Jurisdictional competence for cessation of parliamentary age-limit allowances: characterization as social security benefit rather than administrative act

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă - Complet Specializat-Conflicte de Muncă şi de Asigurări Sociale sub nr. x/2021, la data de 15.04.2021, contestatorii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu intimaţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă emise pentru fiecare dintre contestatori, obligarea intimaţilor la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi, pentru fiecare dintre contestatori, obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 30.06.2021, contestatorii au depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare prin care au învederat instanţei că cererea de chemare în judecată este îndreptată şi împotriva Parlamentului României-Senatul şi Secretarul general al Senatului, în ceea ce îi priveşte pe contestatorii F., C., D. şi E..

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 2007 din data de 11 noiembrie 2021, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă - Complet Specializat-Conflicte de Muncă şi de Asigurări Sociale a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reţinând, în esenţă, că indemnizaţia pentru limită de vârstă, acordată în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, nu este un drept de asigurări sociale care să atragă competenţa jurisdicţiei asigurărilor sociale, ci constituie un beneficiu specific calităţii de fost parlamentar care se achită din bugetul de stat prin bugetul Camerei Deputaţilor şi al Senatului.

Mai mult, din dispoziţiile art. 152, 153, 154 ale Legii nr. 263/2010 privind sistemul public de asigurări sociale se desprind foarte clar categoriile de litigii ce aparţin jurisdicţiei asigurărilor sociale, din care însă nu face parte şi litigiul pendinte.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II - a din Legea nr. 554/2004, ce prevăd că litigiile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios şi fiscal ale curţilor de apel, precum şi dispoziţiile art. 10 alin. (3) din acelaşi act normativ, potrivit cărora "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său", a admis excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cauzei, considerând că o astfel de competenţă aparţine Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ si Fiscal.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 86 din data de 23.02.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă între Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Caraş-Severin, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, în ceea ce priveşte calitatea emitentului ordinelor, aceasta nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o astfel de competenţă specială intervine doar în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de legiuitor.

Litigiul de faţă este unul de asigurări sociale, întrucât reclamanţii au supus controlului instanţei de judecată modalitatea în care emitentul ordinului a aplicat prevederile Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, cu modificările ulterioare.

Norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ.

Cererea reclamanţilor are ca temei şi scop ocrotirea unui drept de asigurări sociale.

Indemnizaţia pentru limită de vârstă cuvenită foştilor membri ai Parlamentului României, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor are caracterul unui drept la pensie, reprezentând o contraprestaţie socială acordată de lege foştilor parlamentari după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfăşurată în perioada ocupării funcţiei de demnitate publică.

Legiuitorul a acordat acest drept ca o măsură compensatorie, în considerarea faptului că, pe durata mandatului, parlamentarii nu beneficiază de salariu, ci de o indemnizaţie, astfel încât aceştia nu pot beneficia de aceleaşi criterii de pensionare conform Codului muncii.

Acordarea dreptului la indemnizaţia pentru limită de vârstă era condiţionată de îndeplinirea condiţiilor vârstei standard de pensionare, prevăzute în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale, indemnizaţia acordându-se de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Ca urmare, acordarea unei astfel de indemnizaţii este indisolubil legată de drepturile de pensie, situaţie în care natura juridică a acestui drept nu poate fi diferită, fiind evident de asigurări sociale.

Indemnizaţia pentru limită de vârstă, deşi nu se achită din bugetul asigurărilor sociale, are natura juridică a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, este un drept de asigurări sociale.

Întrucât indemnizaţia pentru limită de vârstă se suportă din bugetul statului, prin bugetele Senatului şi Camerei Deputaţilor şi se acordă doar pentru parlamentarii care îndeplinesc condiţiile vârstei standard de pensionare stabilite de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi doar de la data încetării mandatului, natura juridică a acesteia este cea a unui drept de asigurări sociale.

Legiuitorul însuşi a calificat în mod expres indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu/pensiilor de serviciu referindu-se şi la indemnizaţia pentru limită de vârstă acordată în temeiul dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 96/2006.

Fiind indusă în categoria drepturilor de asigurări sociale, contestaţiile formulate în legătură cu refuzul acordării acestei prestaţii sociale sunt de competenţa tribunalelor, complete specializate de dreptul muncii şi asigurări sociale, în temeiul dispoziţiilor din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii coroborate cu cele ale art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii, în acest sens, fiind şi Decizia nr. 27/04.12.2017 pronunţată de Î.C.C.J., în recurs în interesul legii.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Caraş Severin, secţia I civilă - Complet Specializat-Conflicte de Muncă şi de Asigurări Sociale, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat prezentul conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au învestit instanţa cu o contestaţie ce vizează exerciţiul mandatului de deputat, aşadar cu un raport juridic de natură constituţională, ci au solicitat anularea ordinelor prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care aceştia beneficiau şi obligarea pârâţilor la repunerea în plată a unei astfel de indemnizaţii, începând cu data de 27.02.2021, la zi.

De asemenea, reţine Înalta Curte că dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021 legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi totodată condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Totodată, Înalta Curte va avea în vedere şi Expunerea de motive care a însoţit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenţia legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate şi au fost nevoite să se supună unor exigenţe inerente exercitării unei astfel de activităţi, atât pe plan profesional, cât şi personal, legiuitorul acordând acest drept şi în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizaţie.

Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Decizia nr. 27/04.12.2017 pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: [...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente.

În contextul descris anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:

"Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."

Totodată, având în vedere şi dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competenţă în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză, în primă instanţă, este secţia/completul specializat în soluţionarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Caraş Severin, secţia I civilă - Complet Specializat-Conflicte de Muncă şi de Asigurări Sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E. în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Secretarul general al Camerei Deputaţilor, Parlamentul României - Senatul, Secretarul general al Senatului în favoarea Tribunalului Caraş Severin, secţia I civilă - Complet Specializat-Conflicte de Muncă şi de Asigurări Sociale.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.