei.

Este de observat, de asemenea, faptul că, deşi recurenta-reclamantă a criticat modalitatea de stabilire a sumei supuse restituirii cu titlu de ajutor de minimis acordat în mod nelegal, susţinând că pârâtul a utilizat cursul de 4,45 RON/euro fără ca acesta să fie stabilit de Banca Naţională a României în niciuna dintre zilele aferente perioadei 2011-2013, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 117/2006, aceasta nu a expus propriul raţionament din care să rezulte în ce mod au fost încălcate aceste prevederi legale, şi nu a precizat care era, în viziunea acesteia, cursul valutar stabilit de Banca Naţională a României ce ar fi trebuit să fie utilizat la stabilirea sumei supuse restituirii, argumentele expuse din această perspectivă în finalul cererii de recurs neconstituind aspecte de natură a demonstra nelegalitatea actului administrativ contestat în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a sumei în discuţie.

În speţă, Înalta Curte constată că suma supusă restituirii cu titlu de ajutor de minimis acordat ilegal a fost stabilită prin raportare la un curs de schimb valutar de 4,45 RON/euro, rezultat din datele oficiale publicate de Banca Naţională a României, în acord cu prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 117/2006, în situaţia dedusă judecăţii rezultând un cuantum favorabil recurentei-reclamante, astfel încât nu se poate reţine stabilirea în mod arbitrar a debitului în sarcina acesteia, de natură a-i cauza vreo vătămare, soluţia primei instanţe fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile situaţiei de fapt reţinute, soluţie ce urmează a fi adoptată ca atare şi de către instanţa de control judiciar.

În acest context, având în vedere că în cauză a fost depăşit plafonul prevăzut de Regulamentul Comisiei Europene nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 şi art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, în sensul că valoarea totală a ajutoarelor de minimis acordate unei întreprinderi nu poate depăşi echivalentul în RON a 200.000 euro pe o perioadă de trei ani consecutivi, în mod judicios a constatat prima instanţă legalitatea actului administrativ contestat, păstrându-l ca atare.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. 7 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, şi va menţine, în consecinţă, sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 142 din 2 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.