Salary allowance cap upheld under institutional budget interpretation; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 iulie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

(i) anularea Hotărârii nr. 17/07.03.2018 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj prin care s-a pronunţat cu privire la contestaţia depusă de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 22/05.02.2018, hotărâre comunicată reclamanţilor la data de 28.06.2018;

(ii) recunoaşterea stării de discriminare în care se află reclamanţii, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Mureş, care depăşesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi care beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul Curţii de Apel Cluj, respectiv Judecătoria Zalău;

(iii) revocarea Deciziei nr. 22 din data de 05.02.2018, emisă de Curtea de Apel Cluj şi obligarea la emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Judecătoriei Gherla cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi a principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, precum şi a dispoziţiilor prevăzute în Decizia nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul stabilirii drepturilor de indemnizaţie cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procentul legal (în total de 45 %) respectiv:

- sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15%;

- sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizaţia de încadrare;

- sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în procent de 5% din indemnizaţia de încadrare;

(iv) uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;

(v) repararea prejudiciului produs prin acţiunea pârâţilor, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv reclamanţilor şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Mureş;

(vi) obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor;

(vii) actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4712 din 16 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei;

- a respins cererea împotriva pârâtului Ministerul Justiţiei, pentru lipsa calităţii procesuale pasive;

- a respins cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4712 din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii, solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanţii susţin că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că sporurile au fost acordate prin raportare la cuantumul total al salariilor de bază, cât timp Curtea de Apel Constanţa recunoaşte că suma acestor salarii nu poate fi încă stabilită exact şi nici utilizată pentru că drepturile salariale ale altor categorii de personal nu au fost încă stabilite.

Susţin recurenţii-reclamanţi că angajatorul trebuia să stabilească sporurile nu în raport de cota procentuală de 30% aplicată la salariul de bază al fiecărui salariat, ci de cota de 30% aplicată la fondul de salarii, caz în care ar fi putut fi stabilit un cuantum mai ridicat al sporurilor cuvenite reclamanţilor, în condiţiile în care există personal care nu beneficiază de sporuri sau beneficiază de un cuantum mai redus al acestora.

Consideră recurenţii că greşit a reţinut instanţa de fond că sunt neîntemeiate argumentele referitoare la discriminarea în stabilirea drepturilor salariale faţă de alţi angajaţi ai altor curţi de apel. Deşi aceste curţi de apel (Bucureşti, Bacău, Ploieşti) sunt ordonatori diferiţi de credite, au stabilit cuantumul procentual al sporurilor raportându-se la fondul de salarii şi nu la salariul de bază al fiecărui salariat. Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 6 lit. b) şi d) din Legea nr. 153/2017, referitoare la principiul nediscriminării şi principiul importanţei sociale a muncii.

4. Apărările formulate în cauză

În dosarul instanţei de recurs au fost depuse întâmpinări de către intimaţii-pârâţi Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj, prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziţii se încadrează criticile formulate în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar analizării motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că, deşi reclamanţii au solicitat casarea sentinţei recurate în întregul său şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, criticile prezentate nu antamează soluţia referitoare la respingerea cererii faţă de pârâtul Ministerul Justiţiei pentru lipsa calităţii procesuale pasive. Nefiind expuse argumente în sens contrar acestei soluţii a instanţei de fond, Înalta Curte o va menţine.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi au criticat sentinţa recurată sub aspectul cotei procentuale a sporurilor salariale, susţinând că acest cuantum trebuie să fie calculat prin aplicarea de către angajator a procentului de 30% la fondul de salarii, iar nu la fiecare angajat în parte, invocând aspecte de pretinsă discriminare în raport cu angajaţi ai altor curţi de apel, care ar beneficia de un cuantum mai ridicat al sporurilor.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa instanţelor naţionale au existat opinii diferite referitoare la modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicabile salariului de bază. Această problemă de drept a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv că, prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Această dezlegare de drept corespunde susţinerilor recurenţilor-reclamanţi din prezenta cauză, dar şi considerentelor sentinţei recurate. Chestiunea disputată se referă, însă, la posibilitatea sau nu de a limita cuantumul sporurilor cuvenite salariaţilor la valoarea de 30% din salariul de bază, pentru ca ordonatorul de credite să se asigure de încadrarea în limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 15/2017. Instanţa de fond a apreciat că o astfel de practică administrativă este acceptabilă şi nediscriminatorie, pe când recurenţii-reclamanţi o consideră nelegală.

Înalta Curte achiesează la opinia instanţei de fond, care a reţinut în mod corect că obţinerea rezultatului de încadrare în limita prevăzută de textul de lege se poate realiza în mod legal şi prin limitarea sumei sporurilor acordate salariaţilor la 30% din salariul de bază. Atâta timp cât acordarea sporurilor la nivel maxim, de 45% pentru tot personalul, ar conduce la depăşirea cuantumului maxim de 30% pe total ordonator de credite, acordarea sporurilor la nivel individual, în aşa fel încât pe total fond de salarii să se respecte dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017, nu încalcă principiile nediscriminării şi egalităţii enunţate de art. 6 lit. b) şi c) din acest act normativ.

Înalta Curte are în vedere şi considerentele deciziei pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, anterior menţionate, prin care s-a statuat că indicarea nivelului maxim al sporurilor nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (paragraful nr. 84), că responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice (paragraful nr. 86) şi că este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite (ultima teză a paragrafului nr. 86).

Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plăţii egale pentru munca egală, invocate de recurenţii-reclamanţi prin raportare la cuantumul sporurilor calculate de alţi ordonatori secundari de credite, raportat la considerentele deciziei nr. 15/2021 a ICCJ:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

În fine, un alt argument reţinut de instanţa supremă şi aplicabil speţei de faţă este cel dedus din paragraful nr. 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

În consecinţă, în speţă nu se poate decela situaţia discriminatorie invocată de recurenţii-reclamanţi şi nici o cauză de nelegalitate a actelor administrative atacate, dedusă din stabilirea cuantumului sporurilor la nivelul de 30% din salariul de bază cuvenit fiecărui reclamant, astfel încât instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală de respingere a acţiunii.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii C., A., E., I., M., Q., B., F., J., N., R., G., K., O., D., H., L. şi P. împotriva sentinţei civile nr. 4712 din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.