Tax appeal dismissed as untimely: expiration of 15-day deadline for challenging tax assessment annulment

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.02.2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 203 din 01.09.2020 emisă de pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, cu consecinţa anulării Deciziei de impunere nr. x/11.02.2020 emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 23.618.561 RON în sarcina reclamantei, precum şi a anulării Raportului de Inspecţie Fiscală nr. F-CV nr. 9/11.02.2020 emis de aceeaşi pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, cu obligarea ambelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 60/F/2021 din 9 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

3. Calea de atac exercitată.

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului, aferente tuturor fazelor procesuale.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei prezentări a situaţiei juridice deduse judecăţii şi a argumentelor instanţei de fond, că soluţia primei instanţe este nelegală sub mai multe aspecte, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, a arătat că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că angajaţii societăţii nu pot beneficia de indemnizaţia de delegare întrucât nu s-au aflat, în realitate, în situaţia de a fi delegaţi de la locul lor de muncă din România într-un alt stat membru al Uniunii Europene, aceştia prestând activitatea pentru care au fost angajaţi doar în străinătate, fiind puşi la dispoziţia beneficiarilor externi.

În opinia recurentei, în situaţia în care, în derularea raporturilor de muncă, angajatorul alocă salariaţi pentru desfăşurarea activităţii la terţe societăţi cu care are anumite raporturi juridice contractuale/comerciale, în afara teritoriului României, se pune în discuţie calificarea juridică a raportului dintre angajator-salariat şi terţul la care salariatul îşi desfăşoară activitatea, precum şi a cheltuielilor pe care le presupune detaşarea salariatului, din punct de vedere al regimului fiscal.

Or, toate argumentele instanţei de fond sunt bazate pe interpretări subiective, neexistând niciun temei de drept care să justifice în mod obiectiv pretinsele încălcări ale legii de către societate cu privire la acordarea acestor indemnizaţii, astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză sub acest aspect, încălcându-se astfel principiul exercitării dreptului de apreciere reglementat de art. 6 din Codul de procedură fiscală.

În susţinerea opiniei exprimate a făcut trimitere la dispoziţiile art. 88-102, cap. 7 din Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 16/2017 şi H.G. nr. 1256/2011, arătând că niciunul dintre actele normative menţionate nu interzice acordarea diurnelor angajaţilor trimişi să efectueze muncă temporară în străinătate.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa de fond a încălcat principiul de drept ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, regulă de interpretare logică ce sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincţii pe care legea nu le prevede. Cu alte cuvinte, instanţa de judecată este ţinută să facă aplicarea dispoziţiilor legale astfel cum sunt acestea incluse în actele normative incidente, fără să le dea o interpretare proprie, în funcţie de circumstanţele arbitrare, neavute în vedere în textul legal, în speţă de art. 13 din Codul de procedură fiscală.

În schimb, prin interpretările discreţionare şi vădit discriminatorii, instanţa de fond şi organele fiscale au asimilat aceste diurne cu veniturile salariale, fără nici o bază legală validă, ignorând faptul că reclamanta a asigurat angajaţilor salarii de minimum 1.000 euro, distinct de diurne, astfel că asimilarea diurnelor ca venituri salariale este lipsită de orice raţionament logic sau juridic, neexistând nicio intenţie a reclamantei de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor sau contribuţiilor aferente acestor drepturi salariale.

A subliniat şi faptul că în speţă nu este vorba despre un loc fix de muncă, ci, despre o detaşare transnaţională, astfel cum este definită în art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 16/2017, act normativ care se aplică, potrivit art. 3 lit. b), întreprinderilor stabilite pe teritoriul României care, în cadrul prestării de servicii transnaţionale, detaşează pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, salariaţi cu care au stabilite raporturi de muncă, în condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (2).

În final a evocat jurisprudenţa în materie a Curţii Europene de Justiţie şi a conchis că asimilarea diurnelor cu un venit salarial contravine dispoziţiilor Codul fiscal, care prevede că valoarea indemnizaţiei primite de salariaţi pe perioada detaşării în străinătate nu este supusă impozitului pe venit şi nici contribuţiilor sociale obligatorii datorate de angajator, în limita plafonului de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru diurnă prin H.G. nr. 518/1995.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală, apreciind că în mod corect a interpretat şi aplicat prima instanţă normele de drept incidente în cauză, constatând legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate.

La rândul său, intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului reclamantei ca netemeinic şi nelegal, cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond şi, implicit, a actelor administrative fiscale atacate.

La termenul de dezbateri din data de 7 aprilie 2022, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii formulării recursului şi a reţinut cauza în pronunţare pe această excepţie.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii formulării cererii de recurs, excepţie invocată din oficiu la termenul de dezbateri din data de 7 aprilie 2022, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, recursul reclamantei urmând a fi respins ca tardiv formulat, în considerarea argumentelor ce succed:

Demersul judiciar ce formează obiectul cauzei pendinte vizează cererea reclamantei S.C. A. S.R.L., de anulare a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 203 din 01.09.2020 emisă de pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi a anulării Deciziei de impunere nr. x/11.02.2020 şi Raportului de Inspecţie Fiscală nr. F-CV nr. 9/11.02.2020, ambele emise de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Braşov a găsit neîntemeiate toate susţinerile formulate de reclamantă, respingându-i acţiunea şi menţinând astfel ca temeinice şi legale actele administrative fiscale contestate.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează.

Prin art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. legiuitorul a statuat în sensul că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

În speţă, Înalta Curte constată că sentinţa nr. 60/F/2021 din 9 iunie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, recurată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a fost comunicată acesteia la data de 9 iulie 2021, conform dovezii de înmânare aflată la fila x volumul V- dosar fond, iar recursul a fost exercitat de parte la 4 august 2021, data expedierii prin telefax şi prin serviciul poştal, conform menţiunii imprimate pe copia cererii de recurs transmise instanţei de fond, precum şi a datei ştampilei aplicate pe plicul de corespondenţă aflat la dosarul de recurs, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege, calculat pe zile libere potrivit dispoziţiilor art. 181-183 C. proc. civ.

Aşadar, de la data comunicării sentinţei, şi anume 9 iulie 2021, curge termenul de 15 zile în vederea promovării căii de atac a recursului şi, raportat la prevederile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din C. proc. civ., ultima zi în care reclamanta putea formula recursul împotriva acestei hotărâri a fost 26 iulie 2021.

Cum din dovezile aflate la dosarul cauzei rezultă că memoriul conţinând motivele de recurs a fost transmis instanţei la 4 august 2021, iar termenul a început să curgă de la data de 9 iulie 2021, împlinindu-se la 26 iulie 2021, se reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

În aceste condiţii, faţă de considerentele expuse supra şi a textelor legale invocate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă ca tardiv formulat, păstrând astfel sentinţa atacată, soluţie în raport de care nu se mai impune analizarea criticilor formulate prin cererea de recurs cu privire la fondul cauzei.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 60/F/2021 din 9 iunie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 60/F/2021 din 9 iunie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.